Vorbind despre lume și despre trăirea omului în contextul spiritualității creștine, se cuvine a face un popas în matricea frumuseții rurale manifestată prin estetici proprii. Dacă „țăranul nu-și zice niciodată țăran”, imaginea sa este indisolubil legată de poporul român, de simplitatea, naturalețea, armonia și credința sa. Trăind în morala creștină a echilibrului, transferând adânci sensuri în comportamente și obiceiuri, omul de la țară și-a construit un univers autentic în care arhitectura manifestărilor este o reverență în fața lui Dumnezeu. În această plecăciune se regăsesc smerenia, pacea, bucuria, acceptarea, toate valori ale ortodoxiei.
Avantajul acestei metamorfozări din ritualuri în obiceiuri stă în creșterea concomitentă a poporului român cu existența sa de neam încreștinat de Întâiul Chemat Sfântul Apostol Andrei. Preluarea și manifestarea credinței în veșnicia deschisă prin Învierea Domnului Iisus Hristos se oglindește profund în frumusețea traiului rural. Simbolistica tuturor manifestărilor din acest spațiu este cu finețe tradusă în disoluția granițelor dintre viață și moarte, dintre văzut și nevăzut, dintre clipă și eternitate. Constantin Noica creiona înțelegerea magistrală a românului vorbitor în cimilituri și proverbe cu privire la timpul trecător și vremea neîntreruptă – „Ceasul umblă, lovește, și vremea stă, vremuiește […] neamul românesc este și el, într-un fel, solidar cu acel plan schimbător. I se întâmplă și lui multe, se frământă ce-i în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. Trece și asta e una din cele mai curente vorbe românești. Neamul nostru rămâne pentru că și el participă, în felul lui, la eternitatea ființei.” Pe fundamentul acesta al simbiozei de trăire a creștinismului în comportamentul laic anual au izvorât din ancestral obiceiurile de la țară.
Încadrate în categoria estetică a frumosului, tradițiile mediului rural nu au avut niciodată intenționalitatea pe care acest concept o definește. Serenitatea lor și respectarea principiilor universale ale frumosului nu au fost o făurire voită a unui autor cunoscut sau necunoscut, cândva în axa timpului, la un punct precis în istoria noastră. De mirare este că, lipsiți de instrucție filozofică, țăranii, în sublima lor memorie colectivă, au atins la cotele desăvârșirii criteriile pe care anticii le atribuiau ideii de frumos. Tradițiile și obiceiurile din trecut, un trecut al cărui debut nici nu a existat precis vreodată, s-au clădit pe sine într-o desăvârșită înțelegere a ceea ce este trăirea divinității în fiecare celulă a ființei umane. Pitagoreicii propun o definire a frumosului ca fiind un melanj de proporții, simetrii și armonie, toate întrepătrunse și respectându-se. Sfântul Augustin va fi cel care va contura paradigma teoretizării conceptului: „Numai frumosul place; în frumos – formele; în forme – proporțiile; în proporții – numerele.” Se considerã că, dincolo de geometriile conceptuale despre frumos, există și o dimensiunea metafizicã a frumosului confirmată și de antici, dar și de gânditorii creștini. Această recunoaștere a coordonatei divine a frumosului este o reconfirmare a percepțiilor sufletești ale țăranului român. Viețuind întru Hristos, el anulează trecerea timpului și criza existențialismului pe care istoria le-a fixat ca fiind fricile umane statutate. „Satul nostru, spune Blaga, a avut tăria să se păstreze, boicotând istoria. În jurul lui se făcea, de către alții, străini de neamul nostru, istorie: satul nostru s-a păstrat.” Poate de aceea când se vorbește de tradiții, când se participă la obiceiuri, când se vizitează un muzeu de etnografie ai sentimentul încremenirii în timp, al nostalgiei după bunicii de la țară, al copilăriei voioase, dar niciodată al istoriei ce dizolvă în memorii livrești timpul. Trăirea prezentului continuu este naturală în aceste contexte. Ea devine simbiotic parte din fiecare dintre noi. De aceea străinii care participă la aceste realități rurale românești sunt atât de admirativi, în unele cazuri simțind nevoia vitală de a reveni la noi sau chiar de a se stabili la țară în România. Retorica dilemei „cine sau ce îi cheamă” își găsește răspuns în rădăcinile simplității și ale frumuseții care se hrănesc din credința în viața veșnică, se adapă din „apa vie” a Celui care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6). În „Învățăturile” date de Sfântul Voievod Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, undeva la începutul secolului al XVI-lea este surprins, în esență „ce înseamnă conflictul dintre etern și istoric și cum se prezintă spiritualitatea românească în clipa când învinge eternul”
Deși există tradiții și folclor în toate culturile lumii, autenticitatea manifestărilor românești din spațiul rural stă sub o particularitate a trăirii creștine care ne face unici în spațiul ortodox. Cu o finețe pătrunzătoare, Maica Benedicta – academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga explică această unicitate: „Noi suntem la mijloc, suntem echilibrați, suntem ca în toate cele – armonioși. […] Dreapta măsură. Or în Ortodoxia noastră mie mi se pare că dreapta măsură este aceea cu care măsurăm și poziția noastră față de Dumnezeu și ne socotim și existența noastră, dacă suntem evlavioși, dacă suntem credincioși și mărturisitori. […] aceasta este particularitatea credinței noastre: nici excesul de pietism slav, nebunia aceea mistică care duce la sminteli, nici raționalismul grecesc. Noi suntem la mijloc.” Acestă minunată măsură a echilibrului se face simțită în viețuirea țăranului și prin înveșnicirea care se citește în obiceiurile și tradițiile sale. Criteriul estetic ce construiește frumosul – armonia – este revărsat din abundență în manifestările celebrative ale țăranului. Maica Benedicta vorbește despre „această armonie a viziunii noastre despre lume, a echilibrului clasicizant – că eu știu că există un clasicism popular la noi tocmai prin această armonie, această viziune. […] îți dai seama că nu există nicio stridență, nicio vehemență.”
În acest spectru al echilibrului manifestat în comportamente, este bine și cuviincios a ne apleca și asupra omului care a generat frumusețea acestor obiceiuri. Țăranul român este congruent cu limba în care își manifestă trăirile. Definiția acestora este simplitatea. Celebrul sociolog Ernest Bernea, mărturisitor în închisorile comuniste, afirma: „Simplitatea ca stare morală este o stare originară ideii de început, de principiu, adică de Dumnezeu. De aceea Biblia, cartea simplității și a permanențelor, ne vorbește de simplitate în legătură cu copilul și profetul. Îndepărtând poverile podobelor inutile, simplitatea dă omului echilibru interior, îi dă putere și o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat și întreg, liber în fața elementelor adăugate, exterioare.” Discutând despre încremenirea într-un timp ce nu aparține istoriei, cronologiei, obiceiurile țăranilor români sunt amprerntate de simplitate, de naturalețe, de firesc și devin, fără o conștiință de sine, parte a fiecăruia dintre noi, părți ale neamului românesc. Trăirea aceasta curată nu se consumă pe sine, nu se epuizează, ci te clădește interior, te urcă spre desăvârșire, te sfințește într-o manieră tainică. Nu epatează, dar nici nu trece neobservată, nu își asumă dreptul de a fi rigoare, dar devine inevitabil o natură paralelă a sufletului românesc. Miezul ei este simplitatea: „Omul simplu trăiește viața în plin și esențial; o trăiește astfel pentru că rămâne în ea, nu în artificiu. […] acela care trăiește cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască o viață de echilibru și armonie, de profundă umanitate.”
În acest context al frumuseții și al înveșnicirii, se vorbește despre obiceiurile și tradițiile românești pe două coordonate carteziene: evenimentele ciclice de-a lungul anului și momentele irepetabile, unice din viața omului.
Referințe
„Laudă țăranului român”- Liviu Rebreanu, Discursul de recepție la Academia Română. 29 mai 1940, www.itc-cluj.ro/capatana/valori/Portrete/taranul.htm
„Pagini despre sufletul românesc” – Constantin Noica, Ed. Humanitas, București, 2021, pag. 11
psihoparody.wordpress.com/2013/02/26/frumosul-fenomen-estetic-de-baza-si-categorie-centrala-a-esteticii/
„Pagini despre sufletul românesc” – Constantin Noica, Ed. Humanitas, București, 2012, pag. 30, pag.13
„Să nu ne pierdem verticala. Interviuri și dialoguri” – Zoe Dumitrescu-Bușulenga- Maica Banedicta, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2013, pag. 173-174
„Preludii” – Ernest Bernea, Ed. Predania, București, 2011, pag. 14-15