Evoluția semantică a lexicului românesc oferă o fereastră privilegiată către procesele de schimbare lingvistică și interferența culturală din spațiul românesc. Prin analiza cuvântului „chiul”, prezentul studiu arată complexitatea mecanismelor etimologice și semantice care guvernează transformarea sensurilor lexicale, punând în evidență rolul contactelor lingvistice balcanice și al contextelor socio-istorice specifice în configurarea vocabularului argotic românesc. Cercetarea ilustrează modul în care metodele comparative și analiza diacronică pot clarifica originea și evoluția unor termeni controversați din punct de vedere etimologic.
1. Preliminarii
Semantica este acea parte a lexicologiei care studiază schimbările de sens ale cuvintelor de-a lungul existenței lor. Operează, deci, cu conceptul de „sens”: „însușirea obiectelor reflectată în mintea noastră”, înțelegând prin „obiect” nu numai lucrurile concrete, ci și procese, fenomene, caracteristici etc., așa cum susținea Th. Hristea, 1984, p. 14.
Procesul de evoluție continuă a societății umane se reflectă direct în lexic, de aceea lexicul limbii oferă în continuare cercetătorilor vaste posibilități de valorificare, alături de necesitatea anumitor precizări de ordin terminologic. Consecințele modificărilor de sens pe parcursul evoluției limbii sunt denumite, prin tradiție, restricție, extensiune, pierderea legăturii cu sensul inițial, enantiosemie (polarizarea semantică).
De pildă, restricția semantică reprezintă trecerea de la un sens general la unul particular; există și noțiunea de restricție funcțională, care presupune specializarea de sens a cuvântului și, implicit, utilizarea lui doar într-un anumit domeniu: lat. memorandus, -a, -um „memorabil, demn de amintit” > rom. memorandum „document diplomatic, cuprinzând expunerea argumentelor juridice sau a faptelor care privesc relațiile dintre state și formează sau vor forma obiectul unor tratative”.
Extensiunea semantică constituie procesul prin care are loc lărgirea sferei unui sens particular la un sens general: lat. passer „vrabie” – rom. pasăre, orice animal din clasa de vertebrate ovipare, cu aripi pentru zbor.
Un fenomen mai rar întâlnit este enantiosemia, când cuvântul ajunge să aibă doi poli, un sens pozitiv și altul cu o semnificație negativă: usura, -ae 1) putința de a se folosi de ceva, folosință: usura vitae „putința de a se bucura de viață”; 2) dobândă > uzură 1) deteriorare, degradare a unui obiect, în urma întrebuințării îndelungate; 2) modificare progresivă a dimensiunilor unei piese tehnice în cursul funcționării sistemului din care face parte; (fig.) slăbire, oboseală, epuizare, așa cum arată Silvia Maznic, 2010, pp. 101-103.
2. „Chiul”. Note etimologice și lexicale
Am ales spre exemplificare cuvântul „chiul”.
Alexandru Graur, 1946, p. 107, atrăgea atenția că înțelesul de bază al cuvântului „chiul” este cel de „înșelătorie”, iar expresia „a trage chiulul” înseamnă „a înșela”. Celelalte sensuri existente în Dicționarul etimologic al limbii române, volumul II, partea 1, p. 223, „sustragerea de la îndeplinirea unei obligații”, „subterfugiu” etc. sunt unele derivate, apărute ulterior. Etimologiile turcești mai vechi sunt dificile fonetic și insuficiente semantic, de exemplu, varianta din chiulaf < tc. (fam.) külah „șmecherie”; chiulangiu < tc. külahǧу (cf. külah kapmak „a înșela făcând șiretlicuri, cf. külahçı „om șiret, șarlatan”) ori derivat regresiv din chiulangiu < külhan(a)cı „slujbaș însărcinat să încălzească baia turcească”.
Etimologia pe care o îmbrățișează fără rețineri Alexandru Graur (ibidem) și Th. Hristea (DEX) este expresia fr. tirer au cul, cunoscută de la L. Sainéan (Șăineanu), Langage parisien, 1920, p. 141, tradusă nu tocmai exact prin „a trage chiulul”. Dacă expresia provenea din franceză, forma scrisă trebuia să dea în românește a trage „la cul” (cu u, pentru că ü nu este un sunet românesc), iar dacă era preluată după pronunțarea franceză, ar fi sunat „la chiu”.
Ceea ce nu s-a spus despre expresia franceză este amănuntul că face parte din argoul soldățesc, atestat la sfârșitul secolului al XIX-lea (l’argot des poilus), și că este varianta foarte trivială a sinonimului tirer au flanc „a se trage la o parte”, amândouă având înțelesul de „a lenevi, a încerca mereu să scape de corvezi”, cf. „a da dosul”, „a se trage îndărăt de la treabă”. Forma tirer au cul nu este citată din motive de pudoare nici măcar în micul Larousse, astfel că forma scrisă a acestei expresii este cvasiinexistentă în literatura franceză, poate cu excepția câtorva rare atestări în descrieri ale vieții cazone sau ale argoului acesteia. În afară de aceasta, fr. tirer au flanc și tirer au cul nu sunt atestate mai devreme de anul 1880, în timp ce rom. chiul este atestat în 1868, cf. DELR II/1. De aceea, etimologia cea mai probabilă a cuvântului chiul trebuie căutată înaltă parte, mai precis în aceeași zonă de unde au provenit cuvintele argotice a cafti și șpagă. În albaneză, întâlnim cuvântul 1) qyl [kĭül] s.m. (fam.) 1. „mâncare și băutură pe gratis, pe spinarea cuiva; chilipir”; 2. „chiulangiu, chilipirgiu; leneș; și 2) qyl adv. (fam.) „pe gratis; pe degeaba, pe nimic”; e do qyl „o vrea pe degeaba, fără să plătească”; qylaxhi [kĭülaği] adj. (fam.) (peior.) „chilipirgiu, chiulangiu”.
I. L. Caragiale, care era un profund cunoscător al limbajului colocvial românesc și al argoului bucureștean, a avut prevederea să ne dea o mostră de analiză lexicografică a cuvântului țal, în schița cu același nume: Țal!…, p. 49: „substantiv comun, de genul masculin pentru amândouă sexurile – impiegat comercial sau impiegată comercială; persoană însărcinată într-un local public de consumațiune cu încasarea plăților de la consumatori”, „Genitiv – chiulurile Țalului”… „Dativ [pl.] – li se trag chiuluri destule și Țalilor”. Informația prețioasă pe care o desprindem din aceste citate este contextul mai vechi al folosirii cuvântului chiul, anume în restaurante sau cârciumi, locuri unde orice consumație trebuia să fie plătită. Deși sensurile lui chiul nu sunt explicate de Caragiale, chiulurile țalilor sunt înșelăciunile acestora, fie față de clienții uneori încărcați la plată, fie față de patronul localului, căruia nu i se dădeau toți banii cuveniți. În schimb, chiulurile care li se trag țalilor reprezintă exact înțelesul cuvântului albanez: „mâncare și băutură pe gratis”, atunci când clientul localului „uita” să plătească consumația ori se tocmea, certându-se, ca să plătească mai puțin decât a consumat.
Din punct de vedere istoric, cea mai probabilă origine a cuvântului chiul se află, la fel ca pentru a cafti sau șpagă, în „limbajul mahalalelor” din orașele și târgurile celor două Principate Române, unde arnăuții, slujbașii mercenari ai Agiei (ai poliției din timpul regimului fanariot), abuzau probabil de multe ori de puterea lor administrativă pentru a mânca pe gratis în cârciumile din acea epocă. Putem compara cele două expresii: a trage un chef și a trage un chiul, diferența dintre cele două era în cazul chiulului neplata mâncării sau a băuturii, ca urmare a fricii pe care arnăuții Agiei o inspirau cârciumarilor. În cazul arnăuților aflați în slujba marilor boieri ca agenți de pază, chiulul putea fi același, faptul că mâncau gratis pe socoteala stăpânilor, dar „trăgând chiulul” de la oricare altă muncă prestată în mod normal de restul slujbașilor.
Etimologia cuvântului albanez qyl pare să fie tc: kül bedava „cu totul pe gratis”, ori kül caba „cu totul pe nimic/ pe degeaba”, prin elipsă. Adjectivul tc. kül „cu totul; întreg, tot, complet” are și forma amplificată küllî „complet, întreg, deplin; tot”, iar ca adverb, külliyen „în întregime, în totalitate, complet”.
De aceea, este foarte puțin probabil ca românescul chiul să fi provenit direct din turcă, deoarece turcii nu erau locuitori permanenți în Principate, nu se amestecau cu românii în mahalalele târgurilor, iar relațiile financiare dintre autoritățile turcești și cele moldo-valahe puteau fi uneori relativ avantajoase sau echitabile pentru români, chiar și în condițiile monopolului comercial otoman, motiv pentru care s-a păstrat expresia „turcul plătește”. Expresia a-i trage chiulul cuiva este sinonimă cu a-i trage butucul cuiva (ap. Ion Creangă), respectiv a trage la fit (DEL), expresii care ar mai necesita unele clarificări etimologice.
Chiul: din alb. (arn.) qyl, după cum Pârvu Boerescu a detaliat în paginile studiului său, 2016, pp. 373-375.
3. Concluzii
Așadar, în cursul dezvoltării istorice a limbii, sunt supuse modificărilor atât fonetismul, cât și semantismul cuvântului. Lexicul e unicul compartiment al limbii expus în gradul cel mai mare influențelor din afară, din partea altor limbi, precum și intervențiilor din partea vorbitorilor, care nu numai că utilizează cuvintele în mod individual, ci adesea procedează la inovații lexicale. Unele din formațiunile individuale, ocazionale, lărgindu-și sfera de întrebuințare și generalizându-se, devin normă.
În principiu, orice element lexical poate deveni polisemantic și își poate dezvolta sensuri noi. De regulă, acesta este concurat de un împrumut sau de o inovație pe teren propriu și, ca urmare, cuvântul respectiv poate trece din lexicul activ în cel pasiv, ca apoi să fie uitat definitiv sau, dimpotrivă, să fie reluat și dotat cu un sens nou, să devină o vocabulă de uz comun sau să-și restrângă sfera funcțională la un stil dat ori la un anumit grup social de vorbitori. Particularitatea respectivă a structurii lexico-semantice face ca normele lexicale să aibă un caracter mai puțin rigid decât cele fonetice și gramaticale.
Cauzele care duc la schimbarea limbii nu trebuie considerate unice și generale, deoarece ele pot fi foarte diferite, în funcție de cazurile la care se face referință. Schimbări fonetice și semantice au loc atât în relațiile dintre limba originară și alta nouă pe care o învață o comunitate, părăsind-o treptat pe cea anterioară, cât și în urma contactelor dintre un idiom anumit și un superstrat (limba care se suprapune alteia, dar fără a ajunge să o elimine), precum și dintre o limbă și un adstrat (adică o limbă învecinată). Modificările sunt numeroase, în special când între o limbă și substratul, superstratul și adstratul ei există relații de înrudire, cf. Silvia Maznic, 2010, pp. 101-103.
Bibliografie
BOERESCU, Pârvu, 2016, „A cafti, caltaboș, chiul. Note etimologice și lexicale”, in: LR, LXV, nr. 3, iulie-septembrie, București, pp. 363-377, consultat în 30.07.2025, URL: lingv.ro/wp-content/uploads/2019/04/LR-3-2016.pdf.
CARAGIALE, I. L., Țal!…, în vol. Schițe și amintiri, II. Lanțul slăbiciunilor, B.P.T., 1972, București: Editura Minerva.
*** Dicționarul etimologic al limbii române (DELR). Vol. II, Litera C, partea 1, Ca – Cizmă, 2015, Marius Sala, Andrei Avram (red. resp.), Cristian Moroianu (resp. vol.), București: Editura Academiei Române.
*** Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Coord. acad. Ion Coteanu, dr. Luiza Seche, dr. Mircea Seche, București: Univers Enciclopedic, 2016.
DUDA, Gabriela, 1985, Dicționar de expresii și locuțiuni ale limbii române, București: Editura Albastros.
GRAUR, Al., Notes d’étymologie roumaine, în Faculté des Lettres de Bucarest, Laboratoire de Phonétique expérimentale, „Bulletin linguistique” publié par Al. Rosetti, Paris-București, 1946, p. 106-113.
HRISTEA, Theodor (coord.), 1981, Sinteze de limba română, Ediția a II-a revăzută și mult îmbogățită, București: Editura Didactică și Pedagogică.
MAZNIC, Silvia, 2010, „Restricție și extensiune în evoluția semantică de la latină spre română”, in: Buletin de lingvistică, 2010, nr. 11, pp. 101-104, consultat în 30.07.2025, URL: ibn.idsi.md/sites/default/files/j_nr_file/Buletin_de_lingvistica_2010.pdf.
SAINÉAN (ȘĂINEANU), Lazare, 1920, Le langage parisien au XIXe siècle. Facteurs sociaux. Contingents linguistiques. Faits sémantiques. Influences littéraires, Paris: E. de Boccard, Éditeur.
TOPCIU, Renata, MELONASHI, Ana, TOPCIU, Luan, 2003, Dicționar albanez-român, Editura Polirom.