Basmele au constituit, de-a lungul istoriei umanității, o modalitate fundamentală de transmitere a valorilor, normelor și cunoștințelor de la o generație la alta. Ele au funcționat dintotdeauna ca mecanisme narative prin care comunitățile își exprimau identitatea culturală, coeziunea socială și înțelegerea lumii înconjurătoare. Transmise inițial pe cale orală, basmele nu doar că ofereau divertisment, ci îndeplineau și funcții educative, morale și simbolice, esențiale în structura societăților arhaice.
Pe măsură ce s-au diversificat sub influența factorilor istorici și geografici, basmele au dobândit o complexitate tematică tot mai mare, devenind veritabile arhive. Ele facilitează procesul de învățare prin analogie și simbol, permițând auditorului să experimenteze, într-un cadru imaginar, probleme existențiale, conflicte morale și modele de comportament. Din perspectivă psihologică și antropologică, forța basmelor constă în efectul cathartic, de a suspenda realitatea imediată și de a crea un spațiu fictiv în care empatia, imaginația și gândirea sunt stimulate într-un mod profund și durabil.
Basmul este, din punct de vedere literar, o specie a epicii populare în proză, preluată uneori și de literatura cultă, de întindere mare, în care elementul supranatural joacă un rol important și are drept conflict lupta dintre bine și rău, soluționată întotdeauna prin afirmarea binelui și a dreptății. Personajele sunt stereotipe, capabile de fapte extraordinare, deseori înzestrate cu puteri magice, și se supun exclusiv binelui sau răului. Locul și timpul sunt neclar marcate, iar formula de început, specifică tuturor basmelor – A fost odată… – invită auditoriul să creadă cele auzite, deși plasează întregul univers al basmului într-un plan mitic, in illo tempore. Atemporalitatea marcată în acest mod, sau prin alte variante, este o constantă universală a basmului. Această formulă inițială nu este doar un simplu început narativ, ci pregătește psihologic ascultătorul să pătrundă de fiecare dată într-un univers deja cunoscut, cu sentimentul primei descoperiri.
Basmului românesc îi sunt specifice formulele inițiale, mediane și finale . Formula mediană îndeplinește, pe lângă rolul de a câștiga bunăvoința ascultătorilor, și funcția de a le testa atenția (Cine-o ascultă/ Bine-o învăța etc.). Totodată, aceasta poate indica acțiuni paralele (Să lăsăm copiii acolo să vedem uncheșul… etc.), delimitează episoadele importante și intensifică tensiunea povestirii (Merse ce merse până dete peste nouă mări și nouă țări etc.). Formulele finale sunt nostime și garantează veridicitatea întâmplărilor narate (Și încălecai pe-o șa / Și vă spusei poveste-așa etc.).
Întregul fir narativ al basmului se concentrează în jurul eroului, un tânăr curajos, altruist și integru, care își riscă viața, luptându-se cu adversari colosali pentru a restabili ordinea în ținutul său. Se dedică unei misiuni: de a salva lumea de la pieire sau doar viața cuiva, de a aduce înapoi ce s-a furat și de a pedepsi crunt pe răufăcători. Spațiul nu este delimitat în mod precis, ci rămâne neclar, având o funcție simbolică. Toposul susține și amplifică ideea caracterului insolit al timpului mitic, creând astfel un cadru narativ propice creării unei lumi fantastice, cu reguli și sensuri proprii. Eroul are un destin cu un traseu deosebit, marcat de probe inițiatice, care încep odată cu intrarea lui în maturitate și care sunt actualizate de la începutul narațiunii. De regulă, eroul se distinge dintre țărani, dar și dintre feciorii de împărați; este fie singurul copil la părinți, fie cel mai mic dintre frați. Când se întâmplă să fie mezinul familiei, este marcat de numărul magic trei și se dovedește cel mai capabil, spre uimirea tuturor, deși începutul îl plasează într-o postură de inferioritate: e slab de minte, e beteag sau e desconsiderat, fiind cel mai tânăr și mai neexperimentat. Deseori are parte de o naștere extraordinară: țăranca sau împărăteasa care nu poate avea copii rămâne însărcinată în urma unor evenimente miraculoase – are vise, mănâncă plante sau animale fabuloase, practică ritualuri de magie. Alteori, eroul are parte de o sorginte extraordinară, fiind polimorf: se arată mai tot timpul sub formă de animal, iar seara sau cu alte ocazii, la horă etc., apare sub forma sa omenească. Reprezintă un ideal moral: este bun, viteaz, inteligent, modest – calitățile unui viitor monarh capabil să-și stăpânească împărăția. Pentru că această specie se fundamentează pe antiteze, în structura basmului un rol fundamental îl au personajele negative, adesea întruchipate de zmei, vrăjitoare, căpcăuni sau alte ființe malefice, care joacă un rol esențial în conturarea conflictului. Ele creează obstacole în calea eroului și simbolizează forțele răului, ale haosului sau ale tentației. Prin înfruntarea și depășirea acestora, protagonistul nu doar că își împlinește destinul, ci contribuie și la restabilirea ordinii morale și sociale. Numerologia nu este deloc de neglijat: trei, șapte, nouă, doisprezece – aplicate în contexte diferite – au rol magic. Numărul trei, cel mai des întâlnit, anticipează destinul mezinului, care e al treilea dintre frați, marchează frumusețea celei de-a treia surori sau puterea celui de-al treilea adversar, care finalizează cea de-a treia probă a eroului.
Tolkien vorbește despre puterea curativă a basmului asupra psihicului uman, motiv pentru care îl consideră mai mult decât simplă literatură pentru copii. Pledează pentru importanța acestui gen literar, pe care îl apreciază ca autentic și demn de atenția și admirația adulților. Indică trei moduri prin care basmul influențează mintea și sufletul în mod benefic: recuperarea, escapismul și consolarea. Așadar, basmele oferă recuperare, sau, altfel zis, o reînnoire a percepției, a adevărurilor și realităților deja știute, ca și cum ar fi pentru prima dată. Nu se referă la adevăr din punct de vedere filosofic, ci la abilitatea de a percepe lucrurile așa cum ar trebui văzute, detașat: distincte de noi înșine, fără familiaritate sau posesivitate. Dacă învăluim lucrurile într-o viziune egocentrică, ele devin plictisitoare. Aici apare una dintre marile calități ale basmelor: ajută la curățarea „ferestrelor” percepției noastre, permițându-ne să apreciem atât elementele lumii fantastice (centauri și dragoni), cât și pe cele ale cotidianului (oi, câini și oameni). Cu toate că aceste narațiuni sunt un mijloc puternic de recuperare, Tolkien observă că numai umilința poate realiza această reînnoire a viziunii. Mai pe scurt, ne recuperăm luciditatea.
Escapismul reprezintă tendința de a cultiva evadarea din realitatea vieții sociale, de a căuta refugiu în atemporalitate, ceea ce, în viziunea lui Tolkien, e chiar benefic – ba chiar mai mult, este una dintre funcțiile principale ale poveștilor cu zâne/ basme. Dorința de a evada dintr-o lume urâtă, sufocată de tehnologie și industrializare, este naturală și justificată. Excluderea elementelor de civilizație postindustrială, cum ar fi stâlpii de iluminat, și păstrarea personajelor și spațiilor din literatura arhaică reprezintă un refuz conștient față de urâțenia lumii moderne. În acest fel, ni se oferă o lume alternativă, unde valorile arhetipale sunt favorizate celor moderne ale lumii mecanizate.
Mai profundă decât escapismul este consolarea. Suntem supuși unor situații-limită, pe care le traversăm cu greu sau cărora nu le putem face față: există foame, sete, sărăcie, durere, tristețe, nedreptate, moarte – lucruri mult mai sumbre decât lipsa de estetism și agitația zgomotoasă a lumii moderne. Autorul mai susține că nevoia consolării prin basm se manifestă chiar și atunci când oamenii nu trec prin vremuri grele. Există în noi limitări străvechi sau ambiții și dorințe vechi care necesită compensare prin însăși stimularea fanteziei. Unele sunt slăbiciuni sau curiozități scuzabile, cum ar fi dorința de a explora adâncurile mării ca un pește sau de a experimenta zborul unei păsări, pe care avionul nu îl poate replica, decât atunci când devine un produs al imaginației. Există nevoia de comunicare cu alte ființe vii, iar pe această nevoie se fundamentează capacitatea ființelor magice din basme de a comunica.
Basmele populare reprezintă literatura narativă a oamenilor de rând. Ele au purtat peste veacuri, de la o generație la alta, vechi tradiții, s-au adaptat gustului artistic și credințelor grupurilor, s-au îmbogățit cu imagini poetice noi, influențate de realitățile locale. Deși au sute sau chiar mii de ani, basmele fascinează până în prezent. Au funcții curative, funcții educative, sunt depozitar de cunoaștere. Conțin structuri arhetipale, universale, imuabile care rezonează puternic cu sufletul și cu mintea noastră. A nu se uita că folclorul stă la baza formării națiunilor-stat, deci trebuie valorizat cum se cuvine și păstrat.
Bibliografie
1. Vrabie, Gheorghe (1986). Proza populară românească, București: Editura Albatros
2. Bîrlea, Ovidiu (1976). Mică enciclopedie a poveștilor românești, București: Editura științifică și enciclopedică
3. Tolkien, J.R.R. – On Fairy-Stories (unabridged) | Catholic Culture Audiobooks https://www.youtube.com/watch?v=3HSsr7PoEIw&t=693s