Nu este suficient ca scopul unei activități să fie clar, corect și riguros formulat pentru ca ea să se desfășoare normal și mai ales eficient. Dacă lipsește stimularea și susținerea energetică în vederea realizării scopului, activitatea nu va putea fi dusă la îndeplinire. Chiar dacă persoana dispune de instrumente intelectuale bine dezvoltate (o bună percepție și memorie, o gândire flexibilă, o imaginație bogată), dar nu este împins, determinat de ceva pentru a învăța, munci sau crea, el nu va obține performanțele dorite. Așadar, activitatea umană, pe lângă stabilirea precisă a scopului, pe lângă punerea în disponibilitate a tuturor instrumentelor necesare realizării ei (motivație, priceperi, deprinderi, aptitudini), trebuie să facă apel și la o serie de factori cu rol de stimulare și activare, de sensibilizare selectivă și imbold, care sunt încadrați în noțiunea de motivație.
Dar ce este motivația? Sfera motivației este formată din ansamblul stărilor de necesitate ce se cer a fi satisfăcute și care îl împing, îl instigă și îl determină pe individ pentru a și le satisface. Este vorba de o nouă categorie de stimuli și anume de stimuli interni. Dacă până acum noțiunea de stimul era raportată la obiectele și evenimentele din exterior, de data aceasta ea se raportează la viața internă a individului.
Unele dintre formele motivației îi sunt date omului prin naștere. Altele, mai complexe, se formează în decursul vieții acestuia, fiind dependente atât de particularitățile mediului extern, cât și de specificul stărilor de necesitate interne existente deja, de modul de asimilare și sedimentare a lor. Practic, ele nu sunt altceva decât stimulările externe care, acționând repetat asupra individului și satisfăcându-i anumite cerințe de autoreglare, au fost preluate, interiorizate, asimilate și transferate în condiții interne. Dacă unui copil i se repetă frecvent și imperativ acel „trebuie”, cu timpul, acest „trebuie” va fi asimilat de copil, va fi transformat într-un stimul interior, așa încât, la un moment dat, el va acționa spontan, fără a mai fi îndemnat din afară.
Dacă ne referim la motivele învățării școlare, ea este determinată de o anumită motivație, la fel ca orice activitate umană. Prin conceptul de motivație a învățării școlare se înțelege ansamblul factorilor interni ai personalității elevului care îi determină, orientează și susțin eforturile în învățare. Acești factori interni sunt motivele, adică acele cauze de ordin mental care apar ca rezultat al reflectării în conștiința elevului a obiectelor, situațiilor și cerințelor mediului și care intră în relație cu trebuințele sale, determinând anumite tensiuni emoționale. Ele se structurează în activitatea psihică a personalității ca noi trebuințe, sentimente, convingeri, interese, aspirații, idealuri, constituind sursă de energie și izvor de sensuri subiective pentru învățarea școlarilor.
Motivația învățării școlare relevă pentru ce învață școlarul, ce îl determină să vrea să învețe. Motivele învățării școlare sunt, prin urmare, condițiile interne care declanșează, susțin și determină efortul de învățare. Rezultatele învățării depind într-o mare măsură de existența unor motive care să orienteze și să susțină activitatea elevilor, precum și de genul și forța motivelor respective.
Când elevul este condus de motive importante și puternice, rapiditatea și eficiența calitativă a învățării sporesc considerabil. În acest caz, elevul trăiește o mare plăcere în timpul învățării și se străduiește să învingă orice obstacole care apar în calea instruirii sale, renunțând fără greutate la alte preocupări. Când însă motivele învățării sunt slabe sau lipsesc, atunci elevul învață fără plăcere, fiind silit la efort. Apare, în acest caz, o rezistență conștientă sau subconștientă față de învățare. Așadar, de natura, de genul, de forța și temeinicia motivelor învățării depinde atitudinea elevului față de învățătură, precum și perseverența sa în procesul învățării, capacitatea de a renunța, răbdarea în învingerea dificultăților, având ca efect final rezultatele superioare ale instruirii sale.
Activitatea de învățare a elevilor este determinată de o mare diversitate de motive, diversitate ce rezultă atât din complexitatea structurală a personalității elevului, cât și din sistemul relațiilor ce se constituie între elev și condițiile externe prezente în procesul învățării. După criteriul relației motiv-învățare-scop, motivele sunt clasificate în două categorii:
Motive extrinseci învățării, care-i determină pe elevi să învețe în vederea realizării unor scopuri exterioare învățării, cu valoare de sancțiune pozitivă sau negativă: dorința de a primi o notă bună, de a fi lăudat, recompensat, dorința de a-i întrece pe alții, aspirația lui pentru premii, teama de a fi notat cu o notă slabă, teama de pedeapsă.
Motive intrinseci învățării, care susțin activitatea elevului din interior; în acest caz, elevul învață pentru că învățarea îi dă satisfacții prin ea însăși. Astfel de motive sunt: curiozitatea epistemică, interesele cognitive și cele profesionale, dorința de a dobândi prestigiul în rândul colegilor, dorința de a dobândi o calificare superioară, aspirația către competența profesională, socială etc. Învățarea intrinsecă denotă o atitudine activă, conștientă, superioară a elevilor față de activitatea desfășurată. De aceea, învățarea motivată intrinsec este mult mai eficientă.
După criteriul valorii social-morale, motivele învățării școlare sunt clasificate în motive sociale și motive personale. Motivele personale vizează scopuri și interese personale: dorința de a realiza succesul sau a evita insuccesul, aspirația pentru un loc de prestigiu în clasă, sentimentul de respect pentru părinți, interesul pentru un anumit domeniu al cunoașterii.
Structura motivației școlare se află într-o permanentă dinamică; la un anumit moment dat, predomină o anumită categorie de motive, acestea determinând profilul general al motivației în ansamblu. Astfel, uneori, elevul învață pentru că învățătura îl interesează, îi dă satisfacții etc. Alteori, el învață însă numai pentru că așa trebuie. În esență, totdeauna motivele se organizează în jurul unui motiv dominant, căruia toate celelalte i se subordonează.
Deosebirile care se manifestă între indivizi în privința capacității de învățare, derivă nu atât datorită minților mai înzestrate, cât de sistemul care le activează. De aceea, cunoașterea motivelor reale ale învățării elevilor este o îndatorire esențială a profesorilor. Aceasta dă posibilitatea profesorilor să intervină, să dirijeze în mod conștient procesul de formare a diferitelor categorii de motive eficiente de învățare școlară, ale căror conținuturi să corespundă motivelor societății noastre, să asigure succesul la învățătură fiecărui elev.
În acest scop, și anume cel al cunoașterii motivelor reale pentru care elevii învață sau nu învață la diferite obiecte, am realizat un sondaj de opinie printre elevii claselor a IX-a cărora li s-a cerut să răspundă la întrebările: Dacă învățați, de ce învățați? Dacă nu învățați, de ce nu învățați?
Concluzia sondajului a fost următoarea: majoritatea celor chestionați au răspuns că nu învață fie deoarece nu îi interesează obiectul sau lecția nu li se pare interesantă, fie pentru că nu le place profesorul sau felul în care acesta predă. La întrebarea „Dacă nu învățați, de ce nu învățați?”, o mare parte din elevi au enumerat ca motive ale învățării plăcerea obiectului sau felul de a fi sau de a preda al profesorului. Nu în ultimul rând s-a menționat aici interesul pentru anumite obiecte în vederea pregătirii pentru viitor.
În ceea ce privește rolul dirigintelui în asigurarea succesului la învățătură, el are atribuții directe de formare, la elevi, a atitudinii responsabile față de învățătură și în ridicarea nivelului lor de pregătire în procesul de învățământ. Se vizează în primul rând sistemul motivațional care orientează conduita și activitatea elevului, sistem în care componenta afectivă este strâns îmbinată cu cea intelectuală. În acest sens, dirigintele trebuie să sprijine elevii pentru a-și forma un stil de autoinstruire, premisă a educației permanente.
De asemenea, se recomandă urmărirea atentă și continuă a progreselor înregistrate de elevi, a succesului sau a dificultăților pe care le întâmpină unii dintre ei în procesul de învățare, în stimularea efortului personal pentru a se realiza la cota maximă a aptitudinilor lor. Una din rezolvări ar fi depistarea cauzelor reale ale insucceselor școlare, organizând sprijinirea celor cu probleme.
În final, misiunea profesorului diriginte constă și în a-i implica pe profesori pentru a promova un învățământ cu adevărat formativ, în a-i mobiliza și a valorifica cooperarea lor continuă.