Charles Baudelaire, poetul francez care a revoluționat literatura modernă prin volumul său „Florile răului” (1857), reprezintă un pilon esențial în educația literară și formarea gândirii critice. Opera sa provocatoare invită cititorul la o explorare profundă a contradicțiilor umane, oferind un instrument pedagogic de neprețuit pentru dezvoltarea sensibilității estetice și a capacității de analiză. Prin tensiunea continuă între frumusețe și urât, morală și transgresiune, Baudelaire deschide calea unei educații complete, care nu evită zonele întunecate ale existenței, ci le integrează într-o viziune complexă despre lume și artă.
Charles Baudelaire se sustrage definițiilor limitative ale unei școli literare. La răscrucea romantismului, parnasianismului și simbolismului, el nu își grupează elementele doctrinei într-un sistem, gândirea lui evoluează tot timpul. Poetul depășește experiențele romantice, ridică la realizări superioare teme cultivate de romantism – evaziunea, fantasticul, satanismul. El înnoiește romantismul pentru că îl de-romantizează. Va tinde spre un romantism nou, reînnoit, infinit schimbător, perfectibil.
Florile răului este locul de unde pornesc toate tendințele operei sale. Poetul aspiră la o carte de poezie pură, de artă pură. Vrea să evoce tragedia existenței umane, tragedia omului dual, creatură decăzută și obiect al unui conflict perpetuu între cer și infern.
Arta lui Baudelaire e rezultatul acestor două postulări contrare și simultane, dezgustul de viață și extazul vieții, durerea care fascinează și plăcerea care ucide. Acest conflict explică și compoziția secretă a operei.
Răul e spleenul. În prima parte a operei, în Spleen și ideal, poetul se adresează iubirii și poeziei, incapabile să înlăture definitiv spleenul, care apasă sufletul. Spleenul este boală, vid, el ține reveria captivă și sufletul întunecat.
La Baudelaire spleenul e metafizic, e o stare ce conduce la distrugerea sufletului. Poetul se îndreaptă spre spectacolul orașului, spre paradisul artificial, chiar viciul fiind o modalitate de evaziune, însă deșartă. Învins, poetul se abandonează lui Satan ( ciclul Revoltă). Poetul se ridică la acel satanism intelectual, vrea să guste bucuria amară a răului, a tulburărilor de conștiință.
În Spleen și ideal, poetul se prezintă ca un dezmoștenit printre oameni, postulează ideea că durerea e unica noblețe. Dumnezeu permite artistului să acceadă la lumea superioară a frumuseții, reflex al perfecțiunii divine.
Baudelaire pătrunde în domeniul corespondențelor între material și ideal. Are revelația accederii într-o lume superioară ce îl sustrage spleenului. Evaziunea din real îl salvează pe poetul ce vrea să comunice și altora viziunea extatică a frumosului.
Baudelaire a avut intuiția misterelor analogiei universale, corespondențele, între natura exterioară și om, între lumea materială și spirituală. Natura se prezintă poetului asemeni unui templu, locul natural în care poetul intră în comuniune cu lumea spirituală. Poetul e cel ce descifrează, fiindcă totul este hieroglific. Rolul poetului e acela de a sesiza intuitiv aceste misterioase corespondențe, să sesizeze astfel splendori.
Echivalențele între datele oferite simțurilor se numesc sinestezii. Sarcina poetului e să perceapă aceste analogii prin intuiția sa. Natura nu e doar un templu, ci o pădure de simboluri. Poetul are datoria să dezvăluie aceste simboluri. Între microcosmos și macrocosmos există un limbaj comun intermediar, un limbaj al analogiilor și simbolurilor, care permite revelarea.
Față de înaintașii săi, Baudelaire are conștiința acestor corespondențe, astfel el este precursorul simbolismului și a întregii poezii moderne.
Poezia își conduce aleșii către înălțimi, departe de existența terestră, de asalturile spleenului, simbolul pentru poet fiind albatrosul
din poezia cu același nume. Observăm, ca în majoritatea analizelor poeziei, că există o corespondență perfectă între trăsăturile păsării și cele ale poetului. (L’Albatros).
Albatrosul planează și sfidează furtunile, pasărea căzută e neputincioasă și comică, devine ținta ironiei marinarilor. Poetul, la rândul lui, e un solitar în lumea contemplării, descinderea printre oamenii egoiști îl transformă într-o ființă ridicolă, asemeni păsării:
Poetul e asemeni cu prințul vastei zări,
Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă,
Jos pe pământ și printre batjocuri și ocări
Aripile-i imense l-împiedică să meargă.
Tema este identică și în Spleen III:
(…) Cadavru-acesta-n care drept sânge curg încete,
Și verzi, clocite ape ce vin din râul Lethe.
În Florile răului, regăsim patru linii care delimitează universul lui Baudelaire: Cerul, Infernul, Pământul și Visul. Viața se desfășoară vulgară, mizerabilă, tărâm al plictiselii, spleenului și durerii, e un loc al exilului. Doar visul ne permite să evadăm din acest loc în care iubirea e imposibilă și nu ne rămâne decât reveria exotică sau evadarea în paradisuri artificiale.
După cum spune Marc Eigeldinger în Le platonisme de Baudelaire, 1952, există o comunicare secretă între lumea materială și lumea spirituală, o participare a vizibilului la invizibil. Misiunea poetului constă în a pune în evidență aceste concordanțe și similitudini, să descopere în aparențe urmele spiritualului.
Este vorba despre stabilirea unei continuități între materie și spirit, ce se regăsește în arhitectura secretă a Florilor răului, poemele fiind grupate în cicluri și putem vedea aici, la fel ca Marcel A. Ruff ( Baudelaire, l ‘homme et l’oeuvre, 1957 ), eforturile poetului de a evada, de a scăpa, dar fiecare tentativă nu aduce decât eșecul și revolta, moartea rămâne singura posibilitate de evaziune.
De altfel, abisul, golul, le gouffre, este imaginea și tema fundamentală a imaginarului poetului. Acești termeni apar de foarte multe ori în Florile răului, în L’ Albatros, De profundis clamavi, La musique, L ‘irremediable, Reve parisien, Le voyage, fiind pentru poet o senzație omniprezentă.
Vidul, abisul este analizat și de Jean-Paul Sartre în Le gouffre existentiel de Baudelaire, 1947: Baudelaire, l’ homme qui se sent un gouffre. Orgueil, ennui, vertige, il se voit jusqu’ au fond du coeur, incomparable, incommunicable, incréé, absurde, inutile, delaissé dans l’ isolement le plus total, supportant seul son propre fardeau (…).
Bibliografie
Baudelaire, Charles, Florile răului, Ediție alcătuită de Geo Dumitrescu, București, Editura pentru literatură universală, 1968.
Les Fleurs du mal, présenté par Jean-Paul Sartre, Paris, Livre de poche, 1966.
Baudelaire, Charles, Jurnale intime, traducere Liliana Alexandrescu, București, Editura Humanitas, 2017.
Pop-Curșeu, Ioan, Baudelaire la plural, Pitești, Editura Paralela 45, 2008.