Trăirea religioasă și manifestarea religiozității în fapte curente de viață se cer a fi formate și consolidate prin educație. Nimic din ceea ce primește omul prin naștere nu se dovedește suficient dacă el însuși sau semenii săi nu devin activi în perspectiva acestei desăvârșiri. Ca și talentul înnăscut, care pentru a deveni plenar are nevoie de exercițiu metodic, religiozitatea primară și înclinația originară spre pietate se cer a fi cultivate, întărite și perfecționate. Pe de altă parte contează nu numai să crezi, ci să crezi în cunoștință de cauză. Credința informată întărește omul, îi dă o direcție nu degenerează în credulitate sau erezie.
Posibilitatea ca educația religioasă să se realizeze în mod programat, instituționalizat în școala românească de astăzi constituie un privilegiu istoric. Este un merit al clerului nostru, care a reușit să conștientizeze importanța unui astfel de traseu formativ, dar este și un semn de reviriment spiritual de care societatea civilă dă dovadă sau pe care îl resimte, acceptând și încurajând componenta religioasă în educație. Nu este vorba de o „cotitură” religioasă a sistemului nostru de învățământ, în sensul unei re-orientări („ re-ideologizări”) conjuncturale, ci avem de-a face cu intrarea în normalitate, cu o reparație culturală și morală pe care vremurile actuale ni le îngăduie. Dihotomia laic-religios, în etichetarea sau caracterizarea unui sistem de învățământ, nu mai poate și nu mai trebuie să fie un motiv de polarizare sau denivelare a valorilor educaționale răspândite la un moment dat. Valoarea laică nu este același lucru cu „răul ” după cum valoarea religioasă nu este „bună ” în sine. Nu gradul de laicitate sau de religiozitate imprimă valoarea învățământului și trebuie să ne intereseze, ci măsura spiritualității omului care se cere a fi măsurată prin programele noastre de instruire. Un învățământ autentic trebuie să conjuge și să completeze cele două categorii de valori în perspectiva culturalizării, spiritualizării și desăvârșirii ființei.
Percepția religioasă a lumii poziționează prin ea însăși omul și umanitatea pe traiectul rectitudinii morale. Creația slujește, așadar, moralizării autentice a omului.
Dacă este un adevăr să considerăm credința un factor ce acționează benefic în calitate de mecanism homeopatic, care îi ajută pe oameni la trecerea unor probe ale vieții, atunci pretenția adevărului unei credințe, în sens logic nu se justifică. Chiar și o iluzie, dacă se dovedește a fi utilă și imprimă o anumită semnificație realului, nu mai rămâne o simplă iluzie. De astfel, chiar adevărul logic este definit de lumea noastră și în termeni de utilitate, credibilitate și eficiență programată. Constituie o naivitate să expulzăm religia pentru că nu parvine la o explicație științifică a realului, din cauza „iraționalității ” sale. Se știe că unii analiști recunosc existența unei raționalități sui-generis chiar și în producțiile mitice, mistice sau metafizice. În gândirea filozofică românească, Nae Ionescu – de pildă – asimilează gândirea de tip religios unei cunoașteri imediate (1991). Chiar dacă religia s-ar reduce numai la credință, nu trebuie minimalizat rolul educativ al acesteia. Educația consideră René Hubert (1965) – nu poate fi nici exclusiv rațională, nici exclusiv confesională.
Alături de valențele morale ale religiei, merită să subliniem și capacitățile ei în formarea unei imagini globale, holistice asupra existenței, căci „o atitudine religioasă cu privire la existență nu este nimic altceva decât un ansamblu de judecăți sistematice asupra semnificației acesteia”. În acest context, devine poate mai necesar acel principiu cu conotații didactice propus de Augustin „dacă nu veți crede nu veți înțelege” credem ceea ce înțelegem, dar nu tot ce credem trebuie să și înțelegem; chiar dacă noi credem ceea ce înțelegem, tot nu suntem capabili de a înțelege ceva care mai întâi nu a fost crezut. Credința este o treaptă necesară pe drumul cunoașterii și autocunoașterii. Prin religie, nu numai că este pus în relație cu zonele perfecțiunii transcendente, dar totodată la nivelul persoanei, se creează predispoziție de inserție a eului într-o regiune de valori profunde, unde viața se concretizează, devine mai ardentă, mai personală, mai autentică. De aici decurg și o serie de consecințe practice ale credinței religioase: ea tonifică motivațiile îmbie la acțiune temeinică și facilitează rezolvarea unor sarcini dificile. Fortificarea interiorității se sprijină pe credință.
De altfel, între credință și educație relațiile sunt de un tip special. Se știe că educația tinde să spiritualizeze mai profund ceea ce natura sau grația divină a pus în om și să-l înnobileze cu noi valori. Or, spiritul este o construcție, o consecință a credinței, inclusiv religioase. Viitorul unui om sau a unei comunități se clădește plecând de la supoziția dezirabilității și credinței că acel viitor este cel ce merită a fi conturat, câștigat, atins. Succesul unui act educativ este dat și de insistența cu care educatorul își imaginează conturile personalității viitoare și meditează adânc la toate detaliile acestui profil, fără nimic în plus sau în minus, profil ce poate căpăta valoare operațională fiind luat drept ghid și model corector.
Educația are nevoie stringentă de credință, acesta trebuind să fie catalizatorul inițial al oricărei acțiuni pedagogice.
Bibliografie
PEDAGOGIE Ediția a II a revăzută și adăugită-Constantin Cucoș, Polirom 2006