Articolul tratează o serie de aspecte precum:
• Abordarea semiotică a artei-explicarea conceptelor: semn, valoarea estetică, funcţia estetică, judecata estetică, simbolul artistic;
• Norme estetice în literatură, pictură şi muzică;
• Niveluri ale receptării operei de artă
• Trei modalităţi de „a învăţa” în artă: informaţia artistică, cunoaşterea practică, înţelegerea.
Abordarea semiotică a artei deschide o nouă perspectivă asupra valorii estetice în educaţie, esteticienii fiind preocupaţi de relaţii: artă – sfera realului, artă-valori extraestetice şi de explicarea modului de funcţionare a judecăţii estetice.
Semnul este definit în semnificaţie şi acţiune de Peirce astfel:
„Un semn sau representamen este ceva care ţine locul a ceva pentru cineva. El se adresează cuiva, creând în mintea acestuia un semn echivalent sau mai dezvoltat. Semnul ţine locul a ceva şi anume al obiectului său.”
Noţiunea de semn poate fi folosită pentru a denota un obiect care poate fi perceptibil sau doar imaginabil, aceasta însemnând că este potrivită utilizarea sa pentru a desemna valoarea estetică.
Semnul atrage după sine alt semn în mintea celui căruia se adresează. Acest alt semn constituind o realitate diferită de semnul initial: interpretantul semnului ce se referă la obiectul de referinţă al semnului initial. Interpretantul este, în cazul de faţă, funcţia estetică. Funcţia estetică este un produs al educativului, este rodul organizării pedagogice a experienţei de receptare a artei, modelatoarea capacităţii de judecată estetică.
Frontierele domeniului estetic nu sunt date de realitate şi sunt foarte schimbătoare, sensibilitatea estetică este cea care trasează limitele funcţiei estetice, iar ea se modifică în funcţie de educaţie, vârstă, dispoziţie de moment.
Valoarea estetică este proces, nu stare. Procesualitatea valorii depinde de factori exteriori acesteia: de subiectul care judecă în numele unor norme elaborate de critica specializată şi de educaţie prin care sunt aplicate autentic normele estetice. Normele fac referire la elemente definibile în numele cărora putem decide despre valoarea estetică. Exemple de norme estetice întâlnim în arta picturală, în muzică şi în literatură:
- caracterul de inovaţie sau non-inovaţie al operei ;
- măiestria tehnică;
- criterii stilistice;
- subiectul operei;
- mesajul operei;
- sentimentele evocate;
- raportul artă-real;
- valori extraestetice ale operei.
Opera de artă este saturată de valori. Tot ce intră în componenţa sa, de la straturile materiale până la aspectele semantice ale structurii interioare, reprezintă valori. Valoarea estetică este cea care dă operei unitate prin care se decodifică fiecare componentă a operei, fiecare valoare extraestetică. Simbolul ca semn artistic comportă o mare încărcătură afectivă, provoacă admiraţie sau repulsie, teamă sau plăcere, confort interior sau angoasă; sentimente care pot exprima subiectul în profunzime. Simbolul ne oferă o anumită expresie socială a acestor sentimente. Astfel, subiectul ce se educă găseşte în simbolul artistic o întreagă filozofie de viată, un adevăr profund al acesteia.
O operă de artă solicită receptorului să exploreze toate deschiderile pe care aceasta le face posibile. Acestea sunt niveluri ale receptării: nivelul elementar (acela al identificării aspectelor tematice ale operei) şi nivelul alegoric (alegoria desemnează nevoia de a duce o formă abstractă la forma familiară; această figură de gândire este didactică deoarece face lucrurile mai clare şi incită la căutare, la descoperirea a ceea ce se află dincolo de ce se spune, dincolo de ce se audiază, dincolo de ce se vede).
Arta ne confruntă cu trei modalităţi ale lui “a învăţa”: de la simpla informare, trecând spre cunoaşterea practică a artei până la înţelegerea ei; toate aceste niveluri fiind indispensabile realizării finalităţii educaţiei estetice – judecata estetică. Informaţia artistică trebuie utilizată într-o manieră critică, oferind elevilor mijloace de a se interoga cu privire la ea, dezvoltând spiritul de analiză, ideea confruntării informaţiilor între ele, nevoia de ordonare a acestora după semnificaţia lor, deoarece a învăţa să te informezi este o condiţie pentru a învăţa să înveţi. Dacă informaţia este o cunoaştere de genul a şti că…, iar cunoaşterea practică de ordinul lui a şti cum, înţelegerea este o cunoaştere a raţiunilor pentru care noi caracterizăm o operă de artă, apelând la valori estetice.
Există trei niveluri de generalitate care sunt în acelaşi timp şi valori ale educaţiei:
1. Nivelul informaţiei
2. Nivelul cunoaşterii practice
3. Nivelul înţelegerii
Orice interpretare a artei este un act de iniţiere deoarece presupune transcenderea planului exterior spre cel interior.