Valorile nu se manifestă la modul general, ci primesc consistență în diferite cadre particulare. Ele devin operaționale atunci când se concretizează în obiecte, fapte, structuri reale, tangibile și manipulate de om. Este de la sine înțeles că și la nivelul practicilor educative se structurează situații multiple de manifestare a valorilor, de valorizare, de ierarhizare sau alegere.
A face educație înseamnă a acționa în numele unor exigențe valorizatoare, care imprimă o anumită structură și funcționalitate demersului educativ. Actorii implicați în acest proces sunt puși în fața unor alternative procedurale, situaționale, de selectare a anumitor conținuturi, de orientare în multitudinea de oferte, posibilități, cerințe. „A învăța — spune Olivier Reboul — presupune a te elibera de o ignoranță, de o incertitudine, de o stângăcie, de o incompetență, de o orbire; înseamnă a ajunge să faci mai bine, să înțelegi mai bine, să exiști mai bine. Or, când spui mai bine, zici valoare.”
Întreaga educație reprezintă, după unii autori (Suchodolski), o valoare prin ea însăși, întrucât ea „ajută la dezvoltarea conștiinței valorilor vieții și creează o formă de fericire umană”. Educația este valoare-mijloc, ce ne facilitează orientarea către valorile-scop. „Numai puterea educației este capabilă de a controla alte puteri pentru care omul să câștige și să le utilizeze fie pentru anihilarea lor, fie pentru transformarea acestora” (Brameld).
Puterea educațională, în sine, nu este nici morală, nici imorală — depinde în ce scopuri este utilizată. Puterea educației, ca și cunoașterea, sunt amorale. Chestiunea rămâne următoarea: puterea, în general, și autocunoașterea nu trebuie să rămână imorale sau amorale; ele trebuie să devină morale. O sarcină a educației este de a dezvolta acea forță a omului care să se bazeze pe rațiune. Educația trebuie să răspundă la întrebarea cum putem să conducem oamenii înspre scopuri bune — dar nu oricum: prin cele mai bune mijloace.
Valoarea educațională este acel raport optim, de adecvație, dintre mijlocul de realizare a educației și finalitatea acesteia. Orice opțiune care facilitează o punere în concordanță a celor două componente educaționale interne, dar care se armonizează și cu exigențele valorice externe, este în mod inerent și o valoare educațională. Valoarea educațională este rezultantă a unei relaționări duble: mai întâi avem o relație între mijloc și scop, iar rezultatul acestei relații se raportează la o serie de valori externe.
Definiția noastră este destul de generală, dar ne permite să ne raportăm la o diversitate mai mare de elemente și situații valorice specifice perimetrului educațional. De altfel, chiar și Olivier Reboul, un fin analist al statutului axiologic al educației, nu pretinde o definiție clară pentru valorile educației, ci procedează la o determinare prin exemplificare și enumerare. Astfel, el identifică trei grupe de valori educaționale: scopurile educației, valorile indispensabile și valorile care reprezintă puncte de reper în judecarea rezultatelor educației.
Încercarea de determinare a valorilor educaționale presupune o interogare atât asupra calității articulației tuturor componentelor implicate în procesul educativ, cât și asupra corelării și adecvării acestora la exigențele suprasistemului social în care sistemul educativ ființează. Nu putem judeca valoarea unui sistem de învățământ făcând abstracție de suprasistemul în care există și pe care îl deservește.
Valoarea educațională desemnează dezirabilul, ceea ce urmează a fi asimilat, materializat, contextualizat. Ea se referă la ceea ce trebuie să fie. Valoarea educațională nu este o reflectare a realului educațional, ci o poziționare față de o anumită exterioritate, o discutare și un refuz al acesteia în numele unor alternative. Ea este mai mult un proiect în fața unei realități neîmplinite. Emergența unei valori presupune o anumită marjă de absență sau o carență existențială. Dacă educația ar fi perfectă, nici nu s-ar mai pune problema valorilor pretinse de ea. Într-o lume în care s-ar respecta pe deplin drepturile omului, am mai putea percepe valoarea respectării drepturilor omului?
Valoarea educațională se naște din tensiunea ivită în spațiul de așteptare a realității ce ține să se împlinească în perspectiva pozitivului. Ea pare a fi un exercițiu educațional proiectiv, pe punctul de a se desfășura la o altă cotă valorică. O metodă didactică nu este valoroasă în sine, ci devine valoroasă într-o anumită situație didactică. Un conținut educațional nu este valoros prin el însuși, ci este pasibil de a deveni valoros în funcție de circumstanțe, de adecvarea la necesitățile educabililor, la trebuințele comunității, la adevărurile științei. Toate acestea devin valori efective într-o situație didactică concretă. Valoarea educațională este o rezultantă a cel puțin patru variabile: scop, mijloc, situație, valoare de umanitate. Este o rezultantă reiterabilă, dar la o altă altitudine, care optimizează neîncetat întâlnirea dintre elementele inovative.
Olivier Reboul definește umanitatea prin trei valori: comunicare, egalitate și solidaritate. Umanitatea este, în primul rând, starea sau posibilitatea unei comunicări universale, de înțelegere dincolo de diversitatea culturală. Orice educație care se restrânge la o singură cultură degenerează într-o doctrinare fanatică.
Bibliografie
Cucoș, Constantin, Pedagogie, ediția a II-a revăzută și adăugită, Polirom, Iași, 2006.