Creator pentru care poezia nu a reprezentat un exerciţiu exterior, ci un mod profund de existenţă, Mihai Eminescu a lăsat posterităţii o operă diversă, care cuprinde poezie, teatru, publicistică şi traduceri. Concepţia estetică a lui Eminescu s-a articulat pe două componente: una naţională, bazată pe retorica romantică, specifică scriitorilor de la 1848; cealaltă de sorginte cultural – europeană, inspirată din filozofia idealist kantiană şi schopenhaueriană. Lirica eminesciană are la bază mai multe teme şi motive de largă inspiraţie istorică, filozofică şi socială. Unul dintre motivele poetice intens exploatate de Eminescu şi cu sensuri profunde este cel al apei, al neptunismului. Imaginea elementului acvatic îşi are, probabil, rădăcini în lumea copilăriei de la Ipoteşti.
În analiza cosmosului acvatic eminescian, Elena Tacciu porneşte de la câteva valenţe ale apei, element feminin şi omogen, fixate de Gaston Bachelard în Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei.: apa clară, apa adâncă, viziunea Ofeliei, apa feminină, apa pură şi impură, apa violentă şi apa ca logos.
O primă imagine a apei este aceea clară, plană, transparentă, luminată solar, împodobită, cu reflexe de argint topit sau de pietre preţioase (cristal, diamant), o bijuterie lichidă, minerală: Aş vrea să văd acum natala mea vâlcioară/ Scăldată în cristalul pârâului de-argint/ Să văd ce eu atâta iubeam odinioară/ A codrului tenebră, poetic labirint. (Din străinătate)
Bachelard susţinea că apa clară apare la poeţii mediocrii, dar Eminescu se sustrage acestei concepţii prin faptul că, în creaţiile sale, materia cristalină a apei are ca similitudine oglinda. Apa devine metaforă a oglinzii magice în care se reflectă vechile civilizaţii, ca în Memento mori unde: Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară/ Către marea liniştită ce îneacă a lui dor. Prin această metaforă aplicată apei, Eminescu transferă, de fapt, elementului acvatic dorinţa sa intensă de a contempla. În alte creaţii, apa adâncă – marea – este materia extincţiei, integrând fiinţa eroului liric sau epic în circuitul universal al elementelor. Euthanasius, în scrisoarea către Ieronim lăsată în peşteră, credea că moartea acvatică este cea mai lină: Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu, liane şi flori de apă să înconjoare cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţesc părul şi barba cu firele lor, şi în palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţii… râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturii.
Ca simbol al morţii, apa adâncă este densă, neagră, uleioasă, o apă a lui Charon, funebră şi onirică, descinsă apoi spre cercuri concentrice chtoniene: insula, domul, scările, sicriul şi cadavrul dublului. Mureşanu, din poemul cu acelaşi titlu, se retrage într-un decor asemănător, cu peşteri, la ţărmul mării, cu bătrâne stânci şi un templu în ruină de apă înecat. Moartea lui Eliade surprinde discrepanţa dintre genialitatea predecesorului şi inerţiile epocii, la un vulcan ce zguduie apele funebre de densitatea plumbului, apă a metalelor el însuşi, după Paracelsus: Astfel în fundul negru, adânc din marea moartă,/ Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat,/ Vulcanul puternic, care cutremur în el poartă,/ Cu razele-i de flăcări ar fi acufundat,/ Pân’ce deodată mândre, gândirile-i irump/ Prin undele greoaie, prin apele de plumb.” Apele funebre pot atinge şi solidificarea, Eminescu împărtăşind prietenilor dorinţa de a fi îngropat sub gheţuri. Din această perspectivă, apele adânci devin un dom al morţii, un alt mormânt.. La Eminescu mormântul marin îşi revelează în „fundul mării amar şi infinit”, sub văl de argint, de gheaţă, formele feerice, întrucât moartea devine extaz mioritic al contopirii cu elementul apei. Coşmarul lui Poe ipostazat în ape uleioase, grele şi moarte, devine visare a extincţiei în apa luminoasă, translucidă, feminină.
„Prin nourii rupţi trece lună/ Şi-n sufletu-mi dor a pătruns,/ Şi părul mi-l umflă furtuna/ Şi ochii-mi se-neacă în plâns.// Doresc doar ca în fundul mării/ Să mă ia cu sine-n serai,/ În nalte albastrele sale,/ Furtuna, copila de crai.// Doresc ca să intru cu luna/ În dome de nouri ce pier/ Doresc cu popoare de stele/ Să merg drumul mare din cer.”(Eco)
În strânsă legătură cu apa, apare în unele creaţii eminesciene şi imaginea unei luni ofelice, amintind de mitul Ofeliei. Făptură a umedei stihii prin lacrimi, Ofelia este predestinată morţii acvatice, întrucât apa, patrie a nimfelor vii, este totodată patria nimfelor moarte, adevărata materie a morţii feminine (…). Apa este elementul morţii tinere şi frumoase, a morţii înflorite, şi, atât în dramele vieţii cât şi în acelea literare, ea este elementul morţii fără orgoliu, fără răzbunare (…) Apa este simbolul adânc, organic al femeii care nu ştie decât să-şi plângă durerea şi ai cărei ochi se umplu atât de uşor de lacrimi . Luna moartă este surprinsă nu de puţine ori de poet plutind ca Ofelia în somn. Plutirea, verbul care indică la Eminescu lina călătorie pe apele somnului, este a unei moarte adormite în gestul ritual al smereniei, sugerând ascensiunea paradiziacă din Mortua est. În Memento mori luna este tot o nimfă moartă: Dară una-i fiica mări ca o lacrimă de aur./ Păru-i curge la călcâie ca un lung şi scump tezaur:/ E a stelelor regină, e al nopţii meteor./ Adesea albă dintre valuri de-a înot marea despică/ Şi albastrul blând al mării albul sânilor ridică,/ Valurile-n cânt salută sântul apelor odor. Tabloul concentrează toate datele fizice şi psihice ale complexului Ofeliei: sugestia lacrimii de aur, conţinând suferinţa, unduirea lungă şi mătăsoasă a pletelor, cufundarea în apă, luna ce de-a înot marea despică fiind o emanaţie a acesteia, (sfântul apelor odor).
Apa este un element primordial, prezent cu această semnificaţie în aproape toate mitologiile, este substanţa naşterii şi a morţii, având funcţii germinative şi purificatoare. Apa sintetizează sensul începutului şi al regenerării prin dizolvare. Abluţiunile, botezul, potopul, descântecele cu apă neîncepută au sensul ştergerii păcatelor, răutăţilor de tot felul, a istoriei înseşi. Există o serie de mituri cosmogonice în care apa apare ca matrice a lumii. La Eminescu apa ca principiu feminin apare în Scrisoarea I unde un eros simbolic se va proiecta în episodul genezei. Acel noian întins de apă va fi fecundat de un sâmbure vital mult mai slab ca boaba spumii, dar care din chaos face mumă, iar el devine tatăl. Apele calde şi dulci aduc totdeauna la Eminescu imaginea nudităţii, ca o proiecţie implicită a caracterului feminin al acestora.
Bivalenţa apei ca regenerare şi extincţie transferă simbolul apelor erotizate şi în sfera somnului ultim. De exemplu, Cezara moare prin scufundare în perini de pânzării albastre, pat matern al mării, care o şi adăposteşte în cele din urmă cu Ieronim într-o prefigurare a Thalassei macedonskiene. Culoarea neagră a apei în locul celei extatice, albastre, avertizează asupra semnificaţiei. Regele coborî iar pe malul lacului.. Un podiş de prund peste care apa trecuse ducea la insulă… El mergea pe cărare, apa îi ajungea până la genunchi… mişcările lui năşteau cercuri murinde pe suprafaţa apei şi poalele mantalei ajungeau în apă. Această cufundare lentă în apa lacului negru cu cercuri încremenite conţine sugestia temporalităţii perfide, absorbante, la fel de fascinantă ca şi erosul apei.
O formă a apei care apare la Eminescu, oceanul, este considerat de Hesiod principiul masculin. Apele violente, abisale devin simbol al inconştientului. În aparenţă calmă, marea îşi descoperă virtualităţile violente. Secţionat prin descindere, abisul marin nu mai este translucid, ci dens, de culoare infernală, o lume negru-măreaţă, un monstru rapace, balaur cu mii de braţe. Apa poate deveni la Eminescu şi venin lichid. Substanţă transparentă precum cristalul sau oglinda, apa poate deveni impură, semnificând dezechilibrul şi suferinţa. Psihanaliza acestui element o face însuşi poetul în Geniu pustiu, prin confesiunea lui Toma Nuor după trădarea lui Poesis: Zile întregi cutreieram câmpii până ce dădeam de râu. Acolo, pe podul lui de lemn, mă uitam în valurile galbene cum zburau cioroind, valuri turburi ca sufletul meu sterp, turburi şi neoglindoşi ca inima mea moartă. Apa limpede ca cristalul a izvoarelor nu-mi plăceau – când dădeam însă de ea, începeam a o amesteca cu bastonul, până ce, turburată de pământul cel negru, era icoana vie a gândirii mele. Valurile opace, turburi, trădează vârtejul interior al pasiunilor, criza afectivă, iar contemplarea lor aduce visătorului satisfacţie. El refuză apa limpede de izvor şi are plăcerea de a o degrada prefăcând-o într-o pastă noroioasă.
Apa mării, adâncă şi întunecată, va deveni un filtru otrăvit pe care poetul îl soarbe neîncetat, sau care îl soarbe la rândul său pe poet. Sintagma mare amară va reveni de câte ori Eminescu va evoca apele adânci, cu semnificaţia damnării, amărăciunii dureroase.
Un termen antitetic apelor moarte şi amare este apa vie, fântâna tinereţii, filtru magic din miturile popoarelor nordice dar şi din basmul românesc. Apa vie şi apa moartă reprezintă alternativele eroului în luptă. În multe basme şi mituri apare simbolul celor două izvoare, unul dătător de putere şi celălalt moleşitor sau mortal. În basme, apa vie şi apa moartă sunt folosite pentru însuşirile lor miraculoase având darul de a învia şi de a vindeca. Strofele finale din Memento mori par a reitera acest motiv folcloric.
Mediul acvatic este şi un element potenţator al dragostei, pentru că viaţa se naşte din acest fluid perpetuu, aşa cum marile zeiţe ale antichităţii erau imaginate născându-se din spuma mării, cum se întâmplă cu Venera. În Crăiasa din poveşti, lacul este spaţiu etern al poveştilor, devenit oglindă, poartă magică deschisă spre cer.
Apa este populată, de obicei, cu fiinţe feminine de o frumuseţe angelică, nimfe, nereide sau zâne ale lacului. Apa, element dominant al întregului spaţiu, se constituie într-un dom cu valenţe regeneratoare, de conservare a vieţii. Mişcarea de valuri semnifică renaşterea continuă a lumii, fluiditatea înscriind tipare noi ale materiei. În Lacul, elementul acvatic devine un spaţiu imens, o suprafaţă de reflexie a uranicului, contopirea ideală a celor două universuri separate prin cosmogeneză: celestul şi chtonicul. Apare imaginea unui dom multiplu: un dom acvatic, înconjurat de un dom silvestru.
O ultimă valenţă a apei în creaţia eminesciană, mai ales în poezii, este aceea de Logos, interlocutor posibil înzestrat cu harul vorbirii prin sinonime ca murmur, suspin, şoptire, geamăt, care asociate epitetului dulce, marchează de pe acum sinteza voluptăţii cu durerea, pe care Eminescu o identifică în vocile apei. În acest concert primordial va fi izvorul, solistul acompaniat de muzica îngânată a pădurii, pe care eroul liric o străbate în căutarea iubitei. Suferinţa va naşte plânsul apei, sintagmă destul de frecventă în tinereţe, dar mai ales în poezii precum Sara pe deal, Floare albastră, Când amintirile, semnificând durerea iubirii neîmplinite sau presimţirea propriului sfârşit. Chemarea din Floare-albastră evocă acel codru cu verdeaţă/ Und’ izvoare plâng în vale, iar pe de altă parte, plânsul izvorului apare incompatibil cu risipirea iubirii.
Dacă noi modernii, aşa cum afirma George Călinescu, se pare că am pierdut simţul elementelor, apa, aerul, focul fiind pentru omul vechi forţe numenale, se pare că, totuşi, în cazul poetului, aceste elemente sunt în continuare valorificate, Eminescu fiind un exemplu clar, nerămânându-ne decât să încercăm să descifrăm mesajul creaţiilor sale.
Bibliografie:
1. Elena Tacciu, Eminescu. Poezia elementelor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979
2. Gaston Bachelard, Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei., traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1995
3. George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol I – II, Editura Minerva, 1976
4. Ovidiu Bârlea, Mica enciclopedie a poveştilor româneşti A – Z. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976