Repere în trecutul îndepărtat și mediu al omenirii

Vasile Tudor • Liceul Tehnologic Duiliu Zamfirescu, Dragalina (Călărași) • România
• 29 minute

Educația generațiilor tinere trebuie să includă trecutul omenirii, nu numai din curiozitate, ci și pentru a trage învățăminte în proiectarea viitorului. După Tudor Vianu, „Istoria este obiectul cel mai interesant al cunoașterii și elementul fundamental al culturii. Este cult cu adevărat numai omul care știe de unde vine, și încotro se îndreaptă”.
Cunoașterea trecutului se face prin cercetări arheologice, care se bazează pe surse scrise (inscripții, documente, cărți, hărți) și nescrise (unelte, arme, vase, podoabe, construcții).

1. Introducere

Epoca preistorică sau străveche, dinainte de apariția documentului scris și a primelor state, cuprinde procesul de antropogeneză, prin care omul a trecut din starea de animalitate la cea de umanitate, caracterizată în principal prin poziția bipedă, limbaj articulat și gândire.

Preistoria (aprox. 3 milioane î.Hr. – 3000 î.Hr.) este epoca în care s-a derulat procesul îndelungat al dezvoltării primilor hominizi și a speciei Homo sapiens, al descoperirii focului și al folosirii uneltelor de piatră (în paleolitic), al trecerii de la cules și vânat la agricultură și creșterea animalelor (în neolitic), al formării comunităților primitive și al migrării triburilor indo-europene spre Asia și Europa etc.

În funcție de schimbările fundamentale la nivel politic, economic, social sau cultural, istoria universală a fost împărțită în patru epoci, și anume:

  • Antichitatea – de la apariția scrierii (aprox. 3500 î.Hr.) până la căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.Hr.); este epoca primelor sisteme de scriere (în Mesopotamia și Egipt), a marilor civilizații fluviale (Egiptul antic, Mesopotamia, India, China), dar și a apogeului Greciei Antice și al Imperiului Roman.
  • Evul Mediu – de la 476 d.Hr. până la marile descoperiri geografice (1492, descoperirea Americii); este epoca marilor migrații, a reconfigurării Europei și a formării noilor regate, a apariției islamului (secolul al VII-lea), a consolidării societății agrare și a puterii Bisericii în Europa, a inventării tiparului (1440, Johannes Gutenberg).
  • Epoca modernă – prima etapă, de la marile descoperiri geografice până la Revoluția Franceză din 1789, iar cea de-a doua etapă (modernă târzie) include perioada de la 1789 până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945); este epoca Iluminismului și a Revoluției Franceze (1789), a revoluției industriale (mijlocul secolului al XVIII-lea, trecerea la producția mecanizată), dar și a expansiunii coloniale (marile puteri europene și-au extins imperiile pe alte continente) și a celor două războaie mondiale (1914–1918, 1939–1945), care au schimbat major ordinea internațională.
  • Epoca contemporană – de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945) până în prezent; este epoca Războiului Rece (tensiuni între Blocul de Est și Blocul de Vest), a lansării primului satelit și a primului om în spațiu, a revoluției informaționale (apariției Internetului și a inteligenței artificiale).

Datele sunt doar orientative, având în vedere că trecerea de la o epocă la alta se face prin etape intermediare care pot dura zeci sau sute de ani, în funcție de popor, de influențele geopolitice și de zona geografică în care se află.

Referitor la istoria românilor, este acceptată următoarea periodizare:

  • Antichitatea – de la menționarea primelor evenimente scrise despre daci (istoricul grec Herodot amintește de confruntarea din 514 î.Hr. dintre triburile dacice și Darius, regele perșilor) până la retragerea din 271 d.Hr. a administrației romane din Dacia;
  • Perioada migrațiilor – de la sfârșitul secolului al III-lea (retragerea romanilor) până în secolul al IX-lea, când unele izvoare scrise menționează formarea cnezatelor și a voievodatelor;
  • Evul Mediu – din secolul al IX-lea până în secolul al XVIII-lea (începutul epocii fanariote);
  • Epoca premodernă – corespunde secolului al XVIII-lea (epoca fanariotă);
  • Epoca modernă – din 1821 (revoluția lui Tudor Vladimirescu) până în 1918 (Marea Unire);
  • Epoca contemporană – din 1918 până astăzi.

2. Zorii omenirii

Pentru a căpăta o viziune de ansamblu asupra începuturilor istoriei omenirii, se prezintă succint datele esențiale despre formarea comunităților primitive în epoca pietrei (paleolitic, mezolitic și neolitic).

Forme de organizare: ceata sau hoarda, ginta matriliniară, tribul.

Ocupații: confecționarea uneltelor din piatră cioplită sau șlefuită, culesul și vânatul, cultivarea plantelor și creșterea animalelor, țesutul, confecționarea vaselor din ceramică, schimbul de produse prin troc.

Descoperiri: arcul cu săgeată, barca, producerea focului.

Formarea raselor, a principalelor familii de limbi (semito-hamite, indo-europene) și a popoarelor.

Etnogeneza are loc în epoca metalelor (aramă, aur, argint, bronz, fier). Caracteristici: trecerea la ginta patriliniară și la uniuni de triburi, apariția proprietății private, stratificarea socială (aristocrație, producători liberi, sclavi), organizarea militară, migrația și cucerirea de noi teritorii, forme incipiente ale unor structuri de stat.

Lumea popoarelor din Orient:

  • Egiptenii s-au format prin amestecul unor triburi nomade din nord-estul Africii, care au ajuns în valea fertilă a Nilului;
  • în Mesopotamia s-au așezat sumerienii și akkadienii în sud, babilonienii și caldeenii în centru, asirienii în partea de nord-est, iar sirienii s-au stabilit în stepa siro-mesopotamiană;
  • în Palestina s-au stabilit canaaneenii, după care teritoriul a fost cucerit de evrei;
  • în China, din diferitele triburi înrudite s-a format poporul chinez;
  • populația autohtonă din India, numită dravidieni, a creat civilizația Harappa în valea Indului.

Migrația triburilor indo-europene spre Asia și Europa:

Mezii și perșii s-au așezat în podișul Iranian, arienii în India, iar grecii au pătruns în sudul Peninsulei Balcanice, divizându-se în ahei (Peloponez), ionieni (Grecia centrală) și eolieni (Grecia nordică); ulterior, dorienii au cucerit teritoriile aheilor. Triburile italice s-au stabilit în Italia, dintre care latinii au întemeiat orașul Roma, iar etruscii au ajuns între Tibru și Arnus. Tracii au ocupat un teritoriu vast în sudul și nordul Dunării de Jos, având ca ramură nordică pe geto-daci, iar din ramura sudică au făcut parte odrizii, bessii și moesii.

3. Antichitatea

Epoca antică a apărut în mileniile V–II î.Hr. și a durat până în secolele III–IV d.Hr. (sau chiar mai târziu, în anumite regiuni). Este perioada în care se formează primele state, regate și imperii și apar documentele scrise, care contribuie la acumularea și transmiterea pe scară largă a cunoștințelor.

Forme de stat

  • Orașe-stat: Ur, Nippur (la sumerieni); Kiș, Akkad (la akkadieni); Assur, Ninive (la asirieni); Babilon (la caldeeni); Ugarit, Sidon, Tyr (la fenicieni); Sparta, Atena, Corint (la greci); Roma (la romani).
  • Regate și imperii:
    • Regatul Egiptului, faraoni: Menes, Tutmes al III-lea, Ramses al II-lea;
    • Regatul evreilor, regi: David, Solomon;
    • Imperiul Persan, regi: Cirus cel Mare, Darius I;
    • Imperiul Macedonean, regi: Filip al II-lea, Alexandru Macedon;
    • Imperiul Chinez, dinastii: Shang, Zhou, Han;
    • Imperiul Roman, împărați: Caesar, Dioclețian, Octavian Augustus, Traian.

Referitor la originile antice ale poporului român, se menționează că statul centralizat la geto-daci s-a format prin unirea triburilor din spațiul carpato-dunărean sub conducerea lui Burebista (82–44 î.Hr.), după care s-a dezmembrat, apoi a fost refăcut de marele rege Decebal (87–106 d.Hr.). În cele două războaie din anii 101–102 și 105–106, Decebal este învins de Traian, iar cea mai mare parte a Daciei este înglobată în Imperiul Roman, devenind provincie romană.

Ocupațiile de bază în epoca antică sunt agricultura, comerțul, meșteșugurile și navigația.

Credințe religioase

  • Politeismul (existența mai multor divinități), cu zei supremi: Ra (la egipteni), Marduk (la mesopotamieni), Zeus (la greci), Jupiter (la romani), Zalmoxis (la daci).
  • Monoteismul (recunoaște o singură divinitate). Dintre religiile monoteiste se menționează:
    • iudaismul (la evrei), care se sprijină pe Vechiul Testament;
    • creștinismul, care se bazează pe Noul Testament și a fost recunoscut în Imperiul Roman ca religie de stat în anul 313, de către Constantin cel Mare. Iisus Hristos este parte componentă a Trinității (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh).
  • Budismul (în India), confucianismul și daoismul (în China) au un conținut filosofico-moral.

Cultura

În Antichitate, cultura a atins un grad semnificativ de dezvoltare. Pentru cei interesați de istoria omenirii, se face o scurtă prezentare a unor domenii importante din cultură.

Experiența religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul și mitul, dar și cu morala și filosofia, până s-a ajuns la dogme și doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare, deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului și au marcat profund viața unor comunități în devenirea lor istorică. Pe lângă zei, în unele sisteme spirituale din Antichitate sunt incluse arhetipuri (eroi civilizatori), ca de exemplu Ghilgameș, Prometeu, Hercule.

Mitul reprezintă reflectarea realității sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau alegorii despre zei, eroi sau alte ființe fabuloase. Din punctul de vedere al sferelor tematice și al modalităților de exprimare, se pot distinge diverse tipuri de mituri: teogonice (despre zei și atributele acestora), cosmogonice (despre apariția lumii) și etiologice (despre originea unor obiceiuri, tradiții sau instituții, care marchează profund viața comunităților primitive). Unele mituri încearcă să explice fenomene din natură: de exemplu, în mitologia greacă, mișcarea Soarelui pe bolta cerească este interpretată alegoric prin carul lui Helios. Multe evenimente din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (ciclul troian), la fel ca de altfel și cutezanța omenească (îndrăzneala lui Prometeu de a domina natura, încercarea lui Icar de a zbura) sau sentimente omenești eterne (dragostea profundă a lui Orfeu și Euridice, prietenia lui Oreste și Pilade, dorul neîmplinit al lui Eros și Psyche).

  • Literatura greacă și romană: Ode (Alceu), Idile (Teocrit), Iliada și Odiseea (Homer), Munci și zile (Hesiod), Oedip rege (Sofocle), Ifigenia în Aulida (Euripide), Arta iubirii (Ovidiu), Eneida (Vergiliu), Fabule (Fedru).
  • Știința: matematica (Pitagora, Euclid), fizica (Arhimede), astronomia (Ptolemeu), geografia (Strabon), istoria (Herodot).
  • Filosofia: Thales din Milet, Heraclit din Efes, Socrate, Platon, Aristotel.
  • Dreptul: Codul lui Hammurabi (Mesopotamia), Legile lui Manu (India), Legile celor 12 table (Roma).
  • Arhitectura: ziggurate în Mesopotamia, pagode în China, templele de pe Acropole (Partenonul, Erechteionul) în Grecia, edificii romane (Altarul Păcii, Colosseum, Forul lui Traian, Arcul de Triumf).
  • Sculptura și pictura: Zeus din Olimpia (Phidias), Doriforul (Policlet), Afrodita din Cnidos (Praxiteles), frescele de la Pompei.

Deși au fost prezentate doar o parte din multitudinea de aspecte ale evoluției culturii și civilizației umane în epoca preistorică și în Antichitate, ele sunt suficiente pentru a confirma capacitatea creatoare a omului încă din stadiile timpurii ale existenței pe Terra, încercarea permanentă a acestuia de a interpreta și transforma lumea, de a-și prefigura viitorul potrivit nevoilor și aspirațiilor sale. Într-o exprimare plastică, cultura a primenit și a înălțat omul deasupra lumii animale, nevoile sale spirituale fiind repere pe traiectoria devenirii.

Perfecționarea simțurilor și dezvoltarea gândirii au ușurat căutările ființei umane de a-și satisface setea de cultură, dar și de a găsi răspunsuri la unele probleme puse de viață, prin îmbinarea utilului cu esteticul în habitatele umane, unde s-au derulat destine tulburătoare.

4. Evul Mediu

Termenul de Evul Mediu a fost folosit de umaniști pentru a desemna perioada dintre Antichitate și Renaștere, care a durat circa un mileniu.

Căderea Imperiului Roman de Apus sub dominația goților, în anul 476, a marcat începutul Evului Mediu, perioadă din istoria omenirii aspru criticată de Voltaire pentru triumful puterii papale, exaltarea misticismului, persecuțiile Inchiziției și cruciadele.

O astfel de critică nu ține seama de faptul că civilizația europeană își are originea în Evul Mediu, când au apărut școli profesionale și universități, au existat mari dispute în câmpul gândirii filosofice, s-au definitivat limbile, s-au format literaturile naționale și două dintre cele mai importante stiluri din istoria artei: romanicul și gotic. Pentru corectitudine, este de preferat o abordare concisă și sistematizată a Evului Mediu, concluziile și judecățile de valoare putând fi trase de fiecare cititor în parte.

Condiții social-economice

Agricultura este practicată pe domeniile feudale de către țăranii dependenți, iar pe proprietatea obștilor sătești munceau țăranii liberi. În orașe se dezvoltă producția meșteșugărească de tip manufactură, se formează piața internă bazată pe relațiile marfă-bani, apare capitalul cămătăresc, se extind transporturile pe apă și pe uscat.

Ierarhia feudală în Europa Apuseană este caracterizată prin relațiile dintre seniori și vasali. Regele, în calitate de conducător al statului (suveran) și stăpân al întregului pământ, este seniorul suprem (suzeran) al tuturor nobililor (principi, baroni, duci, marchizi, conți), de la care pretinde credință, sfaturi și ajutor. Feudul desemnează proprietatea funciară pe care un vasal o deține de la rege sau de la un senior.

Principalele ocupații ale nobililor sunt războiul, întrecerile militare, serbările și vânătoarea.

Nobilii erau slujiți de cavaleri, al căror cod moral prevedea obligația de a fi viteaz și loial, de a-și respecta cuvântul dat și de a nu minți niciodată, de a respecta legile onoarei în lupta cu adversarul.

Realizări culturale

Se pot menționa unele progrese tehnice, precum plugul cu brăzdar de fier, roata cu spițe, teascurile de ulei și morile de vânt. Sunt demne de remarcat preocupările în tehnică și în construcții, conceperea unor instrumente utile pentru navigație, dar mai ales ridicarea unor biserici și palate monumentale.

Arhitectura laică și bisericească se caracterizează prin diverse stiluri:

  • Oriental – în India și în China au fost construite temple și palate bogat decorate cu statui și basoreliefuri aurite, încrustate cu pietre prețioase;
  • bizantin – se remarcă prin cupola rotundă și prin bogăția elementelor decorative (mozaicuri, fresce, sculpturi în marmură și fildeș), de exemplu biserica San Vitale din Ravenna și palatele imperiale din Constantinopol;
  • romanic – a apărut în secolele X–XII, prin îmbinarea unor elemente ale arhitecturii romane cu influențe orientale și bizantine. Se caracterizează prin masivitatea construcțiilor, arce în formă de cerc și ziduri susținute de contraforturi, de exemplu Notre-Dame la Grande din Poitiers (Franța), Domul și Turnul din Pisa (Italia), castelul Wartburg (Germania) și Gand (Belgia);
  • gotic – a apărut inițial în Franța și se caracterizează prin utilizarea arcului frânt, a elementelor de tip ogivă, a contraforturilor exterioare, a turlelor ascuțite, a zidurilor împodobite cu sculpturi în basorelief și statui, a ferestrelor cu vitralii. Astfel, au fost construite catedralele Notre-Dame din Paris (Franța) și Köln (Germania), palatul Hradčany din Praga (Cehia), biserica Mariacki din Cracovia (Polonia) și Biserica Neagră din Brașov (România);
  • românesc – arhitectură cu boltă semicirculară, brâie alternative de piatră și cărămidă pe fațade, fresce exterioare. Se întâlnește la mănăstirile din Moldova (Putna, Voroneț, Sucevița, Moldovița) și din Muntenia (mănăstirea Dealu, biserica episcopală de la Curtea de Argeș).

În Evul Mediu, dezvoltarea culturii este frânată de frământările sociale și de restricțiile impuse de biserică. Prin dictonul „crede și nu cerceta”, scolastica a transformat filosofia într-o „servantă a religiei” și a cenzurat spiritul științific și cutezanța în gândire. Totuși, au existat spirite îndrăznețe, precum Roger Bacon, care a introdus metoda experimentală în știință, susținând că orice descoperire trebuie verificată prin experiențe.

În evoluția spiritualității Evului Mediu, un merit deosebit revine matematicienilor arabi, care s-au remarcat prin studiile lor despre numere și prin crearea trigonometriei, dar și pentru rolul lor de intermediari prin care cultura greacă s-a răspândit în Europa apuseană medievală.

Literatura Evului Mediu cuprinde:

  • poeme epice – Beowulf (Anglia), Cântecul Nibelungilor (Germania), Cântecul lui Roland (Franța), Cântecul Cidului (Spania), Cântecul oastei lui Igor (Rusia);
  • poezia lirică, cultivată de trubaduri și truveri în Franța sau de minnesängeri în Germania;
  • romane cavalerești – Tristan, Lancelot, Parzival etc.

Reprezentanți de seamă ai literaturii medievale: François Villon (Marele Testament), Dante Alighieri (Divina Comedie), Geoffrey Chaucer (Povestirile din Canterbury).

Repere istorice importante

Evul Mediu se caracterizează prin mișcări de amploare ale unor populații europene (germanii, slavii) sau venite din Asia (triburi de origine turco-mongolă, fino-ugrică), criza politică declanșată în Imperiul Roman către mijlocul secolului al III-lea, fondarea Constantinopolului în anul 330 de către Constantin cel Mare, căderea Imperiului Roman de Apus în 476 (când ultimul împărat, Romulus Augustulus, este detronat de generalul barbar Odoacru, care își ia titlul de rege al Romei), influența islamică, ce a avut loc între secolele VIII și XI în bazinul mediteranean, separarea în 1054 a creștinismului în catolicism (biserica apuseană, sub conducerea papei) și ortodoxie (biserica răsăriteană, sub conducerea patriarhului de la Constantinopol), sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit (denumit și Bizanț) prin cucerirea Constantinopolului în 1453 de către Mohamed al II-lea.

Formarea unor popoare în Europa și Asia

Configurația lumii medievale este influențată, în stadiul timpuriu, de migrațiile și cuceririle triburilor barbare: vizigoții în Spania, anglo-saxonii în Anglia, vikingii în zona scandinavă, normanzii în Sicilia, slavii în răsăritul și sud-estul european, francii în Germania, Italia și vechea Galie romană, ungurii în Câmpia Panoniei, arabii în Peninsula Arabică, Africa de Nord și zone întinse din Asia, mongolii pe teritoriul Mongoliei de azi, turcii în Asia Mică și Asia Centrală.

Sub presiunea mongolilor, triburile oguze au început din anul 1015 să emigreze în masă din Asia Centrală spre Orientul Mijlociu și Orientul Apropiat, unde au format două imperii: Imperiul Selgiuc (1038–1308) și Imperiul Otoman (1299–1922).

Triburile germane nu au stat doar la baza formării poporului german, ci, mai mult, prin asimilarea acestora de către populația romană sau romanizată, cu un nivel de civilizație superior, au contribuit la formarea unor popoare noi: francez, italian, spaniol, portughez.

Pe de altă parte, s-au format numeroase alte popoare (rus, ucrainean, bielorus, polon, ceh, slovac, sârb, croat, sloven, bulgar), de origine slavă. De remarcat este faptul că poporul român a rămas o insulă de latinitate în Europa de Răsărit. După retragerea armatei și a administrației romane din Dacia (271) de către împăratul Aurelian, s-au succedat valuri de popoare migratoare (goți, huni, gepizi, avari, slavi, pecenegi, cumani, mongoli), care au fost asimilate de populația autohtonă.

Formarea unor state feudale

Spre deosebire de romani, care considerau statul o instituție publică (res publica), iar pe locuitorii săi cetățeni (cives), germanii socoteau statul un drept dobândit prin cucerire sau moștenire, iar pe locuitorii săi supuși ai regelui. Această ultimă concepție a stat la baza întemeierii regatului franc de către Clovis (481–511), a Imperiului Carolingian de către regele Carol cel Mare (748–814) și a Imperiului Romano-German de către Otto I cel Mare (936–973).

În partea de răsărit a Europei au coexistat, o perioadă îndelungată, relațiile de producție sclavagiste cu cele feudale în formare. Imperiul Bizantin, continuator al civilizației greco-romane, a avut o perioadă de glorie în timpul împăratului Iustinian (527–575) și a exercitat o puternică influență asupra popoarelor din bazinul Mării Negre și din sud-estul Europei.

Dacă la aceste mari state feudale se mai adaugă Marele Califat Arab, Imperiul Mongol și Imperiul Otoman, axate pe expediții militare și cucerirea de noi teritorii, se poate imagina situația politică a lumii medievale.

Apariția în secolul al VII-lea (anul 610 d.Hr.) a islamului, în Peninsula Arabică, odată cu primele revelații pe care profetul Mahomed le-a primit la Mecca, a schimbat cursul istoriei universale, ducând la formarea unui vast imperiu (Califatul) și influențând profund cultura și geopolitica Europei, Asiei și Africii de Nord. Lumea islamică s-a extins din Spania până în India și a devenit o punte culturală de legătură între Antichitate și Renașterea europeană.

Prefacerile social-economice, lupta împotriva subjugării, dar și tendințele de dominație și cucerire au marcat procesul de trecere de la uniunile de triburi la unele state feudale timpurii:

  • Heptarhia anglo-saxonă (secolul al IX-lea, ulterior va purta numele de Anglia);
  • regatele din Peninsula Iberică (secolul al VIII-lea: Asturia, Leon, Castilia, Aragon, Navara, Portugalia), care vor forma mai târziu Spania și Portugalia;
  • regatele scandinave, mai precis Danemarca (secolul al VIII-lea), Suedia (secolul al IX-lea) și Norvegia (secolul al X-lea);
  • Rusia Kieveană (secolul al IX-lea);
  • regatul Ungariei (anul 1000, sub conducerea lui Ștefan I);
  • Hanatul Hoardei de Aur (secolul al XIII-lea, stat mongol constituit la nord de Marea Neagră).

În Asia, pe lângă statele existente India, China și Iran, apar noi state: Kampuchia, Coreea, Tibetul, Japonia etc.

Pe teritoriul țării noastre, cnezatele și voievodatele existente în secolele IX–XIII au constituit etape premergătoare formării unor state de sine stătătoare: Țara Românească (1310, sub conducerea lui Basarab I) și Moldova (1359, sub Bogdan I). De menționat că Transilvania era cucerită de unguri și inclusă ca voievodat, cu o anumită autonomie, în cadrul regatului ungar. Înfrântă în bătălia de la Mohács (1526), după căderea Budei (1541), Ungaria este dezmembrată: partea occidentală, ocupată de habsburgi, cea mijlocie este transformată în pașalâc turcesc, iar Transilvania devine principat autonom, vasal Imperiului Otoman. Unirea Țărilor Române în anul 1600, sub conducerea lui Mihai Viteazul, deși vremelnică, a constituit un pas important în afirmarea unității statale a poporului român.

Dacă în Germania și Italia s-a menținut fărâmițarea politică întreținută de marii feudali, în schimb, în Franța, Anglia, Spania și Rusia, în secolele XI–XIV, au loc procese de evoluție a statelor respective către monarhii centralizate și absolutiste.

Istoria medievală este marcată de evenimente militare cu profunde rezonanțe politice, precum războiul de 100 de ani (1337–1453), dintre Anglia și Franța (unde s-a remarcat eroismul lui Jeanne d’Arc), mișcarea de eliberare din Spania de sub ocupația arabă (cunoscută sub numele de Reconquista), dar și lupta împotriva invaziilor mongole din Europa și Asia, cruciadele desfășurate sub lozinca „războiul sfânt” pentru eliberarea Ierusalimului și a „Sfântului Mormânt” de sub ocupație păgână, lupta de eliberare a italienilor de sub tutela monarhilor germani și lupta antiotomană.

Mai departe, este realizată o fereastră imaginară în trecutul îndepărtat și mediu al omenirii, pentru a prezenta o sinteză a evoluției cunoașterii științifice, tehnice și tehnologice. În Antichitate, știința s-a dezvoltat prin trecerea de la explicațiile mitologice și religioase la observarea sistematică și rațională a lumii. De exemplu, în Egiptul antic s-au dezvoltat matematica, geometria și medicina, orientate spre aplicații practice, cum ar fi măsurarea terenurilor după inundațiile Nilului și construcția piramidelor, iar civilizația mesopotamiană (Babilon și Asiria) a excelat în astronomie și matematică (aritmetică avansată și tăblițe de argilă), folosite inițial în scopuri calendaristice și astrologice. Egiptenii au fost printre primii care au aplicat tehnici avansate de tratament și chirurgie, inclusiv utilizarea plantelor medicinale și a medicamentelor. Sistemul de numerație sexagesimal, dezvoltat de babilonieni, se află la baza măsurării unghiurilor și a timpului, împărțind cercul în 360 de grade și ora în 60 de minute.

China Antică a fost un centru important de inovație în medicină, astronomie și tehnologie, care a influențat dezvoltarea omenirii. Medicii chinezi au utilizat acupunctura și fizioterapia, astronomii au conceput calendare precise și au studiat cometele și eclipsele, iar dintre inovațiile tehnologice se menționează hârtia și busola.

Însă revoluția rațională în cunoaștere s-a produs în Grecia Antică (secolele VI–I î.Hr.), unde filosofia naturală, începând cu școlile din Ionia (Thales, Pitagora), a căutat legi naturale și cauze fizice pentru fenomenele din univers, separând știința de mit. Termenul de „filosofie naturală” a fost introdus de Aristotel (384–322 î.Hr.), primul gânditor care a folosit metoda științifică în studiul științelor naturii (fizica, chimia, biologia), teoriile emise despre lumea înconjurătoare fiind verificate ulterior prin observații și experimente. În lucrarea „Politica”, Aristotel a pus bazele științelor politice, iar în lucrarea „Organon” a formulat cele patru principii de bază ale logicii: principiul identității, principiul noncontradicției, principiul terțului exclus și principiul rațiunii suficiente. Referitor la biologie și medicină, se menționează că Aristotel a fundamentat zoologia în lucrarea „Istoria animalelor” (prima clasificare sistematică, metoda observației empirice, studii de anatomie comparată), iar Hipocrate a transformat medicina într-o practică bazată pe observația clinică.

Primele cunoștințe sistematizate de fizică trebuie căutate la gânditorii din Grecia Antică, precum încercările lui Thales și Democrit de înțelegere a semnificației materiei, ajungându-se apoi la „Fizica” lui Aristotel, în care autorul a analizat mișcarea din punct de vedere filosofic.

Roma Antică s-a concentrat mai mult pe aplicații practice, inginerie, drept și medicină (de exemplu, Galenus), păstrând și sintetizând știința greacă până la căderea Imperiului Roman de Apus, în 476 d.Hr.

Dezvoltarea științei în Evul Mediu a continuat în trei mari culturi și civilizații lingvistice: greacă (Imperiul Bizantin), arabă (lumea islamică) și latină (Europa Occidentală).

Epoca de aur islamică (secolele VIII–XIII) a fost o perioadă de progres cultural, științific și economic în lumea islamică, odată cu ascensiunea Califatului Abbasid și mutarea capitalei la Bagdad, fiind întreruptă de invazia mongolă din 1258. Limba arabă a unificat regiuni vaste, facilitând schimbul de idei și traducerea operelor din greacă, persană, indiană și chineză. Casa Înțelepciunii (Bayt al-Hikma) din Bagdad a devenit un important centru de păstrare a cunoștințelor antice, pe care savanții le-au analizat, corectat și dezvoltat. Răspândirea tehnologiei de fabricare a hârtiei (preluată din China după Bătălia de la Talas din 751) a permis multiplicarea rapidă a manuscriselor.

Dintre domeniile cu realizări și inovații majore se menționează:

  • Matematică – Al-Khwarizmi a pus bazele algebrei (numele vine de la lucrarea sa Al-Jabr), iar cifrele arabe (preluate și adaptate din India) au înlocuit sistemele de numerație vechi, introducându-se notația zecimală;
  • știință și medicină – Ibn al-Haytham a pus bazele opticii moderne și ale metodei științifice experimentale, iar Ibn Sina (Avicenna) a scris „Canonul Medicinei”, care a devenit o lucrare de referință în Europa și Orient timp de secole;
  • astronomie și geografie – s-au perfecționat astrolabiile, s-au construit observatoare și s-au realizat hărți detaliate ale lumii cunoscute.

Declinul erei de aur islamice a început înainte de Renașterea din Europa, fiind marcat de distrugerea, de către mongoli, în anul 1258, a centrului intelectual al Bagdadului.

În Evul Mediu, cea mai mare parte a Europei a devenit creștină, s-au impus monarhii puternice, frontierele au fost restaurate, au apărut dezvoltări tehnologice și inovații agricole, sporind aprovizionarea cu alimente a populației. Textele grecești și arabe, inclusiv lucrările lui Aristotel, Ptolemeu, Isidor din Milet, John Philoponus, Jabir ibn Hayyan, al-Khwarizmi, Alhazen, Avicenna și Averroes, au fost traduse în latină, universitățile europene având un rol important în răspândirea și dezvoltarea moștenirii culturale și științifice.

5. Renașterea

Termenul de Renaștere (fr. renaissance, it. rinascimento) derivă din verbul „a renaște” și reprezintă o mișcare ideologică și culturală din secolele XIV–XVI (Italia), secolul al XVI-lea (Franța, Germania, Țările de Jos), a doua jumătate a secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea (Anglia, Spania), secolele XVI, XVII și începutul secolului al XVIII-lea (Țările Române). Această etapă istorică se caracterizează prin respectul față de om (umanism), reactualizarea valorilor din Antichitate, reforma religioasă, progresul economic, descoperirile geografice, apariția capitalului financiar și bancar, dezvoltarea orașelor etc.

Reforma este o manifestare a libertății spiritului, realizată printr-o mișcare ideologică și social-politică, cu un pronunțat caracter anticatolic. Se întâlnește sub diverse forme:

  • Luteranismul a fost promovat în prima jumătate a secolului al XVI-lea în Germania de Martin Luther, care s-a ridicat împotriva vânzării de indulgențe și a susținut o doctrină religioasă bazată pe mântuirea prin credință, simplificarea cultului catolic și libertatea credincioșilor de a interpreta Biblia (Sfânta Scriptură), cartea fundamentală a creștinismului;
  • calvinismul este o învățătură promovată la mijlocul secolului al XVI-lea, la Geneva, de Jean Calvin, care se pronunță pentru o biserică simplă, lipsită de ritualuri fastuoase, și îndeamnă credincioșii să caute izbăvirea într-o viață activă și morală;
  • anglicanismul a fost impus în Anglia de regele Henric al VIII-lea Tudor, între anii 1531–1534, care, după ce a luat o serie de măsuri pentru restrângerea influenței papalității, s-a proclamat șef suprem al bisericii engleze, căreia i-a secularizat o parte din avere;
  • reforma catolică (Contrareforma) a fost inițiată de papalitate, cu sprijinul dinastiei de Habsburg (Spania), pentru o înnoire a bisericii catolice.

Au apărut noi ordine monahale, precum ordinul iezuiților, înființat în anul 1540 de cavalerul spaniol Ignațiu de Loyola, care a devenit foarte puternic. Inchiziția organizată de iezuiți a avut rolul de tribunal al Sfântului Oficiu, fiind cunoscută în istorie prin înăsprirea represiunii, până la arderea pe rug a necredincioșilor. Preocupați de educație, iezuiții au înființat colegii și au trimis misionari în toată lumea pentru promovarea religiei catolice.

Cu toate eforturile papilor, autoritatea monarhiei absolute se impune chiar și în țările catolice (Franța, Spania). În cele din urmă, un conciliu ecumenic organizat la Trento, în Italia, a impus o disciplină severă în cadrul clerului catolic și a hotărât transmiterea credinței prin catehism sau predică.

Dorința de a cunoaște lumea s-a concretizat în mari descoperiri geografice:

  • prin ocolirea Africii, exploratorul și navigatorul portughez Bartolomeu Dias descoperă, în 1488, Capul Bunei Speranțe (partea de sud a continentului african);
  • în anul 1497, Vasco da Gama descoperă un nou drum spre India;
  • în 1500, corăbiile navigatorului portughez Alvarez Cabral ajung în Brazilia, pe care o numesc Santa Cruz;
  • exploratorul spaniol Cristofor Columb (1451–1506) descoperă, în perioada 1492–1493, insulele Bahamas, Cuba și Haiti, după care a mai făcut trei călătorii transatlantice (1493–1504), în decursul cărora a descoperit o parte din insulele Antilele Mici (Dominica, Guadelupa) și Puerto Rico, continentul sud-american (la gurile fluviului Orinoco, în actuala Venezuelă) și coasta Americii Centrale (țărmurile actualelor Honduras și Panama). Până la sfârșitul vieții, Columb nu a știut că a descoperit un nou continent, fiind convins că a explorat țărmurile estice ale Asiei (Indiile);
  • Fernando Magellan a făcut pentru prima oară, în 1519, înconjurul lumii.

Din păcate, odată cu expansiunea europenilor se formează primele imperii coloniale: cel portughez (coasta Braziliei, coastele apuseană și răsăriteană ale Africii, coasta Malabar, insulele Sonde, Moluce și Macao) și cel spaniol (Mexic, America Centrală, Venezuela, Peru, Chile, Rio de la Plata, Antile). Este bine de menționat că, în timp ce căutau aur și sclavi, conchistadorii spanioli au descoperit în teritoriile cucerite civilizațiile maya, aztecă și inca, aflate în diferite stadii de dezvoltare.

Bazele științei moderne au fost puse în perioada Renașterii, odată cu apariția relațiilor de producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat profund conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de valori și prin situarea pe alte direcții de acțiune, punând accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, pe dreptul său la gândire și la manifestare liberă. Ea cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacă și romană. Umaniștii au promovat ideea demnității omului ca ființă autonomă, creatoare și au îndemnat la o morală independentă de religie, bazată numai pe rațiune și natură.

Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând un plan superior în cunoaștere, după o îndelungată perioadă de cenzură din istoria omenirii.

Concluzii

Studiul trecutului îndepărtat și mediu al omenirii este deosebit de important pentru înțelegerea devenirii umane, având în vedere că acoperă peste 99% din istoria universală.

Preistoria ne ajută să înțelegem evoluția biologică, cognitivă, ocupațională și de relaționare cu semenii a lui Homo sapiens, primele forme de organizare socială, nașterea artei și a spiritualității (picturi rupestre, statuete, ritualuri funerare), inovațiile de bază (producerea focului, prelucrarea pietrei și apoi a metalelor), trecerea de la viața de nomad (vânător-culegător) la cea de sedentar (agricultor și crescător de animale), apariția primelor comunități stabile.

Antichitatea și Evul Mediu reprezintă temelia pe care s-a construit lumea modernă, fiind epocile în care au apărut instituții, sisteme politice și structuri administrative, valori culturale și spirituale, diverse tehnici și tehnologii, cunoștințe noi despre realitatea obiectivă. Mai concret: democrația (Atena), republica (Roma), dreptul roman (baza codurilor civile din majoritatea statelor europene moderne), alfabetul latin, Jocurile Olimpice, filosofia antică (Socrate, Platon, Aristotel), formarea națiunilor, apariția marilor religii monoteiste (creștinismul și islamul), dezvoltarea infrastructurii (drumuri, apeducte și tehnicile urbanistice romane, alături de castelele și catedralele medievale), apariția universităților (Bologna, Oxford, Sorbona), a parlamentului, a sistemului bancar și a limbilor europene moderne.

Formarea statelor medievale românești a fost un proces complex desfășurat în secolele XIII–XIV, facilitat de slăbirea marilor puteri vecine (precum Regatul Ungariei și Hoarda de Aur) și de unificarea micilor formațiuni politice locale (cnezate și voievodate).

Țara Românească (Valahia) s-a format prin unificarea cnezatelor dintre Carpați și Dunăre, primul domnitor independent fiind Basarab I (~1310–1352), cel care a învins armata regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, în bătălia de la Posada (1330).

Formarea Moldovei a avut ca nucleu de unificare zona Maramureșului și valea râului Moldova, fiind realizată în două etape: inițial, regele Ungariei l-a trimis pe Dragoș să creeze o marcă de apărare împotriva tătarilor; apoi, Bogdan I, un alt voievod de Maramureș, a trecut munții, în jurul anului 1359, i-a alungat pe urmașii lui Dragoș și a proclamat independența noului stat față de Regatul Ungariei.

Spre deosebire de celelalte provincii românești, Transilvania a fost integrată treptat în Regatul Ungariei, fiind condusă de un voievod și având o autonomie internă ridicată.

Bibliografie

  1. Adam Hart-Davis, Istoria. Din zorii civilizației până în zilele noastre, Editura Litera, 2025
  2. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Editura All, București, 2000
  3. Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. 1–13, Editura Saeculum-Vestala, 1998–2008
  4. Sanda Aronescu, Delia Razdolescu (trad.), Enciclopedie ilustrată de istorie universală, Editura Reader’s Digest, 2006

 


Încadrare în categoriile științelor educației:

prof. Vasile Tudor

Liceul Tehnologic Duiliu Zamfirescu, Dragalina (Călărași), România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/vasile.tudor