Istoria universală nu înseamnă doar o succesiune de evenimente mai mult sau mai puțin importante, ci pune în evidență contextul geopolitic și legăturile cauzale, modul de utilizare și de distribuire a resurselor planetei, organizarea administrativă și structurile politice, drepturile și libertățile cetățenești, cultura și calitatea vieții, știința și tehnologia.
Prin depășirea contradicțiilor specifice Evului Mediu și având ca punct de plecare Renașterea, s-a trecut un nivel superior de organizare a societății, care se continuă până în zilele noastre, având următoarele coordonate de referință: evoluție istorică deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și tehnologică, trecerea la societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare, cibernetizare, robotizare), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt investiți eficient pentru a obține profit), integrare economică pe scară largă, regândirea concepțiilor politice și globalizare, dar și tendințe de descentralizare și autonomie etc.
Democrațiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societății, fie prin reprezentanți aleși prin vot universal (democrație reprezentativă), fie prin implicarea directă a cetățenilor (democrație participativă), separarea puterilor în stat, pluripartidism politic, libertate de exprimare și inițiativă responsabilă.
Producția este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața liberă este concurențială, fiind reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în prealabil prin studii de marketing.
Mai departe, sunt selectate și prezentate concis cele mai importante evenimente care au marcat istoria modernă și contemporană a omenirii.
Secolele XVII și XVIII
Afirmarea capitalismului a cunoscut o mare varietate de manifestări legate de momentul apariției și aria de răspândire, ritmul și formele de dezvoltare, implicațiile sociale și participarea la circuitul universal de valori materiale și culturale. Dacă în stadiul inițial, relațiile capitaliste s-au impus în Anglia și în Franța prin război civil, iar în coloniile engleze din America prin lupta de independență, în schimb unele țări ca Suedia, Norvegia și Danemarca au urmat o cale de dezvoltare pașnică, bazată pe schimbări progresive de ordin social și economic, politic și cultural.
Revoluția engleză a început prin opoziția dintre parlament și tendințele absolutiste ale regelui Carol I, care a fost sprijinit de biserica anglicană. Revoluționarii conduși Oliver Cromwell, adepți ai puritanismului religios, au învins în bătălia de la Naseby, după care parlamentul și armata au procedat la desființarea monarhiei, judecarea și executarea regelui, proclamarea republicii în anul 1649. După înlăturarea formei republicane de guvernământ (1653), urmează o perioadă de Protectorat până în 1600, când are loc restaurația dinastiei Stuart, înlocuită la rândul său, după numai 8 ani, prin aducerea la tron a lui Wilhelm de Orania și instaurarea definitivă a monarhiei parlamentare.
Așa cum rezultă din Declarația drepturilor, deși regele este șeful suprem al bisericii, armatei și justiției, puterea executivă este delegată primului ministru, iar elaborarea și aprobarea legilor țin de competența parlamentului (format din Camera Lorzilor și Camera Comunelor). Membrii celor două camere sunt numiți de către rege, respectiv sunt aleși prin vot cenzitar (rezervat cetățenilor care plătesc impozitul pe veniturile realizate din activități economice).
Formarea SUA a stat sub semnul conflictului dintre colonii și metropolă, care a fost exprimat ferm în Congresul de la Philadelphia (1774) și a fost consfințit în Declarația de Independență (4 iulie 1776, redactată de Thomas Jerfferson). În acest document, se justifică independența țării pe baza principiului suveranității poporului și se prevede explicit că oamenii sunt egali, având drepturi inalienabile, printre care viața, libertatea și năzuința la fericire.
Inițial, armata engleză, superioară din punct de vedere al instrucției și al disciplinei, a înfrânt ușor trupele americane de voluntari, însă după numirea la comanda acestora a lui George Washington, soarta războiului s-a schimbat în favoarea insurgenților prin victoriile de la Saratoga (1777) și Yorktown (1781).
După o perioadă de confuzie între revoluționari, legată de rezolvarea problemei agrare, este elaborată Constituția din 1787, prin care se pun bazele juridice ale unei republici federative (S.U.A.), formată din 13 state (în prezent sunt 50), fiecare cu legile sale, care nu pot fi încălcate de puterea centrală. Pe baza principiului separării puterilor în stat, puterea executivă revine președintelui (șef al statului, șef al guvernului și comandant militar suprem, primul președinte a fost George Washington), puterea legislativă este deținută de Congres (format din Camera Reprezentanților și Senat), iar puterea juridică este încredințată Curții Supreme (alcătuită din judecători numiți de președinte și validați de parlament).
În ceea ce privește Europa, suflul schimbărilor este la fel de intens. Procesul de centralizare în Franța se continuă în timpul dinastiei de Bourbon (întemeiată de Henric IV), pentru ca domnia lui Ludovic al XIV-lea să marcheze apogeul puterii regale („Statul sunt eu”).
Revoluția franceză a fost necesară în condițiile regimului de monarhie absolută care a respins orice idee de modernizare într-o societate structurată după criterii medievale în trei stări (I – clerul, II – nobilimea, III – burghezia, țărănimea și populația săracă a orașelor). În faza inițială, modificările s-au produs la nivel parlamentar prin transformarea Adunării Stărilor Generale în Adunarea Națională și apoi în Adunarea Constituantă. Încercarea regelui de a desființa Adunarea Constituantă a dus la declanșarea insurecției, prin mobilizarea populației pariziene, formarea Gărzii Naționale și cucerirea la 14 iulie 1789 a Bastiliei, fortăreață folosită până atunci ca închisoare regală.
La baza organizării sociale sunt puse, în locul privilegiilor feudale, principii democratice, înscrise în „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, ca de exemplu:
- oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe utilitatea publică;
- libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia;
- legea este expresia voinței generale;
- comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului.
Secolele XIX, XX, XXI
Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost dominată de puternice mișcări sociale, antifeudale și de eliberare de sub dominație străină în diverse regiuni ale Europei (Spania, Serbia, Grecia, România, Rusia, Polonia, Italia), procese care au dus la destrămarea Sfintei Alianțe și la pregătirea efectivă a revoluțiilor de la 1848.
De pildă, năzuințele de înnoire socială și de emancipare națională își găsesc expresia în mișcarea revoluționară de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, care, deși a fost înăbușită prin intervenție străină, a avut drept consecințe abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene atât în Țara Românească, cât și în Moldova. În urma războiului ruso-turc din 1828–1829, asupra Țărilor Române s-a instaurat protectoratul rusesc, recunoscut prin pacea de la Adrianopol, cu excepția Transilvaniei, aflată încă sub dominație habsburgică.
Anul revoluționar 1848 a fost un moment important în consolidarea capitalismului european, care a fost pregătit de mari personalități ale vremii, ca: Giuseppe Manzzini și Giuseppe Garibaldi (Italia), Ludovic Kossuth (Ungaria), Nicolae Bălcescu și Avram Iancu (Țările Române). În Franța, evenimentele s-au derulat rapid: regele a fost detronat, s-a instaurat a doua republică, s-a decretat dreptul la muncă și votul universal, s-au creat Atelierele Naționale. După numai 4 ani, puterea este obținută de Napoleon al III-lea, care se declară împărat.
Pentru multe popoare din Imperiul Habsburgic și din Confederația germană, revoluția a constituit un moment important pentru a înlătura absolutismul și rămășițele feudale, pentru a instaura un regim constituțional, dar și pentru a înfăptui unitatea și independența statului național. Cu excepția unor avantaje economice și politice obținute de către burghezie, aceste aspirații au fost spulberate de trupele regale sprijinite de intervenții ale unor armate străine.
Este bine de menționat că națiunea este un tip de comunitate care are la bază două concepții apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
În primul caz, națiunea este expresia voinței indivizilor de a se constitui într-un stat suveran prin libera lor asociere în calitate de cetățeni, fapt care este consfințit într-un act fondator (constituția).
În cel de-al doilea caz, națiunea este expresia legăturilor profunde care iau naștere între membrii aceluiași popor, ca urmare a originii lor comune, a unității lor de limbă și cultură, precum și a sentimentului istoriei trăite împreună, aspecte puse în evidență de romantism.
În DEX, națiunea este definită ca fiind o comunitate stabilă de oameni, care s-a constituit în cursul istoriei ca stat pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică, precum și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii.
Începând din sec. al XIX-lea s-au manifestat tot mai intens conștiința națională și lupta popoarelor pentru făurirea unor state unitare proprii, libere și independente. Astfel, popoarele din America Latină, sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin și Miguel Hidalgo au reușit să înlăture dominația spaniolă și portugheză, punând bazele unor state naționale.
În Europa, mișcarea de eliberare națională a popoarelor a întâmpinat rezistența a două imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croați, românii din Transilvania;
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor, bulgarilor, românilor din Țara Românească și Moldova.
Formarea statului național italian s-a realizat prin unificarea succesivă în jurul regatului Piemont, a Lombardiei, Siciliei, părții de sud a Italiei și mai târziu a Veneției. După aderarea Romei, care devine în 1871 capitala regatului Italiei, având în frunte pe Victor Emmanuel al II-lea, Papa s-a retras în statul Vatican.
Un proces similar s-a petrecut în cazul Germaniei. Inițiativa pentru unificarea celor 34 de state germane a avut-o Prusia, al cărui rege Wilhelm I de Hohenzollern, sprijinit de energicul politician Otto von Bismarck a reușit să elibereze unele teritorii aflate sub stăpânirea Danemarcei, să integreze cele 21 de state ale Confederației Germaniei de Nord, aflate sub tutela Austriei, iar după învingerea Franței, au fost alipite statele germane situate la sud de râul Main, inclusiv provinciile franceze Alsacia și Lorena.
După pierderea Confederației Germaniei de Nord, austriecii și-au împărțit puterea cu cea a maghiarilor din cadrul Imperiului Austro-Ungar, împăratul Austriei, fiind și rege al Ungariei. Deși acest sistem politic a agravat opresiunea națională a celorlalte popoare subjugate, totuși Viena a rămas una dintre puținele metropole europene în care spiritul novator a fost extrem de activ în cultură.
Situația popoarelor din sud-estul Europei s-a schimbat după criza orientală (1875–1878) și războaiele balcanice (1912–1913), când, prin lichidarea stăpânirii turcești, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria și Albania au devenit independente, Grecia, având acest statut încă din 1829 (Tratatul de la Adrianopol).
Pentru Țara Românească și Moldova, înfrângerea revoluției de la 1848 a însemnat condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul de la Paris (1856, care a încheiat războiul Crimeii) ele trec sub garanția celor 7 puteri semnatare.
La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”, a fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, a fost ales și domnitor al Țării Românești.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova și Țara Românească, a fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate, punându-se astfel bazele statului național al Principatelor Române. Marele domnitor a realizat reforme îndrăznețe pentru modernizarea Principatelor Unite, precum reforma agrară și cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranță, dacă nu ar fi fost obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Numele oficial de România a fost adoptat prin Constituția din 1 iulie 1866, iar regimul politic a devenit monarhie constituțională.
Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost desăvârșită prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918, atunci când Transilvania a reîntregit teritoriul românesc și s-a format România Mare.
România și-a proclamat independența față de Poartă pe 9 mai 1877, opțiune apărată pe câmpul de luptă (Plevna, Smârdan, Rahova, Vidin). Noua situație creată este recunoscută pe plan mondial prin Tratatul de pace de la San Stefano (1878), care consfințea totodată autoritatea României asupra Dobrogei, însă teritoriile Cahul, Bolgrad și Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei în 1856 prin Tratatul de la Paris) sunt încorporate Imperiului țarist.
În ultimele decenii ale sec. al XIX-lea și primul deceniu al sec. al XX-lea se intensifică dezvoltarea capitalistă a României, numărul întreprinderilor industriale crește, capitalul străin pătrunde în economie, căile de comunicație se îmbunătățesc, viața politică fiind dominată de partidele conservator și liberal. Nesoluționarea problemei agrare a provocat unele mișcări sociale cum sunt cele din 1888 și 1907.
În Transilvania (inclusă în urma pactului dualist din 1867 în Ungaria), se remarcă politica de eliberare națională a Partidului Național Român, perioada 1892–1894 fiind cunoscută prin denumirea de „mișcare memorandistă”.
Pe continentul asiatic, evenimentele istorice s-au derulat altfel față de cele care au avut loc în Europa. Popoarele din Asia, aflate pe trepte inferioare de dezvoltare, au încercat să reziste mult timp penetrației capitalismului printr-o politică greșită de izolare.
În China, Sun Yat-sen înființează în 1905 Liga revoluționară (primul partid burghez, precursor al Gomindanului întemeiat în 1912), având un rol însemnat în pregătirea revoluției burghezo-democratice din 1911–1913, când este înlăturată dinastia Qing (manciuriană), punând capăt la peste două milenii de istorie imperială. Revoluția Xinhai din 1911 a dus la abdicarea ultimului împărat (Puyi) și la proclamarea Republicii China la 1 ianuarie 1912, Sun Yat-sen fiind considerat „părintele națiunii” și numit președinte provizoriu.
Până la mijlocul sec. al XIX-lea, Japonia a fost o țară feudală înapoiată, al cărei împărat (considerat de origine divină) își exercita puterea prin intermediul Shogunului, membru al familiei Tokugawa. Shogunul se sprijinea pe nobilimea militară, care întreținea 500 000 de vasali (numiți samurai), destinați carierei militare și respectării unui cod de onoare foarte strict. Sub presiunea unor flote de război americane, Shogunul a permis accesul unor vase comerciale în două și apoi în șapte porturi japoneze, fapt pentru care a fost înlăturat de împăratul Mutsuhito, creatorul Japoniei moderne, cel care a inaugurat era Meiji (1868–1912, era luminilor).
Miracolul japonez, de transformare a unei țări înapoiate inițial într-o mare putere mondială, a început prin deschiderea Japoniei către lume, introducerea serviciului militar obligatoriu și modernizarea armatei, opțiuni urmate de măsuri consecvente pentru adaptarea administrației la cerințele revoluției industriale (concepută după modelele european și nord-american), trecerea la regimul politic de monarhie constituțională, iar la nivel psihologic, prin schimbarea mentalității unui popor care, deși respectă tradițiile, a făcut din muncă o virtute pentru a se impune pe piața concurențială cu produse de înalt nivel tehnic. Este fascinant cum o țară cu resurse naturale reduse a reușit să devină o putere economică mondială. Miracolul japonez constituie o temă de reflecție pentru politicienii români.
Evoluția omenirii în secolul al XX-lea urmează o cale dialectică, extrem de complexă, cu realizări culturale de vârf, dar și conflicte generalizate și manifestarea unor regimuri totalitariste. Puterile europene erau convinse de misiunea lor civilizatoare, având credința că „sarcina omului alb” (Kipling) este de a lua lumea în grija sa. Nu întâmplător, curiozitatea geografică a fost însoțită de o activitate misionară catolică și protestantă, iar expansiunea colonială a Angliei și a Franței a fost urmată de pretențiile imperialiste ale Germaniei și Italiei pentru împărțirea lumii, la care se adaugă promovarea panslavismului de către Rusia, țară care dorea crearea sub autoritatea sa a unei confederații pentru toți slavii. Evident, s-a dorit ca unele zone ale planetei să devină surse de materii prime și piețe de desfacere a produselor lumii civilizate.
Politica agresivă pentru un nou echilibru de forțe a neglijat calea diplomatică în favoarea unei curse a înarmărilor fără precedent și a unor acțiuni militare de anvergură. Statele cu interese antagoniste au format două grupări politico-militare: Tripla Alianță, constituită în 1882 între așa-zisele Puteri Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Italia), respectiv Tripla Înțelegere (Antanta), apărută între 1893 și 1907 ca reacție a Franței, Angliei și Rusiei.
Primul război mondial a fost declanșat la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, ca pretext pentru uciderea la Sarajevo a prințului moștenitor Franz Ferdinand, de către un student bosniac, Gavrilo Princip. Statele membre ale celor două mari blocuri militare au declarat pe rând mobilizarea, urmate apoi de Japonia, România (1916), Grecia și SUA, de partea Antantei, respectiv de Turcia și Bulgaria, de partea Puterilor Centrale.
În prima fază, strategia militară adoptată de Germania s-a bazat pe acțiuni ofensive rapide, desfășurate împotriva Franței, în est, Rusia atacă Prusia orientală, iar în Balcani, ofensiva trupelor austro-ungare s-a lovit de rezistența incredibilă a Serbiei. După 1915, războiul a căpătat un pronunțat caracter de uzură, obiectivul principal fiind acela de a produce pierderi cât mai multe adversarului.
Statele participante la război au făcut mari eforturi materiale și financiare pentru perfecționarea tehnicii de luptă, astfel, pe lângă tunul și mitraliera cunoscute mai demult, apare acum lansatorul de flăcări, arma chimică, tancul, avionul și submarinul, mijloace tehnice care fac inutilă apărarea în tranșee și extind războiul terestru în aer și chiar sub apă. Se ajunge la un război total, purtat pe scară largă, căruia i-a fost subordonată întreaga economie a statelor beligerante, populația civilă fiind supusă la muncă obligatorie, măsură dură la care se adaugă efectele negative legate de inflație și raționalizarea consumului de alimente. În final, Germania, rămasă singură, este nevoită să capituleze și să semneze pe data de 11 noiembrie 1918, armistițiul de la Compiègne.
Ca bază a tratativelor de pace ținute la Paris, între 1919 și 1920, au fost acceptate propunerile făcute de T. W. Wilson (președintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care prevedeau: suprimarea barierelor economice, reducerea înarmărilor, evacuarea teritoriilor străine ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminării pentru formarea unor state naționale, crearea unei Societăți a Națiunilor care să ofere garanții reciproce tuturor statelor mari și mici privind independența politică și teritorială.
Germania, ca țară învinsă care a susținut războiul, pierdea 1/7 din teritoriu (inclusiv provinciile Alsacia și Lorena) și trebuia să plătească reparații de război statelor învingătoare, fiindu-i interzis să mai aibă armată. Imperiul Austro-Ungar părăsea scena istoriei, lăsând în urma sa state noi (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia), iar alte două state (Italia și România), în virtutea principiului autodeterminării, și-au putut întregi unitatea teritorială.
Pe lângă distrugerile materiale imense, în Primul Război Mondial au murit peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili, fiind unul din cele mai sângeroase conflicte din istorie care a provocat schimbări politice majore (revoluțiile din 1917–1923 din țări implicate) și a lăsat rivalități nerezolvate (au contribuit la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial). Din păcate, dezvoltarea tehnicii și tehnologiei la începutul secolului al XX-lea a fost pusă sub semnul distrugerii, în loc să contribuie la progresul societății.
Formarea statului național și unitar român corespunde voinței liber exprimate a populației din Basarabia (27.03.1918), Bucovina (28.11.1918) și Transilvania (1.12.1918, Adunarea de la Blaj – pe Câmpia Libertății) de a se uni și reîntregi România.
După regele Ferdinand I (1914–1927), la tronul României s-au aflat următorii regi: Mihai I (1927–1930), Carol al II-lea (1930–1940), apoi Mihai I (1940–1947) – după abdicarea tatălui său.
În perioada interbelică, România Mare își consolidează economia de piață (1938 – an de vârf al producției industriale) și se înscrie pe o traiectorie de evoluție democratică, sub semnul unor importante transformări social-politice: reforma sistemului electoral (1918), reforma agrară (1921), adoptarea unei noi Constituții (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, județe și plăși), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea și centralizarea capitalului). Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care este instaurată dictatura regală de către Carol al II-lea.
La scară globală, omenirea trece printr-o criză socială și politică fără precedent – alături de democrațiile liberale, au apărut state totalitare de tip comunist și fascist.
Un exemplu concludent de manifestare a contradicțiilor îl reprezintă Rusia, care în 1917 a trecut printr-o dublă revoluție.
În prima etapă, revoluția din Rusia a avut un caracter liberal și a dus la înlăturarea monarhiei țariste, proclamarea republicii și preluarea puterii de către un guvern provizoriu, care dorea un regim constituțional, de factură occidentală. În cea de-a doua etapă (socialistă), fracțiunea bolșevică a partidului comunist a reușit printr-o propagandă demagogică să atragă o parte din armată, manevră care i-a permis pe 25 octombrie/7 noiembrie 1917 să răstoarne prin forță guvernul de la Petrograd, instaurând astfel dictatura sovietelor. Aceste consilii de muncitori și soldați aveau ca organ executiv central Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin, Lev Davidovici Troțki etc.
Noul regim, sprijinit de Armata Roșie și de organizația de represiune internă (Ceka), a reușit după trei ani să elimine adversarii „albi” (partizani ai țarului) și să impună așa-numita organizare a Rusiei pe baze federative în cadrul URSS. În realitate, URSS a devenit un stat centralist, format din diverse popoare, în care proprietatea privată a fost desființată, iar drepturile cetățeanului, și chiar suveranitatea țărilor vecine, au fost flagrant încălcate, mai ales în timpul lui Iosif Visarionovici Stalin. Printr-un efort uriaș și mari sacrificii îndurate de populație, URSS ajunge în 1940 a treia putere industrială a lumii – după SUA și Germania. Spre deosebire de Stalin, atât Lenin, cât și Troțki au crezut în posibilitatea unei revoluții mondiale conduse de partidele comuniste pentru instaurarea socialismului la scară planetară.
În martie 1919, reprezentanții comuniștilor din 19 țări europene, printre care și România, întruniți la Moscova, au pus bazele Cominternului, un fel de partid supranațional care promova „lupta de clasă” și urmărea să exporte revoluția bolșevică în întreaga lume. Noua structură politică s-a menținut până în anul 1943, când s-a autodizolvat, desigur, cu acordul lui Stalin. Inițial, Cominternul a considerat promotorii social-democrației ca adversari politici, însă, după 1935, a lansat ideea unor fronturi populare cu o largă reprezentare politică de stânga, care să lupte împotriva fascismului.
Astfel de fronturi populare câștigă în 1936 alegerile din Spania și Franța. Reacția dreptei este atât de puternică, încât în Spania se declanșează un război civil încheiat prin dictatura lui Franco, iar Franța ajunge o țară divizată politic și slăbită de conflictele interne, tocmai în preajma celui de-al doilea război mondial, când Germania, nemulțumită de statutul de putere învinsă, se pregătea pentru schimbarea raportului de forțe în Europa.
Instabilitatea politică a Europei a favorizat ascensiunea la putere a partidelor fasciste în unele țări, precum Italia (Partidul fascist, creat de Benito Mussolini în 1919, ajunge la putere în 1922 după „marșul asupra Romei”) și Germania (Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani – abreviat NSDAP – condus de Adolf Hitler, care devine cancelar în 1933). Tot regimuri de tip fascist au fost instaurate de Horthy în Ungaria (1920) și de Franco în Spania (1939).
Termenul de fascism are o dublă semnificație – de doctrină și mișcare ultrareacționară, de extremă dreapta, respectiv de dictatură teroristă, antidemocratică, anticomunistă, rasistă (în particular antisemită), demagogică și militaristă.
Ideologia fascistă s-a inspirat din filozofia lui Nietzsche, care considera că civilizația poate fi salvată numai prin intervenția unei ființe superioare (Supraomul), fiind necesară constituirea unei elite viguroase, eliberată de prejudecățile moralei tradiționale.
O astfel de concepție era cunoscută de Hitler când a elaborat în închisoare lucrarea sa „Mein Kampf”. Nazismul își justifică acțiunile militare prin nevoia obținerii unui „spațiu vital” pentru afirmarea rasei germane – considerată de origine superioară (ariană).
Ca și Germania, care nu avea colonii și era obligată la autarhie (economie închisă, izolată), Japonia și Italia revendicau accesul la materii prime, piețe externe, dreptul la teritorii coloniale etc.
Primele focare ale celui de-al Doilea Război Mondial au apărut atunci când Japonia a atacat China, ocupând Manciuria, iar Italia a ocupat Etiopia în anul 1935.
Germania, fără să țină seama de prevederile Tratatului de la Versailles, restabilește serviciul militar, subordonează industria armatei (Wehrmacht) și încheie cu Italia protocolul Axa Berlin-Roma, iar cu Japonia, Pactul Anticomintern.
Politica de forță a lui Hitler se manifestă prin anexarea Austriei (1938) sub pretextul unificării (Anschluss), iar pe 1 septembrie 1939 atacă Polonia, după ce s-a asigurat, în prealabil, de neutralitatea URSS, prin semnarea unui pact de neagresiune cu aceasta, având la bază protocolul secret Ribbentrop-Molotov. În această situație, la 3 septembrie 1939, Parisul și Londra au declarat război Germaniei, rămânând însă inactive inițial.
După un război fulger în est, soldat cu ocuparea Poloniei, armatele germane bine echipate și instruite, sprijinite de „coloana a V-a” (acțiuni sistematice de sabotaj organizate de spioni și trădători), au dezlănțuit ofensiva din vest prin invadarea Danemarcei și a Norvegiei, apoi a Belgiei, Olandei, Luxemburgului și Franței. Statele din sud-estul Europei (România, Iugoslavia, Grecia) rămase izolate, cad ușor victimă agresiunii fasciste.
În urma unui ultimatum, la 26 iunie 1940, România pierde Basarabia și Bucovina de nord, anexate la URSS, iar prin cel de-al doilea dictat de la Viena (30 august 1940) i se impune cedarea părții de nord a Transilvaniei către Ungaria horthystă. La scurt timp, generalul Ion Antonescu instaurează un guvern militar și acceptă intrarea în țară a trupelor germane.
Politica, lipsită de scrupule a lui Hitler, reiese și din lansarea operațiunii Barbarossa, de ocupare a URSS și de transformare a acesteia într-o sursă de materii prime și de forță de muncă. Evenimentele care au urmat, au arătat că această inițiativă iresponsabilă a distrus mitul „invincibilității” armatei germane, deoarece ofensiva sa este oprită la Moscova și Leningrad de popoarele sovietice, fiind obligată să suporte rigorile iernii într-un război de uzură desfășurat pe un front foarte larg.
Să nu se uite că s-a ajuns la un fapt abominabil în istorie, când, pe lângă exploatarea sălbatică a populației, se organizează în țările ocupate un adevărat genocid împotriva evreilor, slavilor și țiganilor, considerați suboameni (soluția finală).
La rândul său, Japonia urmărea să creeze o zonă de „coprosperitate asiatică” în Extremul Orient și Oceanul Pacific, reușind să cucerească Indonezia, Thailanda, Malaya, Singapore, Indochina, Birmania, Filipine, Hong Kong, China de sud.
Distrugerea flotei americane (portavioane, cuirasate) de la Pearl Harbour de către piloți japonezi sinucigași (kamikaze) angajează în conflict SUA, care nu numai că stopează ofensiva japoneză, ci obține în 1942 o strălucită victorie aeronavală la Midwai, cu ajutorul portavioanelor.
Pe frontul din Africa, ofensiva generalului Erdwin Rommel, supranumit „vulpea deșertului”, după unele succese inițiale, este învins de englezi la EL’Alamein (Egipt), iar debarcarea anglo-americanilor în Maroc și în Tunisia, pune capăt războiului absurd în această parte a lumii.
Anul 1943 adaugă la bilanțul pozitiv al aliaților înlăturarea lui Mussolini, după debarcarea trupelor anglo-americane în Sicilia și în sudul Italiei, lansarea ofensivei de către Armata Roșie, care distruge blindatele germane în bătălia de la Kursk, precum și înfrângerea la Guadalcanal a japonezilor – care amenințau Australia. Chiar și în această conjunctură nefavorabilă, Hitler și-a pus mari speranțe în răsturnarea situației existente cu ajutorul noilor arme, de tip bombă zburătoare V1 și racheta V2, cu care a și bombardat Londra.
De fapt, soarta războiului a fost decisă la conferința de la Teheran (28 noiembrie 1943), unde Stalin, Roosevelt și Churchil au hotărât lansarea atacului final prin deschiderea celui de-al doilea front în Europa de Vest.
Debarcarea la 6 iunie 1944 a trupelor anglo-americane în Normandia a creat un context favorabil pentru România, care a hotărât la 23 august 1944 să întoarcă armele împotriva Germaniei, blocându-i astfel și accesul la sursele românești de petrol.
Învins pe fronturile din vest și est, care se apropiau amenințător de Berlin, oraș supus permanent bombardamentelor aliate, Hitler se sinucide la 30 aprilie 1945, iar Germania capitulează la 8 mai 1945, războiul fiind practic încheiat. Din păcate, pentru a determina capitularea Japoniei cu pierderi minime pentru aliați, președintele SUA, Harry Truman, își dă acordul pentru utilizarea bombelor atomice la Hiroshima și Nagasaki, evenimente controversate de istorie, puse sub semnul intrării omenirii „în era înarmării atomice”.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic și trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile aliate încă de la Conferința de la Yalta (4–11 februarie 1945), urmată apoi de Conferința de la Postdam (17 iulie – 2 august 1945), având următoarele efecte:
- URSS anexează Țările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda, Cehoslovacia și România;
- Polonia primește în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (granița dintre cele două țări fiind stabilită pe râurile Oder și Nisa);
- Germania, inclusiv orașul Berlin, este împărțită în patru zone de ocupație (americană, engleză, franceză și rusă);
- judecarea și pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul Internațional de la Nürnberg, pentru cruzimea și atrocitățile comise asupra populației civile, deportările în masă și încercările de a extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.;
- pregătirea Conferinței care să pună bazele Organizației Națiunilor Unite.
De fapt, starea de război dintre Germania pe de o parte, Anglia și SUA pe de altă parte, a încetat abia în 1951, iar între Germania și URSS, după 1955.
Începând din anul 1945, țările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS, transformată apoi de Stalin în zonă de influență politică, unde au fost instaurate regimuri comuniste, autointitulate democrații populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Ungaria, Bulgaria), cu mențiunea că acestea au sprijinit, la rândul lor, menținerea la putere a comuniștilor din Albania și Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea război mondial.
Cu excepția Iugoslaviei, în aceste țări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la naționalizarea industriei, băncilor, transporturilor și telecomunicațiilor, centralizarea și planificarea economiei, colectivizarea agriculturii, impunerea ideologiei comuniste etc.
Socialismul exprimă o multitudine de sisteme socio-economice și de doctrine politice care au în comun dreptul de proprietate socială și controlul mijloacelor de producție. În concepția lui Marx, socialismul are ca finalitate eliminarea capitalului, a pieței, a banilor și chiar a muncii ca marfă. Comunismul reprezintă forma avansată a concepțiilor socialiste care proiectează dezvoltarea orânduirii socialiste ca o cerință a rațiunii, prin transformarea socială și edificarea unei societăți ideale, bazată pe abundență și egalitate.
Ideologia comunistă se bazează pe materialiasmul dialectic și istoric conceput de Marx și Engels, curent filosofic care pune în evidență rolul determinant al materiei față de spirit, iar modul de producție este considerat temelia oricărei orânduiri, schimbarea acestuia determinând transformarea întregii formațiuni sociale. Comuniștii consideră că evoluția societății poate fi explicată prin legea concordanței relațiilor de producție cu caracterul forțelor de producție.
Sistemul socialist s-a extins și la țări din afara Europei, precum: China, Mongolia, Vietnam, Coreea, Cuba. Pe de altă parte, democrațiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă, beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia și R.F. Germania. În același timp, procesele decolonizării au pus în evidență așa-numitele „țări din Lumea a treia”, care nu aparțin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relațiile Est-Vest, în politica mondială a secolului al XX-lea s-a vorbit deseori de relațiile Nord-Sud.
Diferențele ideologice manifestate frecvent prin relații tensionate între cele două superputeri, SUA și URSS, și în general, incompatibilitatea dintre democrațiile occidentale și regimurile comuniste sunt cunoscute în istorie ca „Războiul rece” sau „Cortina de fier” (dintre Vest și Est). Manifestarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin inițierea la Washington (4 aprilie 1949) a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA, Anglia, Canada, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda și Portugalia, la care au aderat apoi Turcia și Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care și România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varșovia.
Sarcinile fundamentale ale NATO sunt: securitatea, consultarea, descurajarea conflictelor, apărarea, managementul situațiilor de criză, parteneriatul. În articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord se afirmă: „Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părților și, în consecință, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite, va sprijini partea sau părțile atacate, prin realizarea imediată, individual și împreună cu celelalte părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, în vederea restabilirii și menținerii securității în spațiul Atlanticului de Nord. Orice astfel de atac armat și toate măsurile adoptate ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoștință Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după adoptarea de către Consiliul de Securitate a măsurilor necesare pentru restabilirea și menținerea păcii și securității internaționale.”
NATO are următoarea structură: Cartierul General al NATO, Consiliul NATO (Consiliul Atlanticului de Nord), Adunarea Parlamentară a NATO, la care se adaugă structuri militare (unități și formațiuni militare care constituie organismul operațional al NATO).
În perioada „războiului rece”, sistemul bipolar mondial a trecut printr-o criză politică și militară profundă (războiul din Coreea, naționalizarea în 1954 de către Egipt a Canalului Suez, instalarea în 1962 de către URSS a unor rachete nucleare în Cuba), care a fost urmată între 1963–1975 de o destindere relativă: semnarea de către SUA, URSS și Anglia a „Tratatului cu privire la interzicerea experiențelor nucleare în atmosferă, în spațiul cosmic și sub apă”, apoi a „Tratatului asupra neproliferării armelor nucleare”, acordul SALT 1 dintre SUA și URSS cu privire la limitarea armamentului strategic, adoptarea la București (în 1966) a „Declarației cu privire la întărirea păcii și securității” de către statele participante la Tratatul de la Varșovia, semnarea în 1975 a documentului final al Conferinței de la Helsinki, prin care cele 35 de state participante se obligau să recunoască granițele deja existente.
Din păcate, acest climat de destindere a fost influențat negativ de șocul petrolier din 1973, care a declanșat o criză economică mondială prin creșterea prețului petrolului de către statele arabe, cumulat cu efectele celor două războaie arabo-israeliene din 1967 și 1973, la care s-au adăugat conflictele militare dintre Irak și Iran sau dintre Anglia și Argentina, războaiele civile din Liban și Afganistan, mișcările anticomuniste din Chile și Nicaragua, amplasarea în Europa de către sovietici (1979) și apoi de către americani, a unor rachete nucleare cu rază medie de acțiune.
Criza economică a țărilor occidentale va fi depășită abia după 1983 printr-o politică liberală promovată de Margaret Theacher în Anglia, Ronald Reagan în SUA, Helmuth Kohl în Germania și Jacques Chirac în Franța. Desigur, liberalizarea concurenței, robotizarea și informatizarea industriei au condus la disponibilizarea unui număr mare de muncitori, fapt care a impus luarea unor măsuri pentru atenuarea nemulțumirilor sociale.
Alături de SUA, care își menține rolul conducător în configurația statelor capitaliste, după 1980, crește rolul economic și financiar al Japoniei, având cea mai înaltă rată de acumulare.
În URSS, Mihail Gorbaciov, ales în 1985, lansează „glasnostul” (politica de transparență a informațiilor) și inițiază „perestroika” (restructurare) – un program îndrăzneț de reforme prin care se diminua rolul partidului comunist în favoarea intelectualității, categorie socială capabilă să se adapteze la revoluția tehnico-științifică și să revigoreze economia.
Speranțele au fost însă înșelate, deoarece izbucnirea naționalismelor locale au dus la intrarea într-un colaps economic și dezagregarea statului sovietic – devenit după 1991, Confederația Statelor Independente. În aceste condiții, în Rusia, puterea este preluată de Boris Elțîn, care a decretat încetarea activității partidului comunist și a poliției secrete (KGB).
Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democrații bazate pe pluripartidism, respectarea drepturilor omului și a libertăților cetățenești, economie de piață, separarea puterilor în stat etc.
Pentru România, acest proces istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost declanșat spre sfârșitul anului 1989 și a căpătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de morți, printre care și cuplul prezidențial Elena și Nicolae Ceaușescu.
Prin dispariția CAER și a Tratatului de la Varșovia (1 aprilie 1991), speranțele noilor democrații europene, nevoite să facă față unor tranziții dure, sunt legate de integrarea în NATO și în Uniunea Europeană (UE), pentru a-și asigura securitatea națională și accesul nelimitat la valorile civilizației occidentale.
Istoria Uniunii Europene începe în 1950, când Jean Monnet este însărcinat de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un proiect prin care s-au pus bazele organizării „Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului” (CECA), incluzând alături de Franța încă 5 țări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Alături de CECA, în anul 1957, au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea pașnică a energiei atomice) și CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite Comunitatea Europeană (CE). De la șase țări membre CE se ajunge în 1973 la nouă, prin intrarea Marii Britanii, a Irlandei și a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania și Portugalia.
Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre. De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeană (UE), structură care se extinde în 1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat alte 10 țări. După integrarea la 1 ianuarie 2007 a Bulgariei și României în UE, s-a ajuns la 27 țări membre.
Prin „strategia de la Lisabona”, din martie 2000, UE și-a propus ca obiective esențiale: modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivă pe piața mondială, încurajarea inovațiilor și a investițiilor în afaceri, adaptarea sistemelor educaționale europene la cerințele societății informaționale.
Uniunea Europeană are menirea să asigure o bunăstare egală pentru toate statele membre, fiind creat în acest scop un sistem de instituții: Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiție, Comitetul Economic și Social, Banca Europeană de Investiții, Curtea de Conturi.
În anul 1985, Consiliul European de la Milano a decis ca în data de 9 mai să fie sărbătorită Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica declarație de la 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, care stă la baza proiectului european inițiat prin planul de colaborare economică între Franța și Germania (pentru eliminarea rivalităților seculare dintre cele două state). Se menționează trei citate din declarația lui Schuman:
- Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporționale cu pericolele care o amenință.
- Contribuția pe care o poate aduce civilizației o Europă organizată și activă este indispensabilă pentru menținerea unor relații pașnice.
- Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto.
Din păcate, factorii de decizie din România nu au acționat eficient pentru utilizarea fondurilor europene alocate României în cadrul financiar multianual 2014–2020, care se ridică la 44,6 miliarde de euro, din care peste 24 de miliarde pentru politica de coeziune și aproape 20 de miliarde pentru politica agricolă și de dezvoltare rurală.
Pandemia Covid-19, declanșată în martie 2020, a marcat profund omenirea nu numai în plan medical, ci și prin efectele economice, sociale, culturale și politice. Politicienii din România nu au fructificat din plin posibilitățile oferite de suspendarea Pactului de stabilitate și de creștere al UE, care limitează pentru țările membre deficitul bugetar la 3%, iar datoria publică la 60% din PIB. În acest context, România a beneficiat de 4 miliarde de euro din cei 37 de miliarde de euro alocați de Uniunea Europeană pentru achiziționarea unor echipamente de protecție și produse medicale, sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii afectate de coronavirus, precum și a sectoarelor economice care au suferit pierderi majore.
În propunerea Comisiei Europene pentru bugetul 2021–2027, au fost alocate României 27 miliarde de euro pentru implementarea politicii de coeziune, investițiile în dezvoltare regională fiind orientate pe cinci priorități:
- O Europă mai inteligentă, prin inovare, digitalizare, transformare economică și sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii;
- O Europă mai verde, fără emisii de carbon, punerea în aplicare a Acordului de la Paris, investiții în tranziția energetică către surse regenerabile și combaterea schimbărilor climatice;
- O Europă conectată, cu rețele strategice de transport și digitale;
- O Europă mai socială, pentru realizarea pilonului european al drepturilor sociale și sprijinirea calității locurilor de muncă, a învățământului, a competențelor, a incluziunii sociale și a accesului egal la sistemul de sănătate;
- O Europă mai apropiată de cetățenii săi, prin sprijinirea strategiilor de dezvoltare conduse la nivel local și a dezvoltării urbane durabile în UE.
Deși SUA a rămas singura superputere mondială capabilă să joace rolul de „jandarm internațional”, iar NATO, ca sistem de apărare colectivă, poate să intervină în orice parte a lumii (ex. războiul împotriva Irakului, cazul Iugoslaviei), se remarcă creșterea ponderii UE, a Chinei și a Rusiei în noua ordine planetară.
Referitor la opțiunile de organizare a omenirii, se menționează Societatea Națiunilor și Organizația Națiunilor Unite.
Societatea Națiunilor, numită și Liga Națiunilor, este prima organizație internațională dedicată menținerii păcii, fiind înființată la 10 ianuarie 1920, după Conferința de la Paris (18 ianuarie 1919), care a pus capăt Primului Război Mondial și a pus bazele unei politici teritoriale în Europa. În Pactul Societății Națiunilor au fost stabilite scopurile principale: prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj. De asemenea erau tratate probleme referitoare la condițiile de muncă, tratamentul corect al locuitorilor indigeni, traficul de persoane sau droguri, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război și protejarea minorităților din Europa. Din păcate, fiind lipsită de mijloace practice de intervenție, ea a dus o politică ineficientă, care nu a putut să evite apariția celui de-al Doilea Război Mondial.
Organizația Națiunilor Unite a fost fondată la 24 octombrie 1945, însă bazele acesteia au fost stabilite la Conferința de la San Francisco, prin semnarea, pe 26 iunie 1945, de către 50 din cele 51 de țări membre, a Cartei Organizației Națiunilor Unite, având scopul de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional.
Pe lângă o serie de articole, care sunt grupate în capitole, Carta are și un Preambul în care se afirmă: „Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici, să creăm condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, să promovăm progresul social și condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate, și în aceste scopuri să practicăm toleranța și să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale, să acceptăm principii și să instituim metode care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituțiile internaționale pentru promovarea progresului economic și social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective. Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanții lor, reuniți în orașul San Francisco și având depline puteri, recunoscute ca valabile și date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Națiunilor Unite și înființează prin aceasta o organizație internațională care se va numi Națiunile Unite.”
În Cartă, pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justiție, Secretariatul) sunt menționate principii de drept internațional valabile și în prezent: de reglementare pașnică a diferendelor între state fără a recurge la forță și amenințarea cu forța, de cooperare în rezolvarea tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual și umanitar, de tratament egal al națiunilor mari și mici, de respectare a drepturilor omului etc. În prezent, ONU are 193 de state membre, iar sediul central al organizației se află la New York.
Din păcate, omenirea se află la o răscruce a istoriei, marcată de încălzirea globală și schimbarea dinamicii atmosferei, poluarea mediului înconjurător și afectarea echilibrelor ecologice, criza energetică și de materii prime, războaiele din Orientul Mijlociu și Ucraina etc.
Pe de altă parte, dezvoltarea fără precedent a științei, tehnicii și tehnologiei a avut un impact major asupra modului de gândire și acțiune umană, fiind necesar să se asigure șanse egale pentru fiecare locuitor al planetei care aspiră la fericire, pace și securitate.
Să nu se uite că dezvoltarea omenirii este condiționată la un moment dat de resursele planetei, mijloacele disponibile pentru valorificarea acestora și conștiința socială.
Deși trăim în cea mai bună perioadă din istorie, erorile sistemice interconectate în gestionarea resurselor Terrei au depășit cel puțin șase din cele nouă limite planetare esențiale pentru reglarea stabilității și rezilienței sistemelor de menținere a vieții, mai precis: creștere nesustenabilă (impact negativ asupra mediului, inechități sociale), consum excesiv (promovat prin indicatori de creștere la nivel național în țările dezvoltate și în corporații), economie liniară (generatoare de poluarea mediului și deșeuri cu impact ecologic), compromisurile capitalului financiar (între durabilitate și obiective financiare), viziune pe termen scurt (management în companii și politici publice ineficiente pentru măsuri transformaționale), gândire izolată (ratează oportunități de adaptare).
Pentru depășirea acestei situații, au fost propuse modele economice care țin seama de fundația socială (nevoile de bază ale omului) și plafonul ecologic (resursele planetei), promovând trecerea de la goana după creșterea PIB-ului la un sistem care respectă mediul și asigură bunăstarea tuturor. Viziunea comună a noului model este ghidată de un set de principii economice care sunt aplicate tot într-o manieră transformațională:
- Suficiență și limite planetare – asigurarea unui nivel de trai decent pentru toți, fără a depăși capacitatea de regenerare a Pământului.
- Circularitate – producția și consumul sunt regândite pentru a elimina poluarea și a refolosi materialele (reutilizare, reciclare, regenerare).
- Gândire sistemică – interconectarea problemelor (schimbări climatice, inegalități sociale) pentru abordarea cauzelor profunde ale acestora, nu doar a simptomelor, ajungându-se la schimbări structurale.
- Valoare redefinită – succesul nu înseamnă doar profit financiar, omul și planeta fiind reperele creării de valoare.
- Echitate și justiție – șanse egale și prosperitate durabilă pentru toți.
Societatea are nevoie de un nou sistem economic, care să așeze omul în centrul proceselor creative și să protejeze mediul în care trăiește, depășind practica economică actuală bazată pe o serie de elemente cheie, precum: individul rațional ca agent economic, întreprinderea ca organizație creatoare de valoare, optim economic etc.
În anul 2015, în cadrul Summit-ului ONU pentru Dezvoltare Durabilă, de la New York, a fost adoptată Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, document care include un set de 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD) și un plan de acțiune pe următorii 15 ani, pentru eradicarea sărăciei extreme, combaterea inegalităților, a injustiției și protejării planetei până în anul 2030. În data de 20 iunie 2017, Consiliul UE a adoptat documentul politic denumit „Un viitor durabil al Europei: răspunsul UE la Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă”.
Dacă rațiunea va triumfa, atunci viitorul omenirii va fi progresul culturii și civilizației, care presupune unitate în diversitate, pace și securitate, schimb de informații și colaborare pe scară largă, acces pe piața concurențială a muncii și șanse egale pentru toți locuitorii Terrei.
Concluzii
Studiul istoriei universale este esențial pentru a înțelege diversitatea naturii umane și a ierarhizării relațiilor complexe dintre oameni pe diverse nivele de organizare, evoluția comunităților prin transformarea sistemelor politice, economice și culturale, legăturile cauzale dintre evenimente la scară zonală, continentală și globală.
Trecutul păstrat în memoria colectivă ajută națiunile să înțeleagă prezentul și să proiecteze viitorul, așa cum amintirea individuală ajută la înțelegerea comportamentului personal, la evitarea greșelilor și la alegerea traiectoriei corecte de urmat în viață. De exemplu, prin analiza cauzală a războaielor și a consecințelor acestora se pot trage învățăminte pentru soluționarea sau prevenirea unor posibile coflicte.
Cunoașterea istoriei umanității te face un cetățean mai bun, te ajută la înțelegerea formării identității naționale, a valorilor și tradițiilor care ne definesc ca popor, a rolulului și statutului în cadrul comunității globale, la care se adaugă respectul și deschiderea pentru cultura altor popoare, dezvoltarea abilităților de gândire critică în evaluarea informației, respingerea manipulărilor și a teoriilor conspirației.
Având în vedere că schimările în societate respectă anumite tipare, studiul istoriei universale poate ghida cetățenii să înțeleagă configurația și provocările lumii actuale, iar politicienii să acționeze în cunoștință de cauză (asumat și informat), nu la întâmplare sau din ignoranță. În particular, istoria poporului român nu ne ajută doar să explorăm trecutul, ci ne oferă diverse abilități și cunoștințe necesare în prezent, ne dezvoltă simțul civic, conștiința patriotică, gândirea critică, respectul pentru valorile democratice.
În epoca modernă și cea contemporană au avut loc transformări majore în știință, tehnică și tehnologie, au fost definite ideologiile, formele de guvernare, granițele statelor, drepturile și libertățile cetățenești, instituțiile și organizațiile internaționale actuale.
Într-o exprimare sugestivă, trecutul omenirii reprezintă temelia pe care se poate construi o lume mai bună și mai înțeleaptă. Sunt mândru că sunt român, dar și cetățean european și locuitor pe Terra, magnifica planetă din Sistemul solar care poartă omenirea prin istorie.
Bibliografie
- Adam Hart-Davis, Istoria. Din zorii civilizației până în zilele noastre, Editura Litera, 2025
- Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. 1–13, Edit. Saeculum-Vestala, 1998–2008
- Sanda Aronescu, Delia Razdolescu (trad.), Enciclopedie ilustrată de istorie universală, Editura Reader’s Digest, 2006