Stilurile de parenting reprezintă un pattern general de creștere a copiilor, oferit de părinți, ce poate fi definit de obicei prin combinația dintre căldură și control din parte părinților.
Controlul parental (exigența) este o dimensiune a parentingului ce reflectă gradul în care copilul este monitorizat, disciplinat și i se impun reguli.
Căldura părintească este o dimensiune a parentingului ce reflectă gradul de susținere, afecțiune și încurajare pe care părintele le oferă copilului. Căldura părintească (acceptarea sau receptivitatea) se află în opoziție cu ostilitatea, rușinea sau respingerea.
Există mai multe stiluri de parenting. Astfel, parentingul exigent este caracterizat prin niveluri înalte atât ale căldurii sufletești, cât și ale controlului parental. Acești părinți tind să fie afectuoși și sensibili față de copiii lor, deși în același timp își argumentează motivele pentru care așteaptă un anumit comportament din partea lor.
Parentingul autoritar se caracterizează printr-un control ferm, în contextul unei relații reci și exigente. Acest tip de parenting combină un grad înalt de control cu un nivel scăzut de căldură. În general, părinții autoritari sunt foarte exigenți și exercită un control sever asupra comportamentului copiilor. Cererile acestora sunt însoțite de amenințări și pedepse aspre. Acești părinți nu dau dovadă de prea multă căldură sau afecțiune față de copil.
Copiii care au părinți autoritari tind să fie anxioși, supărăcioși și să aibă o stimă de sine scăzută. De foarte multe ori ei reacționează prin furie și agresivitate în situația în care sunt frustrați. Această tendință le afectează negativ relațiile cu covârstnicii. Acești copii sunt expuși atât riscului de a dezvolta probleme comportamentale, cât și de a internaliza probleme precum depresia și anxietatea.
Stilul de parentig permisiv reprezintă un stil de parenting caracterizat prin niveluri scăzute de control în contextul unei relații calde și favorabile. De obicei, părinții permisivi exprimă multă căldură, dar exercită un control slab. Acești părinți sunt iubitori și sensibili din punct de vedere emoțional, dar nu prea impun limte în ceea ce privește comportamentul și nu oferă prea multă structurare sau predictibilitate.
Copiii ce au părinți permisivi tind să fie impulsivi, imaturi și neascultători. Aceștia depind prea mult de adulți, nu prea perseverează atunci când se confruntă cu dificultăți și au momente când nu se descurcă prea bine la școală.
Stilul de parenting neimplicat se caracterizează printr-un nivel scăzut atât al controlului, cât și al căldurii. Acești părinți înregistrează niveluri scăzute la ambele dimensiuni și nu prea le impun limite copiilor lor, dar nici nu le acordă prea multă atenție, interes ori sprijin emoțional.
Stilul neimplicat se asociază cu rezultate negative, intrucât părinții neimplicați au un nivel scăzut atât al căldurii, cât și al controlului. Acei copii ce au părinți neimplicați își formează adesea atașamente insecuzizante până la vârsa de 1 an și arată o slabă competență socială pe măsură ce se dezvoltă. Ei se pot confrunta la un moment dat cu un risc crescut de abuz de substanțe, delincvență și alte probleme de sănătate mentală în perioada adolescenței.
Totuși, nu toate cazurile de creștere exigentă a copiilor conduc la rezultate pozitive, iar copiii ai căror părinți manifestă unul dintre celelalte stiluri în niciun caz nu sunt condamnați la eșec. Efectele diferitelor stiluri pot varia de la un grup social la altul.
Semnificația unui anumit stil e parenting nu poate fi definit doar în termeni de atribute obiective, cum ar fi gradul de disciplinare fizică sau exprimarea deschisă a afecțiunii. Semnificația constă mai degrabă în modul cum interpretează copiii practicile părinților, care la rândul lor depind de contextul în care apar acestea.
Stilul de parenting poate avea anumite urmări pe termen lung asupra copiilor, dar și reciproca este valabilă, în sensul că anumite caracteristici ale copiilor pot influența stilul de parenting. Copiii se nasc cu temperamente individuale, cu un grad diferit de iritabilitate, emotivitate și sociabilitate ce le poate afecta modul în care interacționează părinții cu ei. Se consideră că, de regulă, copiilor cu temperamente dificile li se acodă mai mult timp de îngrijire în primele luni de viață decât celorlalți copii. Unii părinți se adapteză mai bine decât alții la caracteristicile copilului. Dezvoltatea are loc mai eficient atunci când părinții sunt capabili să-și potrivească practicile de îngrijire a copilului cu firea și nevoile sale. Uneori, temperamentul dificil de la început se menține și poate conduce la diferite probleme comportamentale în etapele ulterioare ale copilăriei. Unii părinți reușesc să modereze treptat comportamentel problematice ale copiilor, în timp ce alții reacționează față de copii în moduri care agravează dificultățile.
În concluzie, parentingul exigent implică: exprimarea frecventă a afecțiunii, standarde înalte de comportament, menținerea disciplinei și stabilirea unor reguli în mod consecvent. Parinții care adoptă stilul de parentingul exigent fac apel mai degrabă la argumente decât la forță și ascultă puncul de vedere al copilului.
Parinții care pun accentul pe parentingul autoritar nu manifestă prea multă căldură, impun standarde înalte de comportament, se așteaptă la o ascultare strictă, aplică o disciplină punitivă, dură și nu ascultă punctul de vede al copilului.
Părinții care adoptă parentingul permisiv nu-și exprimă frecvent afecțiunea, nu sunt exigenți în ceea ce privește comportamentul copilului, nu sunt consecvenți în ceea ce privește disciplina.
Părinții ce se caracterizează printr-un stil de parenting neimplicat nu sunt exigenți în ceea ce privește comportamentul copiilor.
Se recomandă părinților să stimuleze cât mai mult autonomia copiilor, lăsându-i să se descurce singuri în anumite cazuri și provocându-i să gândească pentru ei înșiși. Laudele, recompensele trebuie utilizate înțelept și potrivit comportamentului. În ceea ce privește disciplina, trebuie să fie evitată inconsecvența, care de cele mai multe ori poate genera frustrare și confuzie.
Bibliografie
Harwood, R.; Miller, S.; Vasta, R. (2010). Psihologia copilului. Iaşi: Polirom.
Golu, F. (2015). Manual de psihologia dezvoltării – O abordare psihodinamică. Iași: Polirom