Studiul operei lui Charles Baudelaire în școală reprezintă un moment de tranziție fundamentală în formarea competențelor de receptare și analiză a textului literar. Conform cerințelor curriculare actuale, elevii din ciclul superior al liceului trebuie să dezvolte abilități complexe de interpretare a textului poetic, iar Baudelaire constituie un reper esențial în această progresie didactică.
În concepţia lui Baudelaire, poetul este acel artist capabil să învingă orice obstacol, să anuleze orice inhibiţie sau cenzură canonică, spre a stăpâni lumea prin analogie, corespondenţe şi simbol. Gestul esenţial al artistului nu poate fi numai contemplarea estetică a spectacolului vieţii şi participarea la desfăşurarea lui printr-o emoţie definitorie.
Baudelaire a fost toată viaţa un mare visător care în faţa unei lumi urâte şi meschine nu a găsit alte soluţii decât izolarea, singurătatea şi moartea. Totuşi nu s-a sfiit niciodată să condamne violent mediocritatea şi urâţenia morală a unei societăţi opuse aspiraţiilor sale spre ideal. Baudelaire se găseşte conştient şi lucid la încrucişarea drumurilor dintre romantism, parnasianism şi simbolism. Nu e numai un poet şi un prozator căci capacitatea lui de a înţelege arta i-a îndreptat paşii în acelaşi timp spre poezie, pisctură şi muzică. Nu l-a preocupat niciodată să facă din gândirea lui un sistem. A admirat frumosul sub toate formele sale dar cu toate acestea nu s-a crezut un geniu pentru că ştia că nu poate cuprinde arta în toate aspectele ei. Dacă până la Baudelaire arta nu putea exista fără frumos, în timp ce frumosul putea să existe înafara artei ca frumos natural, o dată cu Baudelaire arta capătă un statut de suzeranitate, dispunând de frumuseţe dar putându-se în acelaşi timp dispensa de ea. Pentru el frumuseţea absolută şî veşnică nu există. Frumosul e o expresie a epocii fiecărui artist. Baudelaire lărgeşte aria de inspiraţie poetică de până atunci introducând teme ce fuseseră abia atinse: urâtul, păcatul şi stările morbide.
Problema morţii la Baudelaire ca şi la Villon, constituie o preocupare în poezie. Poetul urăşte societatea josnică în care trăieşte şi consideră moartea ca o evadare, ca o eliberare. Nu acceptă idealizarea omului în maniera romantică pentru că există în fiecare om, în orice clipă, două postulaţii simultane, una către Dumnezeu, alta către Satana. În opoziţie cu romanticii, Baudelaire nu îşi alege ca temă majoră a poemelor sale, natura. E drept că vegetaţia luxuriantă a regiunilor ecuatoriale, paradis pierdut în negura amintirilor din copilărie, înmiresmează adeseori versurile poetului.
Deosebită prin forma şi perfecţiunea versurilor, poezia lui Baudelaire are mai înainte de orice un extraoedinar suflu liric, personal, care-i dă autenticitate, grija pentru formă l-a făcut să scrie puţin însă, „Florile răului” valorează mai mult decât zeci de alte tomuri. Folosirea unui limbaj simplu, concis, comun, lipsa unor comparaţii strălucitoare, i-au adus însă acuzaţii de prozaism. În fapt, e greu să se spună că a fost întrecut în arta de a aşeza cuvintele într-o ordine care să le dea forţă de sugestie şi muzicalitate. Prin lectura poemelor baudelairiene, imaginea ţi se conturează în minte, muzica versurilor te obsedează, asamblarea imaginii vizuale, poetice, cu muzica, dă acea surprinzătoare forţă de sugestie care îi caracterizează versul.
Spre deosebire de parnasieni de care s-a desprins, firesc, prin originalitatea sa, Baudelaire face ca şi conţinutul poeziei să fie la înălţimea formei. În formarea spiritului lui Baudelaire exstă câţeva etape cruciale, cum ar fi: descoperirea unor orizonturi noi de-o frumuseţe stranie, în prima sa călătorie spre Indii, întâlnirea cu opera poetului Edgar Allan Poe, în care descoperă mai târziu numeroase analogii. Revenind la „Florile răului”, putem afirma că aceste flori se găsesc la graniţa dntre romantism şi poezia modernă. Volumul cuprinde o suită de cicluri care se leagă între ele prin ideea contrastului de pretutindeni, cele două postulate spre care tinde sufletul omenesc: binele şi răul, frumosul şi urâtul, dragostea şi ura, adevărul şi minciuna. El este convins că purtăm în suflet stigmatul morţii, de la care, ca oameni, nu ne putem sustrage. Deznădejdea damnatului aruncat într-o lume dezolantă de mizerie fizică şi morală este laitmotivul „Florilor răului”. În acest volum găsim în realitate nişte flori bolnave, de o boală incurabilă de care au suferit toţi oamenii de sensibilitatea lui Baudelaire din epoca sa. Frumuseţea sinistră şi rece acoperă, dealtfel, întregul volum.
Dacă pentru romantici natura reprezenta o consolare şî un refugiu, la Baudelaire ea apare ca fiind una abominabilă şi inferioară artei căci frumosul artistic este o creaţiune prin excelenţă umană. Omul baudelairian este predestinat martiriului, fiind victima propriei sale condiţii atât de imperfectă, de tristă. El se zbate pe pământ într-o condiţie insuficientă şi blestemată, aspirând spre perfecţiunea spirituală şi morală dar pradă antagonismului neîmpăcat dintre trup şi suflet. Partea lui pe această lume este plictisul metafizic (spleen-ul) şi suferinţa, aceasta din urmă fiind purificatoare, înnobilatoare. Tocmai suferinţa consituie condiţia de acces spre acea perfecţiune către care năzuieşte (idealul) şi pe care numai poetul o poate atinge prin desăvârşirea artei sale. Fiinţa telurică ascunde o mistuitoare sete de cer, pentru ea totul e cosmic, nimic nu e haotic, totul în jurul său se leagă, întreg universul converge spre om care transcende urâtul funciar al stării sale, salvându-se pe sine.
Baudelaire este, neîdoielnic unul dintre marii creatori ai literaturii moderne, spirit prodigios, profund şi original, care a schimbat radical parcursul poeziei lumii, vizionar şi iniţiator. Baudelaire se găseşte, conştient şi lucid, la încrucişarea drumurilor dintre romantism şi simbolism. În concepţia lui Baudelaire, poetul este acel artist capabil să învingă orice obstacol, să anuleze orice inhibiţie sau cenzură canonică, spre a stăpâni lumea prin analogie, corespondenţe şi simbol.
Baudelaire reformulează noţiunea esteticului, socotind frumos tot ceea ce generează idei, instigă imaginaţia, multiplică figuralitatea realului, fără însă a depăşi marca stilului de autor. El pluteşte într-un univers artificial al unei individualităţi utopice. Astfel, satanismul, urâtul apar, în mod paradoxal, ca o exorcizare a frumosului. „Corespondenţele” lui susţin principiul poetic al lumii care capătă dimensiuni de expresivitate infinite, într-o simultaneitate iscoditoare şi comunicaţională, un mediu în întregime spiritualizat dar familiar. Astfel, poetului i se revelează existenţa unui logos universal, eul se diseminează fiind angrenat într-un concert nesfâşit.
Simbolismul a avut o traiectorie diferită în literatura română fată de cea franceză: dacă în literatura franceză s-a creat o stare de spirit specifică simbolismului după apariţia lui Baudelaire pe scena liricii moderne, în literatura română simbolismul s-a impus creându-se şi un punct de vedere specific- bacovianismul – înainte de intrarea în scenă a „măştii bacoviene”.
Baudelaire nu împărtăşeşte însă ideile despre frumos din poeticele romanticilor. El refuză confesia, sentimentul de care ei abuzează. Mai mult încă, aşa cum arată Hugo Friedrich , el năzuieşte să „depersonalizeze” lirica, să frângă astfel unitatea dintre eul liric şi eul empiric caracteristică romantismului.
Peisajul poetic baudelairian se potriveşte temperamentului său visător, melancolic şi înclinat spre misticism. Baudelaire este, poetul mizeriei morale, exprimând conştiinţa degradării morale în care – împinşi de o lume nedreaptă, dar şi de propriile lor slăbiciuni şi vicii – ajung o întreagă categorie de oameni şi, în primul rând, poetul însuşi. Ceea ce domină poezia baudelairiană este tocmai revolta şi dezgustul poetului faţă de tot ce e meschin şi urât în jurul său precum şi o arzătoare dorinţă de a se înălţa spre un ideal de frumuseţe şi puritate. Totodată, Baudelaire este şi poetul mizeriei materiale a vieţii oraşului. Un ciclu de 18 poeme dedicate aspectelor străzii este intitulat „Tablouri pariziene”. Poezia lui Baudelaire este o poezie a soluţiilor insolubile, fără ieşire, în care omul este strivit între cer şi pământ. Prins şi sfâşiat între spleen şi ideal, Baudelaire îşi asumă unicul destin ce i se deschide: acela al urâtului.
Baudelaire a adus în literatura universală „un fior nou” (Victor Hugo), şi anume, acea tendinţă caracteristică omului modern de acută autoanaliză morală. El nu-şi etalează inima spre a-l emoţiona pe cititor asemenea romanticilor, ci cu o mare luciditate, îşi sondează „spiritul”, profunzimile eului, cutremurându-l pe cititor prin dezvăluirea unor probleme tragice care-l frământă pe omul modern.