Mă numesc Alexandra, am 12 ani, sunt din România și locuiesc cu părinții mei în frumosul orășel de munte, Piatra-Neamț.
Eu nu mai am frați sau surori, deși mi-aș dori; am tot ce-mi trebuie, părinții mă iubesc, sunt sănătoasă și învăț bine!
Studiez într-o școală frumoasă, curată, destul de bine echipată cu ceea ce le trebuie profesorilor pentru a ne învăța lucrurile interesante pe care încă nu le știm.
Vă întrebați de ce vă scriu?!
Pentru că sunt un copil responsabil, îmi pasă de ceilalți!
În clasa mea am doi colegi cu tetraplazie spastică, când mă uit la ei câtă voință au de a face lucrurile, la fel ca noi ceilalți, mă apucă admirația. Am învățat de la ei ce înseamnă să fii diferit și în același timp la fel cu ceilalți. Eu o ajut pe colega mea, o plimb pe holul școlii printre copii și ea se bucură nespus! Atunci sunt fericită!
Am mai mulți colegi ai căror părinți sunt plecați în străinătate pentru a câștiga mai mulți bani. Vorbesc la telefon sau pe viber, de câteva ori pe săptămână.
Colega mea, Neti și fratele ei mai mic, stau la niște prieteni de familie. Neti era o fată veselă și voluntară, acum este tristă, nu-i mai vine să se joace. Când mă uit la ea, mă simt atât de fericită că-i am pe părinți aproape, dar mă doare sufletul pentru ea.
Lari este o altă colegă de clasă, care nu are mamă, a decedat. O văd de multe ori cu lacrimi în ochi când alții povestesc ce le-a făcut bun de mâncare mama lor. Cu ce-a greșit ea? De 8 Martie a spus o poezie despre mama, cu atâta dragoste, parcă o avea în fața ei pe mama!
Diki este colegul nostru isteț și mare fotbalist! Și el are o problemă: mama lui a reușit, după 6 ani de luptă cu cancerul, să se vindece. El a însoțit-o pe mama lui la spitale. Tatăl i-a părăsit, ca un laș, iar bunicii sunt prea bătrâni.
Nu de mult timp, am fost în excursie cu mai mulți colegi. Ar fi vrut să meargă și alții, dar n-au avut bani să plătească.
După cum ați citit, copiii sunt doar mai mici, însă problemele lor sunt la fel de mari ca și ale adulților! Eu vreau să vă rog, OAMENILOR MARI, să nu mai treceți grijile voastre pe umerii mici ai copiilor! Nu-i creșteți nefericiți! Aduceți-le părinții acasă! Construiți școli, cămine, spitale pentru copiii de azi! Ei vor face parcuri pentru plimbarea bunicilor.
Pentru a vă scrie dumneavoastră, am cerut părerea colegilor mei. Ei mi-au spus să vă comunic, din partea lor, câteva sfaturi pentru a ne face fericiți. Colegii mei vor să nu mai moară copii în războaie pe care nu le înțeleg! Nu mai furați banii din fondurile alocate copiilor! De fapt ne furați sănătatea și șansa de a ne educa.
Avem dreptul, pe hârtie, la o familie, numai că tații pleacă la muncă în alte țări, apoi pleacă mamele și noi rămânem, în cel mai fericit caz, în grija bunicilor. Uneori noi, suntem singurul lor sprijin.
Pe stradă, la școală, vedem copii bine îmbrăcați, sătui, iar alții n-au nici măcar idee cum este să mănânci o bucată de pizza. Casele copiilor fără familie sunt, fie prea sărace, fie foarte frumoase și GOALE! Am văzut la tv copii care s-au sinucis de dorul vreunui părinte sau fiindcă s-au săturat de umilință. Vă mulțumim că ne dați un corn și lapte, dar nu este suficient pentru un copil să devină puternic fizic și psihic! Cu stomacul și casa goale nu vom putea să vă respectăm, oamenilor MARI!
Vom crește, sănătoși sau nu, și știm deja ce ne așteaptă: șomaj, lipsa unei locuințe. Veți spune că suntem pesimiști! Nu, doar că nu avem setate în memoria noastră VISUL, SPERANȚA și ÎNCREDEREA în forțele noastre. Mergem cu toți după traseul desenat de modă, de spiritul de grup, facebook, lideri împuși. Dacă vreunul dintre noi încearcă să aibă propriile idei, păreri, știe că va fi marginalizat.
Un elev care învață și-și recunoaște efortul este considerat „fraier”, încât preferă să tacă când profesorul pune o întrebare, la care majoritatea nu știe răspunsul. E o viață grea pentru cei conștiincioși!
Se scrie și se vede în mass-media cât de repede devin fetițele mame. Nu din vina lor, ci a celor care induc ideea că totul trebuie permis copiilor, să experimenteze singuri, să nu se abțină, să nu gândească mult înainte de a lua o hotărâre, să acționeze la primul impuls.
OAMENILOR MARI, DE CE VĂ URÂȚI ATÂT DE MULT pe voi înșivă? De ce nu vreți ca noi să facem, mai bine, ceea ce a făcut generația voastră? DE CE?
De ce ne-ați dat peste cap tot trupul inventând alimente, medicamente care au transformat ființa umană în ceva artificial? De ce ne-ați furat copilăria, de ce ne vreți copii xerox ale unui model artificial?
Nu știu dacă o să vă placă ce citiți, totuși nu neglijați scrisoarea noastră!
Vă mulțumim fiindcă ne-ați dat ocazia să vă scriem necazurile noastre!
Cu respect, prof. Livia Armanu care a strâns toate aceste gânduri de la copiii pe care îi învăț câte ceva despre viață!