Între activitățile extracurriculare care anticipează, completează și consolidează lecția efectuată în clasă, excursia didactică ocupă un loc deosebit.
Formă de organizare a procesului de învățământ, vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor posibilitatea dobândirii sau aprofundării cunoștințelor religioase în mod direct, destins și atractiv.
Se pot organiza următoarele tipuri de vizite și excursii:
a) Vizite și excursii introductive
Acestea sunt organizate cu scopul de a-i pregăti pe elevi pentru înțelegerea cunoștințelor ce urmează să fie predate și pentru a le trezi interesul în legătură cu tema respectivă.
Elevii vor fi orientați să urmărească aspectele legate de viața personalităților religioase, să asculte sfaturile preoților duhovnici, să rețină explicațiile ghidului, să achiziționeze material intuitiv – icoane, vederi, casete – care poate fi folosit în lecțiile de religie. De asemenea, profesorul va urmări modul în care elevii exersează deprinderile formate în timpul orelor cu privire la actele de cult extern, sesizând eventualele lipsuri sau erori, care vor putea fi corectate ulterior.
b) Vizite și excursii organizate în vederea comunicării de cunoștințe
Aceste vizite și excursii se realizează în vederea însușirii unor cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor personalități bisericești. De exemplu, lecțiile despre arhitectura și pictura bisericească pot fi predate în cadrul unor astfel de excursii. Datorită faptului că vizitele oferă o mare varietate de informații, profesorul trebuie să folosească din plin acest lucru și să puncteze esențialul.
c) Vizite și excursii de consolidare și fixare a cunoștințelor
Acestea se organizează la sfârșitul unui capitol sau a unei teme. Prezintă avantajul că elevii au deja multe informații, știu ce să urmărească și încearcă să afle mai multe amănunte.
Locuind într-o țară, respectiv într-o zonă minunată, cu o istorie plină de pilde de iubire de țară, de curaj, jertfelnicie și demnitate, cu o cultură înfloritoare născută în tinda bisericii și cu o credință nestrămutată, avem mult de câștigat dacă vom folosi toate acestea în educația tinerei generații. Adevărate monumente de credință, istorie și cultură, mănăstirile din nordul Bucovinei și nu numai, sunt izvoare permanente de cunoaștere, de înțelepciune și putere spirituală.
Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are sădită în suflet dragostea de adevăr, dragostea de bine și de frumos, însușiri care, dacă sunt educate, îl aduc pe om la asemănarea cu Creatorul său și dau naștere la valori nepieritoare. Dacă nu sunt educate însă, aceste însușiri rămân ascunse în stadiul de potențe, iar în locul lor prind rădăcini și cresc patimile distrugătoare.
Tinerii, debusolați, amăgiți de fel de fel de tentații, cu dorința de a-și impune personalitatea, trec de multe ori prin cele mai triste experiențe. Legea care le guvernează comportamentul este stabilită de moda zilei. Ei sunt tentați astfel să facă ceea ce este la modă fără să analizeze sau să conștientizeze consecințele.
A nu face ceea ce fac ceilalți colegi echivalează cu o izolare, o excludere din grup, o neîmplinire. În mintea lor nu prea există alternativă viabilă sau dacă li se prezintă una este automat catalogată ca fiind depășită, imposibilă, bună pentru cei mai în vârstă. Mulți dintre ei se trezesc la realitate abia în urma suferințelor ce urmează comportamentul libertin, dar prețul este prea mare și inutil plătit.
În acest context, o teorie despre morala creștină, oricât de adevărată și de documentată ar fi, nu are un efect total pentru că este tratată ca o simplă teorie și se uită ușor. De aceea, orice învățătură trebuie susținută cu întruchiparea ei concretă în faptă și cu puterea exemplului.
Un ajutor de preț în acest sens ni-l oferă mănăstirile noastre ortodoxe care se adresează sufletului curios și neliniștit al elevilor pe mai multe căi. În primul rând, ele copleșesc sufletul prin măreția lor, prin arhitectura lor unică; ținând cont de misiunea lor, ele au o formă de corabie simbolizând corabia mântuirii și simplul gând că la vreme de furtună a vieții aici vom găsi scăpare, aduce liniște în suflet și îi determină pe elevi să le privească familiar, cu drag și respect ca pe casa Dumnezeului Celui bun și în același timp casa noastră a tuturor.
Sufletele neștiutoare în ale credinței, și nu numai lor, mănăstirile le vorbesc în limbaj intuitiv, artistic, prin intermediul picturilor minunate interioare și exterioare care le împodobesc. Acestea cuprind o adevărată teologie în imagini, sunt ferestre deschise spre cer care ne trag spre Împărăția Tatălui făcându-ne să uităm de cele deșarte și trecătoare. Într-un mod ușor de primit și de reținut, ele ne prezintă iubirea lui Dumnezeu pentru oameni manifestată în creație și în activitatea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. De asemenea ele ne înfățișează chipurile transfigurate ale celor care au reușit să ,,biruiască lumea” înălțându-se la adevărata chemare spre fericirea veșnică și ne atenționează, în scene expresive, de consecințele alternativei pe care și-au asumat-o în mod liber, pentru veșnicie, cei care s-au îndeletnicit toată viața aceasta cu păcatul.
Mănăstirile încântă sufletul și-l fac să se înalțe spre Dumnezeu mai ales prin slujbele și cântările bisericești care se săvârșesc zilnic, la ore fixe, disciplinând astfel voința în drumul spre desăvârșire. Ele ne împărtășesc harul divin prin comuniunea în rugăciune cu Dumnezeu și cu semenii.
Mănăstirile vorbesc și prin pilda viețuitorilor din ele: monahi și monahii, bătrâni dar și tineri, cu studii înalte sau nu, dar toți cunoscători ai Adevărului prin trăirea lor în Duhul Sfânt. Aceștia reprezintă pentru tineri exemple concrete de ascultare, de supunere, de muncă neobosită și rugăciune, de jertfă și nevoință pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu – adevăratul scop al vieții pământești. Astfel ei ne amintesc de chemarea înaltă pe care o are fiecare om. Desigur, calea monahilor nu este singura mântuitoare dar, prin comparație cu aceștia care au renunțat la toate bucuriile lumii pentru dobândirea mântuirii, fiecare se poate întreba: „Eu, pe calea pe care mă aflu, la ce ar trebui să renunț pentru a mă mântui?”. Desigur, răspunsul se impune de la sine: să renunți la păcat, la egoism, la ură și invidie. Căci renunțare înseamnă cruce iar fără cruce nu există Înviere întru bucuria cea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu.
În mănăstiri, tinerii găsesc răspunsurile cele mai înțelepte la întrebările și frământările lor prin convorbirile în grup sau în particular cu duhovnici iscusiți, experimentați. De asemenea ei se întăresc sufletește și capătă putere de a învăța și a progresa pe calea binelui prin binecuvântările și rugăciunile rostite de aceștia pentru ei.
Faptul că bisericile și mănăstirile au fost primele locașuri de cultură, ele fiind de altfel creatoarele și păstrătoarele celor mai valoroase opere de artă, îi face pe elevi să înțeleagă că biserica și credința creștină nu înseamnă o limitare a personalității, cum greșit cred unii ci tocmai ea, credința creștină, trăită în duhul Evangheliei, te face liber. Credința curată, descătușând sufletul de lanțul patimilor îl face pe om să se manifeste prin artă asemănându-se astfel Creatorului său, Autorul a tot ceea ce este frumos și bun. Prin arta de valoare omul Îl laudă pe Dumnezeu, îi aduce un omagiu, înmulțindu-și astfel talanții primiți, arătând în același timp de câtă sensibilitate și putere de creație dispune sufletul omenesc.
Credința elevilor se va întări de asemenea aflând despre ctitorii mănăstirilor: domnitori și boieri care au înțeles că țara se păstrează și se apără doar cu ajutorul lui Dumnezeu, care au înțeles menirea omului pe pământ și misiunea sfântă pe care au avut-o. Ei au știut nu numai să ceară de la Dumnezeu ajutor la vreme de restriște ci să-I și mulțumească în modul cel mai serios și sfânt și să trăiască în așa fel încât prin viața lor să atragă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra țării și nu pedeapsa. Cu acest prilej, va crește respectul tinerilor față de ctitorii acestei țări și eroi ai neamului și vor fi interesați să afle cât mai multe despre aceștia. Le va crește de asemenea respectul față de pământul pe care l-am primit în dar de la strămoși și conștiința datoriei de a-l păstra ca pe ceva sfânt, de a nu-l întina cu păcatele și de a nu-l pierde cu indiferența sau ignoranța. Aceste cunoștințe vor consolida și completa cunoștințele dobândite în cadrul orelor de istorie.