Wikipedia definește bullying ul ca fiind un comportament ostil de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire, cuvântul poate fi asociat cu termenii intimidare, terorizare, brutalizare. Bullyingul nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a câștiga putere și autoritate, punând pe alții într-o lumină proastă. Fenomenul poate fi inițiat de o persoană sau un grup de persoane, indicând deci un raport de forțe inegal deoarece victima nu dispune de resurse pentru a se apăra.
Termenul e americănesc dintr-un motiv extrem de simplu: că a fost considerat fenomen îngrijorător în societățile dezvoltate didactic si capabile să îsi facă o diagnoză clară și la timp, cu sinceritate, a problemelor reale ivite pe parcurs. Tot societățile didactice avansate sunt preocupate de EDUCAȚIA PRO WELL BEING, un tip de educțtie care la noi are mult de recuperat. Fenomenul imprimă, în caz de neintervenție, un parcurs trist pentru dezvoltarea personală a educabilului. În țările fost comuniste concept ca STIMA DE SINE, GRIJA PENTRU EDUCABIL din punct de vedere al dezvoltării emotionale sunt abia la început, dascălii renunță mult prea repede in fata invaziei de negativ aduse de mediul apropiat al copilului-familie sau grup de joacă.
Intervenția în bullying este grea, de obicei fenomenul are loc în locuri secrete, ferite de ochiul dascălului sau al unui adult, în spatele acestuia. Intervenția este dificilă, posibilul agresor verbal nu-si va înceta acțiunea în spațiul școlii, victima ezită să spună totul, uite-așa devine un cerc vicios in fața căruia dascălul rămâne de cele mai multe ori descumpănit. Și pe bună dreptate, pentru că spre deosebire de analizele de acum 20 de ani ale lui Sally Olds sau Diane Papalia care descopereau ochelariștii sau grașii ca fiind victime sigure – nu aveau nicio explicație pentru fenomen – analizele de azi au în vedere alte tipologii de victimă, posesori ai unor telefoane vechi, copii săraci, copii cu CES, copii aparținând minorităților.
În fenomenul de bullying in esență avem 2 victime: a doua este însuși agresorul emoțional-victimă a mediului apropiat care a generat cruzimea lui, lipsa elementară de empatie, prejudecătile lui și falsele valori despre ierarhii și putere. A pedepsi la vârsta școlară mică, repede, fără a interveni in esența, cauza intimă a agresiunii înseamnă o lipsă de delicatete și profunzime pedagogică elementară, cel puțin în spațiul clasei trebuie inițiat un alt trend, al modelului moral, al eroului prin bine, frumos si adevăr.
Aceasta se realizează prin construcția corectă a sintalității colectivului de elevi, în situația continuității la clasă a dascălului. Sigur că dascălul nu poate eradica singur fenomenul, există posibilitatea să nu fie suficient, mai ales dacă părintele nu colaborează în niciun fel, sau nu există, sau nu este prezent în viața copilului. O consiliere psihologică refuzată sau palidă nu are nici ea eficiența să facă diferența.
Condamn aici lipsa intenției, a începutului de construcție, renunțarea cu eternele justificări legate de condiții externe, cu iz de victimizare, a sistemului, a consilierului, a aparținătorilor. Și lipsa implicării, a dorinței de schimbare.
Din experiența la clasă, agresorii sunt victime ale propriilor părinți, ei generează tipare comportamentale învățate, imitate sau teorii memorate despre oameni și putere. Acest lucru înseamnă că începutul abordării este cu aceștia, însă în niciun caz cu sancționarea lor.
Un model de concept care intră în profunzimea emoțională a educabilului este BodyART, va fi prima mea propunere ca soluție de construcție, reconstrucție metacognitivă, afectiv emoțional, volitivă, energetic, pentru că, practicat cu consecvență, realizează o echilibrare a educabililor.
Revenind la bullying, în accepțiunea generală singura victimă este copilul hărțuit, de care s-a râs. Cel mai important aspect este legat de stima de sine a victimei, scăzută, care a permis agresorului să câștige teren, care lasă loc hărțuirii, dominării, complacerii în situația de fugar.
Consilierea se face în sensul fortificării imaginii de sine, a eliminării blocajelor. Confruntarea celor doi trebuie făcută în sensul concilierii, prima propunere fiind invitația la iertare și compasiune.
Pentru aceasta trebuie explicat clar sensul în care trebuie să acționăm în viață, pentru pace, buna conviețuire, buna înțelegere, iertare, cu preocupare pentru automodelare, autodezvoltare, fără dorința de intimidare, dominare, oprimare a celor de lângă noi.
În acest sens se va acționa și la Școala Părinților, deși plierea pe noile reguli n-o vor face adulții, căci nu am avea fenomenul dacă ei ar fi fost niște părinți echilibrați, atenți si responsabili. Există șanse mari ca cel puțin in spațiul școlii –nu neapărat de frica sancțiunilor-acesta este cel mai mare câștig, dar este firav, trebuie mereu întărit, consolidat, protejat-educabilii să aibă o altfel de conduită. Mai trebuie să perceapă dascălul ca o autoritate mai presus de autoritatea părintelui generator de bullying. Această intenție nu este utopică, nu trebuie pornit de la premiza că proiectul este sortit eșecului; este adevărat că riscul demontării, al imploziei, este mare.
Chiar și așa, rămân în memoria celor doi:
Emoția unei altfel de atitudini față de celălalt
Ideea că se poate altfel, e bine și pacea contează, este mai frumoasă decât tristețea sau războiul.
Antecedente frumoase, de conduită frumoasă, care pot construi în viitor un profil de adult care nu seamănă din acest punct de vedere cu cel creat de părinții educabililor.