Lucrarea de a crește un om este, poate, singura îndeletnicire de pe pământ care are ecou în veșnicie. Nu este o simplă transmitere de informații sau un set de reguli de bună purtare, ci o șlefuire continuă a sufletului, o artă a dăltuirii în chipul cel nevăzut al ființei. În această călătorie, copilul nu pornește singur, ci purtat pe brațe de trei puteri care, atunci când lucrează împreună, clădesc un munte de neclintit: familia, școala și biserica. Ele nu sunt instituții străine una de alta, ci trei ferestre spre același soare, trei izvoare care se revarsă în aceeași matcă.
Totul prinde viață în taina familiei. Aceasta este pământul cel bun în care se aruncă primele semințe. Familia este prima icoană pe care copilul o vede și prima liturghie la care participă, prin dragostea jertfelnică a părinților săi. Dacă acasă copilul învață că iertarea este mai puternică decât mânia și că adevărul se spune cu blândețe, el primește o armură pe care nicio furtună a lumii nu o va putea străpunge cu ușurință. Scriptura ne aduce aminte în Pilde 22:6 de această uriașă responsabilitate: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă, și chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” Această deprindere nu se face prin asprime, ci prin acea „biserică de acasă” unde părintele este primul duhovnic și primul dascăl. Un copil care vede pe tatăl său aplecându-și genunchii la rugăciune sau pe mama sa întinzând o mână de ajutor celui sărac va înțelege Evanghelia fără să citească nicio pagină, pentru că o vede trăită sub ochii lui.
Când copilul trece pragul casei către școală, el nu părăsește universul valorilor, ci ar trebui să găsească acolo o prelungire a lor. Școala are menirea sfântă de a lumina mintea, de a învăța omul să admire complexitatea creației și să descopere legile prin care universul pulsează. Însă știința fără conștiință este doar o rătăcire. O educație care se limitează doar la acumularea de date, ignorând setea de absolut a sufletului, este o educație incompletă. Adevărata înțelepciune începe acolo unde omul recunoaște că nu este stăpânul absolut, ci un administrator al darurilor primite. „Începutul înțelepciunii este frica de Domnul și cunoștința Sfântului este priceperea„, citim în Pilde 9:10. Dascălul care privește elevul nu ca pe un simplu număr în catalog, ci ca pe un purtător de duh, devine un împreună-lucrător cu Dumnezeu la taina devenirii umane. Școala trebuie să fie locul unde geniul se întâlnește cu smerenia și unde întrebările minții își găsesc pacea în rânduiala adevărului.
Însă, deasupra acestor străduințe omenești, Biserica vine să sfințească totul. Ea este ancora care ține corabia vieții să nu fie purtată de valurile schimbătoare ale ideologiilor. Biserica oferă acea perspectivă a veșniciei care dă sens efortului de acasă și studiului de la școală. Dacă familia ne învață cum să fim oameni, iar școala ne învață cum să fim utili, Biserica ne învață cum să fim sfinți. Ea este spațiul unde „eu” devine „noi” în potirul iubirii divine. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă în Efeseni 6:4: „Părinți, nu-i întărâtați pe copiii voștri, ci creșteți-i în învățătura și îndrumarea Domnului.” Biserica nu este doar un loc unde mergem duminica, ci o comuniune vie, un trup mistic în care fiecare copil descoperă că este parte dintr-o poveste mai mare decât propriul său destin. Aici, prin Sfintele Taine, sufletul se hrănește cu pâinea veșniciei și învață că iubirea nu este sentimentalism trecător, ci jertfă și dăruire. Biserica oferă copilului ceea ce lumea nu-i poate da: certitudinea că este iubit nu pentru că este inteligent sau talentat, ci pentru că există, pentru că poartă chipul lui Dumnezeu în sine. În această siguranță existențială, copilul își poate înfrunta temerile și își poate construi identitatea nu pe nisipul recunoașterii sociale, ci pe stânca dragostei veșnice.
Când aceste trei puteri – familia, școala și Biserica – lucrează într-o simfonie armonioasă, copilul primește o educație întreagă, pentru că întreagă este ființa sa: trup, minte și suflet. Nu putem creşte un om împărțindu-l în bucăți, hrănind doar intelectul și lăsând sufletul în sărăcie. Așa cum un copac nu crește sănătos dacă are rădăcini putrede, oricât de verzi i-ar fi frunzele, tot așa și omul nu poate fi cu adevărat educat dacă sufletul său nu este îngrijit cu aceeași grijă ca și mintea.
În vremurile noastre, când lumea aleargă mereu mai repede și când valorile se schimbă precum culorile cerului la apus, această alianță sacră dintre cei trei stâlpi ai educației devine mai necesară ca niciodată. Copiii noștri trăiesc într-o lume plină de zgomot, dar flămânzi de sens; învăluite în informație, dar însetate de înțelepciune. Ei au nevoie să vadă în ochii părinților, dascălilor și păstorilor aceeași lumină, aceleași valori, aceeași dragoste care nu calcă în picioare adevărul, dar nici nu este adevăr fără iubire.
Lucrarea de a crește un om este, într-adevăr, o slujire veșnică. Fiecare cuvânt bun, fiecare pildă trăită, fiecare rugăciune ridicată pentru un copil lasă o sămânță care va rodi poate abia când părul nostru va fi albit. Dar aceasta este tocmai frumusețea ei: că semănăm pentru veșnicie, nu pentru clipă; că lucrăm pentru Împărăția lui Dumnezeu, nu pentru aplauze trecătoare. Și într-o zi, când vom vedea în oglindă chipul unui om copt în harul lui Dumnezeu, vom înțelege că nicio osteneală n-a fost zadarnică, că fiecare lacrimă, fiecare noapte nedormită, fiecare rugăciune rostită în taina inimii a fost un fir de aur țesut în veșmântul nepieritor al sufletului celui iubit.
Că aceasta este, la urma urmei, chemarea cea mai înaltă: să fim lucrători împreună cu Dumnezeu în taina zidirii unui om după chipul și asemănarea Sa.