Principala premiză care asigură adaptarea la viaţa adultă nu sunt notele şcolare sau un potenţial cognitiv ridicat, ci abilitatea copiilor de a stabili relaţii cu cei din jur. Întreaga dezvoltare umană este influențată de procesul de socializare, respectiv de integrarea socială şi de identitatea persoanei. Tema cercetată se referă la eficiența utilizării în activitățile didactice a jocurilor și poveștilor pentru optimizarea dezvoltării socio-emoționale.
1. Ipotezele cercetării
În cercetarea mea, am pornit de la următoarea ipoteză: dacă în grădiniță și în clasele mici se utilizează sistematic jocuri și povești folosind procedee variate, adaptate vârstei copiilor, într-o atmosferă destinsă, atunci se asigură dezvoltarea abilităților emoționale și sociale.
Întrucât ipoteza este foarte complexă, abilitățile emoționale și sociale fiind structuri integratoare a mai multe componente, au derivat din ea următoarele ipoteze secundare:
- dacă în grădiniță și școală se utilizează jocuri și activități adecvate, atunci se vor observa progrese în ceea ce privește recunoaşterea, exprimarea şi autocontrolul emoţiilor;
- dacă în grădiniță și școală se realizează scenarii didactice care cuprind jocuri și povești, atunci se vor observa progrese în ceea ce privește formarea şi dezvoltarea abilităţilor de interacţiune cu copiii de vârste apropiate;
- daca în grădiniță și scoală se utilizează jocuri și activități adecvate, atunci adaptarea copiilor la program se va face cu mai mare ușurință.
2. Scopul cercetării
Scopul realizării acestei cercetări pedagogice este de a reliefa modul în care utilizarea în grădiniță și în clasa pregătitoare a unor jocuri și activităţi adaptate vârstei copiilor conduc la dezvoltarea abilităților emoționale și sociale.
3. Metodologia cercetării
Consider că atunci când dorim să studiem un anumit fenomen sau relaţiile dintre mai multe fenomene, principala problemă pe care trebuie să ne-o punem în ceea ce priveşte metodologia de cercetare este aceea a gradului de adecvare a metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor la problema studiată. Cu alte cuvinte, este necesar să alegem cele mai potrivite metode, tehnici, procedee şi instrumente pentru a cerceta ceea ce mi-am propus.
Astfel, după etapa de documentare, în care am studiat diverse materiale de specialitate, cu profil psihopedagogic și metodic, care m-au ajutat în conturarea unei viziuni de ansamblu asupra temei, dar și în formularea ipotezelor și obiectivelor cercetării, am recurs la stabilirea strategiei de cercetare. Strategia de cercetare este definită ca fiind planul de acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop. În aceasta cercetare strategia este reprezentata de strategia cercetării transversale, care implică cercetarea mai multor indivizi aflaţi la niveluri diferite de dezvoltare.
De asemenea, la fel de important este faptul că în cercetare, creşterea validităţii cunoaşterii ştiinţifice se realizează, nu prin utilizarea independentă a metodelor de cercetare, ci prin îmbinarea lor, reuşind astfel surprinderea manifestărilor autentice însuşirilor psihocomportamentale aparţinând omului.
Pentru investigarea gradului şi formelor de manifestare a sociabilităţii, ca şi a conduitelor ce denotă sociabilitate, am utilizat mai multe metode de cercetare: metoda sociometrică, metoda observaţiei și metoda experimentului.
Metoda sociometrică permite măsurarea relaţiilor de afinitate (atracţie, respingere, indiferenţă) între membrii unui grup, cunoaşterea motivaţiilor şi valorilor pe fondul cărora se constituie relaţiile interpersonale din interiorul grupului şi sesizarea climatului sau a moralului grupului; Ca aplicabilitate, metoda sociometrică vizează grupul social mic, sau grupul primar, alcătuit din cel mult 30 de membri, între care se pot stabili relaţii interpersonale directe “faţă în faţă” (face to face). De asemenea, metoda sociometrică este aplicabilă grupurilor cu un anumit grad de constituire, care au parcurs o durată minimă de convieţuire, de intercunoaştere şi de acţiune comună, de interacţiune între membrii care le compun. Ca modalitate de realizare, metoda sociometrică este similară cu ancheta socială, în sensul că instrumentul principal este chestionarul (sau interviul). Chestionarul sociometric, numit uneori şi test sociometric constă dintr-o succesiune de întrebări adresate fiecărui membru al unui grup social prin care i se solicită să-şi exprime preferinţa, adeziunea, dorinţa de a se asocia cu ceilalţi membri ai grupului. Pe lângă acestea, chestionarul poate cere şi aprecieri privind liderul sau liderii grupului, poziţia propriei persoane în grup, percepţia despre alegerile făcute de ceilalţi, motivele preferinţelor exprimate.
Metoda observaţiei, ca metoda de cercetare, constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau grupului, dar şi a contextului situaţional al comportamentului. Un conţinut semnificativ al observaţiei îl constituie multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale individului, ca şi varietatea expresiilor comportamentale: expresii afective, atitudinale. Pentru observarea tuturor acestor manifestări comportamentale cercetătorul face apel la mai multe forme de observaţie, clasificate în funcţie de mai multe criterii. În această cercetare psihologică a fost aplicata observaţia structurată, care utilizează explicit planuri pentru selecţia, înregistrarea şi codificarea datelor, făcându-se apel la un sistem de categorii în raport cu care se face observaţia. Prin categoriile de observaţie înţelegem clase de fapte şi fenomene omogene, în care sunt reuniţi indicatori relevanţi şi care permit, prin codificare, analiza statistică a categoriilor de fapte studiate.
Metoda experimentului prezintă o valoare deosebită deoarece are funcţia de verificare a ipotezelor cauzale. Experimentatorul intervine efectiv, provoacă intenţionat fenomenul, izolează variabilele cercetate – variabile dependente de alte variabile – variabile independente, manipulate de cercetător, care pot influența manifestarea fenomenului investigat, compară rezultatele obţinute la grupul experimental (în care se intervine) cu cele obţinute inițial, pentru a vedea în ce măsură ele se datorează variabilelor experimentale utilizate. Metoda experimentului este o metodă tipică pentru categoria metodelor bazate pe intervenţia cercetătorului în desfăşurarea fenomenelor pe care le studiază. Spre deosebire de observaţie, în care fenomenele sunt studiate în fluxul normal al desfăşurării lor, experimentul implică o schimbare, o „manipulare” de variabile controlată de cercetător în scopul sesizării efectelor asupra altor aspecte variabile vizate în demersul cercetării. De aceea, experimentul este definit şi drept observaţie provocată (Voiculescu F., 2009, p. 169). Cercetarea întreprinsă a avut caracterul unui experiment de instruire în cadrul căruia s-a desfăşurat o activitate formativă cu copiii, cu valoare aplicativă imediată şi caracter ameliorativ. De regulă, o cercetare se sprijină pe complementaritatea metodelor, chiar dacă una sau alta devine dominantă.
Experimentul pe care l-am realizat a cuprins trei etape:
1) Etapa preexperimentală – în care am aplicat evaluarea inițială copiilor din eșantionul experimental în stabilirea nivelului existent de dezvoltare socio-emoțională, înregistrarea și interpretarea rezultatelor;.
2) Etapa experimentală – în care am intervenit în demersul educațional proiectând, organizând și desfașurând diverse jocuri de dezvoltare emoțională, povești dar și metode activ-participative, corespunzătoare particularităților individuale și de vârstă ale preșcolarilor.
3) Etapa postexperimentală – a constat în realizarea unei evaluari finale, observând progresul rezultatelor copiilor privind dezvoltarea socio-emoțională.
Realizarea obiectivelor depinde în foarte mare măsură de metodele folosite de cadrul didactic. Pe lângă arhicunoscutele metode didactice tradiţionale (povestirea, descrierea, explicarea, conversaţia, problematizarea, lectura explicativă) se impune folosirea metodelor activ – participative, care situează copilul în centrul activităţii, îl ajută, prin implicare activă, să își exprime mai bine propriile sentimente și emoții și să-și dezvolte încredererea în sine. Chiar dacă uneori sunt incomode pentru cadrul didactic, aceste metode sunt foarte utile, ele permiţând diferenţierea, chiar individualizarea pregătirii, chiar şi în grupele de copii aglomerate, întrucât permit învăţarea în grupuri mici şi chiar studiul individual. Dintre metodele activ-participative folosite cu succes în acest sens, putem aminti: brainstorming-ul, ciorchinele, piramida, schimbă perechea, bula dublă, jocul didactic, cubul etc.
Metodele interactive de grup sunt modalităţi moderne de stimulare a învăţării şi dezvoltării personale încă de la vârstele timpurii, sunt instrumente didactice care favorizează interschimbul de idei, de experienţe, de cunoştinţe. Aceste metode îi ajută pe copii să-şi formeze personalitatea, să se cunoască, să-şi descopere stilul propriu de gândire şi acţiune. Prezentate ca nişte jocuri de învăţare, de cooperare, distractive, nu de concentrare, metodele interactive, învaţă copiii să rezolve probleme cu care se confruntă, să ia decizii în grup şi să aplaneze conflictele. Grupul dă un sentiment de încredere, de siguranţă, antrenare reciprocă a membrilor ce duce la dispariţia fricii de eşec şi determină curajul de a-şi asuma riscul. Interacţiunea colectivă are ca efect şi educarea stăpânirii de sine şi a unui comportament tolerant faţă de opiniile celorlalţi, înfrângerea subiectivismului şi acceptarea gândirii colective. Efectele s-au simţit şi în rândul preşcolarilor, în sensul că aceştia s-au implicat mai mult decât de obicei în realizarea sarcinilor.
Bibliografie
1. Bonchiş, E., Bîrle, D., Decsei-Radu, A., Drugaş, M., Roman, D., Secui, M., Stan R. (2014). Psihologia jocului. București: Editura SPER;
2. Botiş, A., Mihalca, L. (2007). Despre dezvoltarea abilităţilor emoţionale şi sociale ale copiilor, fete şi băieţi, cu vârsta până în 7 ani. Buzău: Editura Alpha MDN;
3. Cerghit, I., Radu, I., Popescu, E., Vlaăsceanu, L. (1995). Didactica. București: Editura Didactică și Pedagogică;
4. Creţu, T. (2008). Dezvoltarea afectivă a preşcolarului în contextul activităţilor şi relaţiilor din grădiniţă. București: Rev. înv. preșcolar nr. 1-2;
5. Cristea, S. (1998). Dicționar de termeni pedagogigi. București: Editura Didactica și Pedagogică;
6. „Curriculum pentru Învăţământul Preşcolar 3-6/7 ani“ aprobat prin OM nr. 5233/1.09.2008;
7. Dragu, A, Cristea, S. (2003). Psihologie şi pedagogie şcolară, ediţia a II-a revăzută şi adaugită. Constanța: Editura Ovidius University Press;
8. Durkheim, E. (1987) Educaţie şi socializare, București: Editura Didactica și Pedagogică;
9. Fulga, M. (2002). Metode interactive de grup. București: Editura Arves;
10. Goleman, D. (2008). Inteligența emoțională, ediția a III-a. București: Editura Curtea Veche;
11. Golu, P., Zlate, M., Verza, E. (1994). Psihologia copilului, Manual pentru clasa XI, Școli Normale. București: Editura Didactică și Pedagogică;