Relaţia dintre analiza discursului şi ştiinţele comunicării este reprezentată diferit, fie ca două demersuri care se intersectează în momentul în care îşi propun studiul discursului mediatic, fie ca parte şi întreg al aceleiaşi ştiinţe. Deşi au precursori comuni, cele două se diferenţiază în primul rând prin obiectul studiat: discursul/ comunicarea. Pe lângă studiul discursului mediatic, demersurile analizei discursului şi ştiinţelor comunicării se suprapun şi în cazul studiului discursului/ comunicării politice, discursului/comunicării organizaţionale, discursului/ comunicării instituţionale etc.
Barbie Zelizer încadrează analiza discursului printre orientările dezvoltate de-a lungul timpului în studiul lingvistic al jurnalismului:
- o orientare spre atributele informale ale limbajelor prin care erau transmise textele jurnalistice (numărul de menţionări al unui cuvânt, sensuri conotative ale unei fotografii): analiza de conţinut şi semiotica;
- o orientare spre aspectele formale ale textului jurnalistic (gramatică, sintaxă, morfologie, semantică, înţelesurile lexicale, pragmatică): sociolingvistica, lingvistica critică, analiza discursului, studiile formaliste ale atributelor vizuale ale ştirilor;
- o orientare spre folosirea pragmatică a limbajului jurnalistic: analiza narativă, analiza retorică, studii ale cadrelor.
Autoarea reţine de fapt doar analiza critică a discursului, menţionând ca exponent principal al acestui curent interdisciplinar, care se dezvoltă pe la mijocul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, pe lingvistul olandez Teun van Dijk, preocupat în special de formele de inegalitate menţinute şi promulgate prin discurs de către clasele dominante. Un alt cercetător menţionat este Norman Fairclough, preocupat de combinarea practicilor discursive cu cele sociale. În aceste condiţii, analiza discursului este definită ca abordarea limbajului în raport cu «situaţiile sociale în care se manifestă». (Zelizer, Barbie, 2007, Despre jurnalism la modul serios: ştirile din perspectivă academică, Iaşi, Polirom, pp. 122, 132)
Întâlnirea dintre cele două discipline s-a materializat prin apariţia echipelor de cercetare «mixte» şi prin publicarea unor reviste interesate de ambele discipline (Etudes de communication (Université de Lille III), Communication (Université Laval, Québec), Questions de communication (Université de Metz), ou Mots. Les langage du politique (ENS Editions)). (Oger, Claire, «Analyse du discours et science de l’information et de la communication: au-delà des corpus et des méthodes», în Bonnafous, Simone, Temmar, Malika (ed), 2007, Analyse du discours et sciences humaines et sociales, Paris, Ophrys, p. 23) La aceste reviste adăugam Discourse & Communication, care a apărut începând cu 2007 şi care se doreşte a fi «un pod instituţional» între studiile comunicării şi studiile discursului, discipline care s-au dezvoltat exponenţial în ultimele decade. (Van Dijk, Teun A., «Discourse & Communication: a new journal to bridge two fields», în Discourse & Communication, 2007, 1(1), p. 5).
Claire Oger consideră că cele două discipline au menţinut pentru o perioadă lungă un raport de exterioritate reciprocă datorat în principal unei poziţionări teoretice diferite, unei raportări la discipline diferite (disciplinele de sprijin sunt în cazul analizei discursului istoria, psihanaliza şi filozofia, în timp ce ştiinţele comunicării se bazează pe studiile literare sau sociologice) şi unei anteriorităţi de cercetare şi predare diferite (analiza discursului este orientată spre cercetarea teoretică, în timp ce ştiinţele comunicării vizează în special învăţământul specializat). În momentul în care demersul lor a început să fie similar prin îndreptarea ştiinţelor comunicării spre cercetarea critică şi şi prin luarea în consideraţie a teoriilor pragmatice şi enunţiative de către analiştii discursului, aproprierea dintre cele două discipline a fost posibilă. Dar această proximitate nu a fost lipsită de comentarii negative. Pe de o parte s-a reproşat analiştilor discursului care şi-au redirecţionat atenţia către studiul discursului mediatic că s-au îndepărtat de obiectul de studiu privilegiat de analiza discursului, şi anume discursul politic. Pe de altă parte în cadrul ştiinţelor comunicării analiza discursului a fost redusă de unii cercetători la statutul de metodă, care venea în completarea analizei de conţinut. Reprezentarea relaţiilor între analiza discursului şi ştiinţele comunicării ca un schimb «corpus contra metodă» este considerată reductoare, familiaritatea dintre cele două discipline determinând evoluţia demersurilor considerate specifice. (Oger, Claire, «Analyse du discours et science de l’information et de la communication: au-delà des corpus et des méthodes», în Bonnafous, Simone, Temmar, Malika (ed), 2007, Analyse du discours et sciences humaines et sociales, Paris, Ophrys, pp. 24-28)
Pentru o perioadă îndelungată cercetătorii interesaţi de studiul comunicării au ignorat analiza discursului. Teun van Dijk găseşte că această lipsă de interes pentru metodele de cercetare puse la dispoziţie de analiza discursului este cauzată de următorii factori :
- orientarea lingvisticii către descrierea unor propoziţii izolate care o depărtează de studiul discursului mediatic. Începând cu anii ’70 interesul cercetătorilor se îndreaptă şi spre descrierea textului sau discursului, demers ce aproprie cele două discipline;
- raportarea iniţială a ştiinţelor comunicării la ştiinţele sociale (ştiinţele politice, sociologia), care a determinat cercetarea în principal a instituţiilor, audienţei, publicului, efectelor şi funcţiilor mass media în societate;
- predilecţia studiului comunicării de masă pentru analiza unor corpusuri extinse de mesaje pentru care sunt folosite în primă fază metodele cantitative, precum analiza de conţinut. (Van Dijk, Teun A., «Introduction: Discourse Analysis in (Mass) Communication Research», în Van Dijk, Teun A. (ed.), 1985, Discourse and Communication. New Approaches to the Analysis of Mass Media Discourse and Communication, Berlin, Walter de Gruyter, pp. 1-3)
Din perspectivă diacronică, relaţia dintre analiza discursului şi ştiinţele comunicării evoluează de la delimitarea strictă şi ignorarea reciprocă de la început (susţinute de diferenţele în ceea ce priveşte originile disciplinare, filozofia politică adiacentă, funcţia socială, metoda şi obiectul) către o apropriere începând cu anii ’80 (generată de lărgirea teoretică şi metodologică a ambelor discipline). (Bonnafous, Simone, Jost, Francois, «Analyse de discours, sémiologie et tournant communicationnel», în Réseaux, 2000, 18, 100, pp. 529-531)
Cele două discipline pot fi situate geografic, ştiinţele comunicării dezvoltându-se în Statele Unite ale Americii după al doilea razboi mondial, în timp ce analiza discursului găseşte un teren propice în departamentele lingvistice din Europa (în special Franţa şi Anglia) începând cu anii ’60. Geografic poate fi plasată şi preferinţa pentru unul dintre cei doi termeni: «comunicare» / «discurs». În anumite domenii de cercetare (de exemplu în studiile organizaţionale), cei doi termeni sunt folositi interşanjabili, alegerea unuia în favoarea celuilalt fiind determinată de raportarea la o anumită tradiţie de cercetare (americană sau europeană).