Relația dintre profesor și elev reprezintă fundamentul oricărui demers educațional autentic. Aceasta nu poate fi înțeleasă ca o simplă interacțiune formală, ci ca o unitate funcțională, în care fiecare dintre cei doi termeni își definește rolul în raport cu celălalt. Profesorul și elevul nu pot exista independent în cadrul procesului de învățare, iar relația lor se manifestă întotdeauna în interiorul unui sistem social organizat, precum școala.
Din această perspectivă, școala nu este doar un spațiu al transmiterii de cunoștințe, ci un mediu complex de formare a personalității. Psihologul Adrian Neculau subliniază faptul că ,,baza unei atmosfere educaționale eficiente este cunoașterea reciprocă”. Individul se cunoaște prin acțiune și pentru acțiune, iar autocunoașterea presupune identificarea propriilor resurse, disponibilități și limite. În mediul școlar, profesorul dispune de mijloace limitate, dar eficiente, pentru a cunoaște elevul: observația curentă, participarea directă la activitățile acestuia și utilizarea unor instrumente specifice metodologiei științifice.
Literatura română clasică oferă numeroase exemple care evidențiază rolul decisiv al mediului școlar în formarea personalității. Pentru autori precum Creangă, Eminescu sau Sadoveanu, școala a reprezentat nu doar un spațiu al acumulării de cunoștințe, ci un cadru al orientării intelectuale și al modelării caracterului. Această perspectivă susține ideea de „colectivitate școlară”, în care elevii, ca personalități în formare, își afirmă individualitatea, contribuind totodată la dezvoltarea spiritului comunitar.
În acest context, rolul profesorului depășește limitele cadrului formal al orei de curs. Acesta este chemat să fie nu doar un transmițător de informații, ci un îndrumător constant, capabil să influențeze pozitiv atitudinile, valorile și comportamentele elevilor. Ideea susținută de Clubul de la Roma, conform căreia învățarea trebuie orientată spre cooperare și solidaritate umană, subliniază importanța relațiilor interpersonale în procesul educațional.
Aptitudinea pedagogică constituie un element central al acestei relații. Definită ca ansamblul de calități necesare exercitării meseriei de profesor, aptitudinea pedagogică se reflectă în capacitatea profesorului de a organiza activitatea didactică, de a comunica eficient și de a crea un climat favorabil învățării. Aptitudinea didactică, la rândul ei, presupune abilitatea de a face conținuturile accesibile și de a adapta demersul educațional la particularitățile elevilor.
Măiestria pedagogică reprezintă expresia superioară a competenței profesionale a cadrului didactic. Aceasta include orientarea umanistă a activității, competența profesională, aptitudinile pedagogice și tehnica de lucru. Profesorul contemporan este definit printr-un ansamblu de competențe personale, psihopedagogice și de specialitate, care îi permit să răspundă cerințelor unui mediu educațional aflat într-o continuă schimbare.
Cunoașterea elevului ocupă un loc central în activitatea didactică. A cunoaște elevul înseamnă a identifica interesele, aptitudinile, nivelul de dezvoltare intelectuală și emoțională, precum și trăsăturile de personalitate care îi definesc comportamentul. Acest proces nu este unul rapid, ci presupune o observare sistematică și o abordare longitudinală, care să surprindă evoluția elevului de-a lungul timpului.
Perioada școlară este caracterizată de transformări semnificative la nivel cognitiv, afectiv și motivațional. Dezvoltarea gândirii logice, a limbajului, a memoriei și a imaginației este strâns legată de activitatea școlară și de calitatea relațiilor stabilite în cadrul colectivului. Motivația pentru învățare evoluează treptat de la forme externe către o motivație internă, bazată pe curiozitate și dorința de cunoaștere, proces în care rolul profesorului este esențial.
În acest cadru, relația profesor–elev capătă o semnificație aparte. Profesorul nu este doar o autoritate formală, ci un model, un ghid și un partener în procesul de învățare. A fi „camarad” nu înseamnă renunțarea la exigență sau la responsabilitate, ci construirea unei relații bazate pe respect reciproc, încredere și comunicare autentică.
Relația profesor–elev constituie fundamentul procesului educațional și influențează decisiv formarea personalității elevului. Aptitudinea pedagogică, măiestria didactică și cunoașterea profundă a elevului sunt elemente esențiale pentru construirea unui climat educațional favorabil învățării. Profesorul care reușește să îmbine profesionalismul cu deschiderea și empatia poate deveni un reper autentic pentru elevii săi, consolidând rolul formativ al școlii într-o societate aflată în continuă transformare.
Bibliografie
1. Cucoș C-tin, 2009, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Ed. Polirom, Iași;
2. Holban Ion, 1978, Cunoașterea elevului: o sinteză a metodelor, EDP București;
3. Mitrofan Nicolae, 1988, Aptitudinea pedagogică, EDP București;
4. Neculau Adrian, 1985, A fi elev, Ed. Albatros, București;
5. Stan Liliana & Andrei Adina, 1997, Ghidul tânărului profesor, Ed. Spiru Haret