Una dintre cele mai fecunde, dar şi controversate căi de abordare a textului literar se leagă de activitatea psihiatrului austriac Sigmund Freud, părintele psihanalizei. Deşi unele dintre concepţiile sale sunt negate de lumea medicală, din cauza caracterului lor neştiinţific, profund fantezist, descoperirile sale au influenţat decisiv receptarea vieţii artistice din secolul XX.
Freud împrumută tehnici din psihanaliză, pe care le foloseşte pentru a interpreta opere literare, dar şi pentru a explica fenomene culturale mai complexe. O direcţie similară dezvoltă Carl Gustav Jung, care mută accentul de pe inconştientul individual pe cel colectiv. Mai puţin rigide au fost teoriile post-freudiene, care au combinat descoperirile lui Freud cu concepţiile structuraliste, feministe sau marxiste. Din această sferă, vom prezenta ideile lui Jacques Lacan, cel care a propus o autentică reevaluare a gîndirii critice psihanalitice. Reţinerile cu care au fost întîmpinate abordările psihanalitice vin mai ales din interpretările limitative de pînă în anii ’50. Orientate exclusiv asupra biografiei autorului şi văzînd creaţia literară doar ca o modalitate prin care autorul îşi proiectează neîmplinirile, îşi sublimează dorinţele sau îşi exorcizează angoasa, aceste lecturări simpliste au transformat critica psihanalitică într-un instrument neserios de analiză. Abia după anii ’50, cînd accentul s-a mutat pe disecarea naturii psihice a personajelor, pe inconştientul textului şi al cititorului, acest tip de critică a căpătat credibilitate, nici astăzi însă lipsită de rezerve. Probabil rezervele sunt generate de imposibilitatea verificării cu exactitate a adevărului teoriilor alimentate de complexitatea psihicului uman.
În concepţia lui Freud, două sunt principiile care guvernează existenţa fiinţelor umane: principiul plăcerii şi principiul realităţii. Primul corespunde perioadei copilăriei, iar celălalt, maturităţii. Tocmai pentru că omul este o fiinţă socială, integrată în complicate mecanisme de coabitare socială, el îşi cenzurează multe dintre pornirile instinctive, care ţin de un aspect primar al producerii plăcerii. Locul în care sunt depozitate toate dorinţele noastre refulate, toate conflictele nerezolvate sau evenimentele traumatizante este inconştientul. Acesta este un teritoriu ce iese de sub controlul conştiinţei, este partea întunecoasă a psihicului nostru. De fapt, psihanaliza tocmai relaţiile dintre conştient şi inconştient le disecă. Există mai multe mecanisme, în opinia lui Freud, de interrelaţionare a conştientului cu inconştientul, dar şi de raportare a individului la lumea exterioară:
- Refularea este procesul psihic prin care pulsiunilor le este refuzat accesul în zona conştientului;
- Transferul reprezintă legătura care se stabileşte între pacient şi analist; în timpul curei, pacientul poate reactiva anumite resentimente, spre exemplu un conflict cu figura paternă, spre a le canaliza spre analist;
- Proiecţia are la bază o confuzie a planurilor, căci elemente îndeobşte negative legate de propria persoană sunt identificate ca fiind de natură exterioară;
- Actele ratate reprezintă situaţiile în care elementele refulate găsesc o modalitate de a ieşi la suprafaţa conştientă, prin forme precum rateurile verbale sau scrise, lapsusurile sau acţiunile neintenţionate.
Poate partea cea mai rezistentă a teoriilor freudiene (pe lîngă complexul lui Oedip) este reprezentată de maniera de interpretare a viselor. Considerate a fi calea regală spre inconştient, visele traduc într-o formă acceptată social materialul refulat. În travaliul oniric, două sunt mecanismele esenţiale:
- Condensarea: mai multe evenimente, persoane, stări sunt sintetizate în vis printr-o singură imagine, iar ideile abstracte sunt figurate prin imagini concrete;
- Deplasarea: sensul evident este ,,camuflat” prin asocieri neaşteptate, motivate de considerente sonore sau simbolice.
Mecanismele prin care ia naştere reprezentarea onirică se aseamănă cu cele ce determină apariţia textului literar. Şi opera literară are capacitatea de a transforma datele anodine ale conştientului, obligînd cititorul să desfăşoare şi o acţiune de decodare a intenţiilor auctoriale. Una dintre cele mai interesante interpretări ale complexului lui Oedip îi aparţine teoreticianului Harold Bloom. În Anxietatea influenţei el aplică acest concept succesiunii generaţiilor de poeţi. El observă că fiecare poet stă în umbra unui mare poet anterior (întruchipare a figurii Tatălui), văzut ca autentică prezenţă castratoare. De aceea, orice poem este o rescriere (sau un act critic) a unuia anterior, în încercarea autorului de a se elibera de puterea modelului.
Jacques Lacan este cel care a revitalizat terenul psihanalizei, combinînd-o cu structuralismul şi poststructuralismul. Afirmaţia sa capitală, de la care pleacă multe dintre tezele sale, este ,,inconştientul este structurat asemenea unui limbaj”. Observaţia sa se bazează pe punerea în comun a concepţiei lui Roman Jakobson – conform căruia primele două operaţiuni ale limbajului uman sunt metafora, condensarea semnificaţiilor, şi metonimia, dislocuirea unui element cu altul – cu mecanismele prin care inconştientul iese la suprafaţă. Pentru Lacan, psihicul omenesc funcţionează asemenea limbajului, care lucrează cu semnificanţi, semnificaţii fiind inaccesibili, adică refulaţi. De aceea, ca la poststructuralişti, sensul nu este decît aproximativ, la fel şi traducerile conştiente ale inconştientului. În acelaşi context al gândirii poststructuraliste, Lacan schimbă raporturile dintre conştient şi inconştient, arătînd caracterul funciar descentrat al eului. Dacă în mod tradiţional partea conştientă era considerată adevărata esenţă a psihicului uman, Lacan demonstrează că în inconştient, de fapt, se găseşte adevărata noastră fiinţă.
Psihanalistul francez propune un alt model, în trei stadii, pentru structurarea şi dezvoltarea psihicului uman:
- Stadiul imaginar: construirea imaginii corpului. De la naştere pînă în jurul vîrstei de 6 luni, copilul nu face nici o diferenţă între el şi corpul mamei. Identitatea lui este fărîmiţată, confundîndu-se cu cea a obiectelor ce-l înconjoară. Abia cu stadiul oglinzii, el devine conştient de sine, de propriul corp. Dar, văzîndu-se în oglindă, el se vede ca pe un celalalt, ca pe o imagine inversată a propriei fiinţe. În acelaşi timp, are nevoie de confirmarea mamei, care să-i valideze descoperirea. Dar această descoperire este însoţită de numire – da, tu eşti, Matei -, iar numirea determină intrarea copilul în stadiul simbolic. De aceea, stadiul oglinzii face trecerea dintre stadiul imaginar şi cel simbolic. Din perspectiva limbajului, imaginarul este etapa contopirii armonice a semnificantului cu semnificatul.
- Stadiul simbolic este sinonim cu intrarea într-o lume ordonată, ierarhizată, dominată de Legea întruchipată de tată. În relaţia cu limbajul, copilul ajunge la concluzia că ale sale cuvinte sunt substitute pentru obiectele realităţii. În acelaşi timp, conştientizarea acestui lucru îl face să înţeleagă că nu avem acces direct la realitate, ci suntem într-o continuă goană (poststructuralistă) după semnificanţi. Căci, după cum mai pe înţelesul nostru explică Terry Eagleton, copilul ,,a fost alungat din această posesie imaginară, «deplină» şi exilat în lumea «vidă» a limbajului. Limbajul este «vid» pentru că este un nesfîrşit proces al prezenţei şi absenţei: în loc să poată stăpîni pe deplin ceva, copilul se va muta acum de la un semnificant la altul, de-a lungul unui lanţ lingvistic potenţial infinit.” Dorinţa, observă Lacan, este tocmai această mişcare perpetuă de la un semnificant la altul, alimentată de absenţă. Căci limbajul presupune absenţa obiectelor pe care le denumeşte.
- Realul este deasupra limbajului; el este imposibil de conceput şi de atins, pentru că nu poate fi tradus prin elemente de factură simbolică.
O abordare ce se revendică de la şcoala freudo-lacaniană va ţine cont de următoarele elemente:
- Identificarea simbolurilor falice/ feminine şi corelarea lor cu semnificaţia textului;
- Urmărirea relaţiilor dintre conştient şi inconştient, în cazul autorului, al personajelor, al textului sau al cititorului;
- Motivarea unor acţiuni ale personajelor prin raţiuni ce ţin de sfera inconştientului;
- Prezentarea motivelor neconştientizate ce determină un anumit tip de comportament social sau familial la nivelul personajelor;
- Depistarea unor mecanisme psihologice, de genul celor descrise de Freud sau Lacan, care să ilustreze natura psihică a personajelor/ autorului.
Așadar, abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente, de regulă in plan inconştient, adânc înrădăcinate în individ. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii.
Bibliografie
Dicţionar de psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997
Freud, Sigmund, Opere, vol. 8, Comicul şi umorul, Editura Trei, 2002, vol. 9, Interpretarea viselor, Editura Trei, 2004
Jacques Lacan. Biographical and General Introduction, în www.iep.utm – The Internet Encyclopedia of Phylosophy
Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere, Editura Polirom, 2008