La vârsta adolescenței individul se confruntă cu o gamă largă de probleme legate de viaţă. Este perioada când își formează propria identitate și își caută opțiuni privind viitorul. Prima întrebare care se pune este cea referitoare la cât de dificilă este vârsta adolescenței.
În primul rând apar probleme deoarece adolescenții în general refuză să răspundă normelor sociale, ceea ce atrage după sine etichetarea individului şi automat respingerea socială. Chiar dacă preadolescenţa este o perioadă tulbure şi plină de frământări , există și o parte bună, ea reprezintă vârsta inteligenţei nonconformiste dar și a marii sincerităţi. Imaginaţia, puterea de creaţie şi perspicacitatea ating nivelul maxim în această perioadă, și adolescentul crede că poate să facă orice. Îl putem considera copilul-adult ce caută senzaţii tari şi emoţii puternice. El încearcă să treacă peste limitele pe care adulţii le impun, adeseori tocmai din dorinţa de a nu se supune lor, căci ideea e să trăieşti altfel şi mai presus de toți ceilalţi. Pentru adolescenți, cea mai importantă și convingătoare, este experienţa proprie, care ţine loc de întrebările fără răspuns la care adulţii, în general nu-și bat capul cu ele pentru a găsi soluţii. În concluzie portretul adolescentului este cel al unui tânăr irascibil, emoţional dar de cele mai multe ori rebel.
Cum școala este o instituţie socială, un loc în care tinerii proveniți din medii sociale diferite se întâlnesc, influenţează şi îşi pune amprenta asupra vieţii celor care funcţionează în mediul şcolar. Şcoala nu mai este un spaţiu închis, un loc izolat de restul societății, ea este cea care preia tensiunile şi problemele societății, conflictele şi dilemele ei. Şcoala reprezintă locul unde violenţa se poate exprima, unde copiii şi adolescenţii cu potenţial violent îşi găsesc cel mai bun loc în care să-şi trăiască furia, nemulţumirea, impulsivitatea necontrolată, intimidând pe cei mai mici sau chiar pe profesori și ce este mai grav terorizând adesea pe cei considerați slabi, fără putere. Orice profesor își dă seama că nerespectarea unor reguli și ceea ce pare indisciplină, poate degenera în violenţă şi că acest comportament este cauzat de patologii sociale grave: tulburări ale funcţionării familiei, presiunea grupului şi a mediei, confuzia/ ignoranţa, lipsa de autoritate a celor implicați în actul educaţional. Această disfuncţionalitate este determinată de felul în care funcţionează societatea astăzi: slăbirea sau chiar absenţa autorităţii și democrația prost înțeleasă.
În trecut, aproape toți elevii veneau cu plăcere la școală, acum, mai ales în mediul urban, în marile oraşe, se vine pentru socializare, pentru exprimarea rivalității și a invidiei, în care puterea financiară a părinţilor, reuşita lor socială, să fie expusă public. În aceste condiții, în care părinţii sunt dezorientaţi şi depăşiţi cine ar putea avea prestigiu şi autoritate asupra tinerilor? Profesorii sunt lipsiţi de putere, foarte adesea umiliţi de prosperitatea financiară agresiv afişată de unii elevi . Pe copii nu-i mai motivează idealurile de altădată, cele pe care şcoala le promova. Adulţii resping astăzi figurile reprezentative ale prezentului, neştiind însă ce să propună în locul lor.
O altă întrebare care apare este cea care se referă la cauzele apariției violenţei în şcoli. Răspunsul îl găsim în realitatea dură din sânul familiilor, pentru că în primul rând întâlnim violenţă acolo, unde ar trebui să fie armonie şi înţelegere, apoi în şcoală unde ar trebui să existe educaţie, apoi vedem violenţă pe stradă şi bineînțeles în societate.
Elevii agresivi sunt percepuţi ca fiind, în cea mai mare parte, copii cu probleme familiale şi cu probleme materiale deosebite, copii ai căror părinţi sunt divorţaţi, decedaţi sau plecaţi la muncă în străinătate. Lipsa autocontrolului îi poate transforma în victime sigure ale violenţei, ale drogurilor, ale alcoolului sau ale exploatărilor sexuale. Copiii care asistă la scene de violenţă în familie vor avea o predispoziţie ridicată spre violenţă. Pe lângă familie o altă cauză este relaţionarea profesor-elev. Lipsa de comunicare şi atitudinea profesorului faţă de elevi poate genera de asemenea situaţii conflictuale ori comportamente violente. Dintotdeauna au existat în şcoli acte de violenţă moderată, dar incidentele zilnice trebuie tratate cu cea mai mare seriozitate. Este din în ce mai trist că şi elevii din clasele primare devin tot mai agresivi.
Violența este văzută în mod diferit în funcție de actorii sociali, direct implicaţi:
- profesorii văd în acest fenomen o dispută purtată cu părinţii şi elevii în scopul menţinerii autorităţii lor;
- părinţii îl consideră un aspect izolat sau un simptom al mediului şcolar;
- pentru elevi reprezintă o strategie de supravieţuire, care în funcţie de reacţia adultului, a autorităţii, se poate transforma în etichetă de “deviant”, cu consecinţe asupra identităţii sale sociale şi a imaginii de sine.
Școala trebuie să-şi asume rolul de prevenire şi stăpânire a violenţei dar pentru aceasta, prima investiţie trebuie făcută în domeniul formării profesorilor. Ei sunt actorii principali care îi pot oferi elevului violent, o a doua şansă. Deci, este indicat ca profesorii să îi asculte pe copii şi să-i determine să comunice cu ei orice gând al lor, faptă sau acţiune, participând astfel direct sau indirect la activităţile lor. În același timp școala este un loc, unde elevii se instruiesc, învaţă, dar este şi un loc unde se stabilesc relaţii, se promovează modele, valori, se creează condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi morală a copilului. Un exemplu bun ar fi ca profesorii să-i pună pe elevii violenți să facă ceva constructiv, să-i îndemne către lucrurile mici, dar atât de importante : să-şi ceară scuze, să recunoască dacă au greşit şi, mai ales, că nu au mereu dreptate. Pentru a preveni violenţa trebuie încurajarea comunicarea şi controlul furiei ce stăpâneşte aceşti copii, iar pentru a o combate trebuie să o refuzăm, nu să o negăm. Se pot iniţia concursuri între clase, spectacole, scenete, având ca subiect, prevenirea violenţei, precum şi activităţi de tipul “Săptămâna toleranţei în şcoală” sau studii de caz care au drept scop dezvoltarea abilităţilor de comunicare în rezolvarea de conflicte, sunt doar câteva exemple de activităţi ce pot fi organizate pentru anihilarea violenţei de orice gen.
Dacă profesorul singur nu reuşeşte să rezolve problemele de comportament, situaţiile conflictuale, atunci se impune lucrul în echipă care să includă mai multe persoane: diriginţi, profesori ai clasei, părinţi, medici şcolari, psihologi, pedagogi, asistenţi sociali. Un lucru e sigur că profesorii trebuie să se implice în aplanarea conflictelor, să poarte discuţii cu cei care au generat situaţia, să ceară sprijinul părinţilor, iar atunci când situaţia o cere să se recurgă la mijloace de constrângere în urma consultării consiliului profesoral: avertizare scrisă, scăderea notei la purtare iar în situaţii mai grave exmatricularea. În același timp diriginţii trebuie să se implice activ în viaţa clasei, tratând în timpul orelor de dirigenţie diferite teme de importanţă pentru elevi, ca devianța şcolară, managementul conflictelor etc, de asemenea psihologii şcolari trebuie să intervină prin acordarea asistenţei psihologice ori de cate ori li se semnalează cazuri de violenţă în şcoală.
Un rol foarte important în combaterea violenţei în şcoli îl au și poliţiştii de proximitate care vor purta discuții cu elevii pe diverse teme, la orele de dirigenție, care să vizeze prevenirea şi combaterea comportamentelor violente sau a altor genuri de comportamente infracţionale (trafic de persoane, consum de droguri), prevenirea riscului victimizării şi în acelaşi timp vor interveni atunci când li se semnalează existenţa unui caz în şcoală.
În ceea ce priveşte colaborarea între profesori şi părinţii elevilor problemă, acesta este un subiect sensibil, deoarece părinţii au o percepţie greşită asupra personalităţii propriilor copii, ei considerând, în general, că şcoala este responsabilă pentru comportamentele acestora. Cu toate acestea se impune ca şcoala să informeze părinţii cu privire la serviciile pe care le poate oferi în scopul prevenirii violenţei şcolare şi ameliorării relaţiilor părinţi-copii (consiliere, asistenţă psihologică, mediere); implicarea în astfel de activităţi a personalului specializat (consilieri școlari, psihologi). Şcoala trebuie să acorde sprijin familiilor care solicită asistenţă şi orientarea acestora către serviciile specializate. Trebuie să existe o colaborare a şcolii cu familiile elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de violenţă, în toate etapele procesului de asistenţă a acestora (informarea, stabilirea unui program comun de intervenţie, monitorizarea cazurilor semnalate); organizarea de întâlniri în şcoală, vizite în familii, programe extraşcolare cu participarea comună a elevilor, a părinţilor, a cadrelor didactice şi a specialiştilor.
La fel de importante sunt și iniţierea unor programe destinate părinţilor, centrate pe conştientizarea, informarea şi formarea cu privire la dificultăţile de adaptare a copiilor la mediul şcolar şi la diferite aspecte ale violenţei şcolare (forme, cauze, modalitati de prevenire, parteneri).
În concluzie, violenţa în şcoală este o expresie a violenţei din societate; când violenţa se produce în şcoală, ea reduce şansele elevilor de a-şi dezvolta personalitatea pe deplin şi de a dobândi o educaţie de calitate. Şcoala reprezintă acel mediu ce poate corecta si preveni fenomenul violenţei, prin utilizarea tuturor mijloacelor în scopul atragerii elevilor către educaţie şi cultură şi a îndepărtării lor de factorii posibil generatori de violenţă.
Bibliografie:
Liiceanu, Aurora (coord); Viaţa mea: un „joc” serios Ghid practic pentru profesori şi diriginţi.
Jigău, Mihaela (coord); Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală. Ghid practic pentru directori şi cadre didactice, Buzău, Editura Alpha MDN, 2006.
Ferreol,G., Neculau, A.( coord), Violenţa in mediul şcolar , Editura Polirom , Iasi.
Popescu-Neveanu, Paul; Psihologie şcolară, Bucureşti, 1987, Tipografia Universităţii din Bucureşti.