În fața unei crize ecologice globale fără precedent, sistemul educațional se confruntă cu una dintre cele mai presante responsabilități ale timpurilor moderne: formarea unei conștiințe ecologice autentice, începând din etapa preșcolară. Relația dramatică dintre om și natură, marcată de exploatarea irațională a resurselor și de introducerea masivă a substanțelor toxice în ecosistemele planetare, impune o reconfigurare radicală a priorităților educaționale.
Sistemul de învățământ nu mai poate să rămână spectator pasiv la această deteriorare accelerată a mediului înconjurător, ci trebuie să devină un agent activ de schimbare, capabile să modeleze mentalități și comportamente responsabile față de planeta albastră. Această transformare necesită o abordare sistemică, în care educația ecologică să nu mai fie tratată ca o disciplină opțională, ci ca o dimensiune transversală pentru întregul proces educațional, de la grădiniță până la universitate.
„Curăţă câmpul ca să aibă loc să aterizeze îngerii ”
In determinarea relaţiei om-natură nu e deloc nepotrivit cuvântul poetului, patetic apărator de mii de ani al omului şi omeniei dar şi încântător al naturii, ca un adevărat „produs“ al ei.
Epoca actuală aduce note de real dramatism în tot ce ţine de viaţa oamenilor şi de viaţa naturii. Ecologii din toata lumea sunt de acord că problema numărul 1 a omenirii nu este intensificarea resurselor naturale ci ocrotirea naturii.
Examinând relațiile om-natura s-a ajuns la concluzia că omul este la ora actuală cel mai mare duşman al naturii care-l hrănește şi-l ocroteşte. Acest lucru îl face prin:
- exploatarea neraţională, de foarte multe ori excesivă, a resurselor naturale, şi aceasta datorită empirismului, ignorării legilor de organizare şi funcţionare a ecosistemului
- utilizarea şi introducerea în circuit a unor substanţe toxice sau a unor deşeuri greu reciclabile sau nereciclabile pe cale naturală
- crearea de ecosisteme artificiale prin obţinerea cantităţilor necesare de diverse produse şi aceasta fără a cunoaşte limitele optime sau maxime ale acestei dezvoltări
Restabilirea echilibrului normal om-ecosfera este posibilă prin utilizarea raţională a resurselor ecosferei şi ocrotirii naturii, deci în fond ocrotirea naturii, pe plan local, regional sau global. Ambele căi necesită cunoaşterea legilor ecologice, măsuri organizatorice fundamentate ştiinţific, educaţie ecologică a întregii populaţii pentru dezvoltarea unei conştiinţe ecologice.
Aşadar, ocrotirea naturii apare ca o funcţie a societăţii umane, ca o problemă practică de cea mai mare însemnătate.
Pentru menţinerea şi ocrotirea mediului înconjurator trebuie avute în vedere câteva obiective majore:
a) o planificare raţională, o alegere corectă şi o gestiune de calitate a resurselor oferite de natura înconjurătoare
b) protectia şi conservarea a tot ceea ce este pe cale de dispariţie în colecţii, plantaţii, rezervaţii
c) cunoaşterea capacităţii productive a ecostimelor şi a speciilor şi luarea de măsuri pentru a evita ca utilizarea să nu depaşească aceste capacităţi.
Desigur ca în realizarea acestor obiective se riscă numeroase dificultăţi. Una dintre ele constă în mentalitatea greşită după care ocrotirea naturii reprezintă o activitate mai mult sentimentală decât practică şi că ea se află chiar în contradicţie cu necesităţile dezvoltării. Trebuie subliniat că ocrotirea naturii în ansamblu nu înseamna neutilizarea ei, ci folosirea raţionala a resurselor oferite de ea.
O altă dificultate este lipsa informaţiei de bază privind starea resurselor, capacitatea lor de regenerare. Această dificultate ar putea fi depăşită doar prin dezvoltarea cercetărilor care pot releva în două aspecte esenţiale, adică să determine exact capacitatea de suport a ecosistemelor şi potenţialul lor productiv. Numai aşa vom putea şti ce şi cât poate produce un ecosistem, ce şi cât putem extrage din el fără a deteriora rezervele, sau cum să-l amenajăm pentru ca eventual să producă mai mult.
Dacă omul doreşte să supravieţuiască pe Terra şi nu într-o viaţă străină aspiraţiilor lui, trebuie să înţeleagă că are nevoie nu numai de hrană îndestulătoare şi de produse ale industriei, ci si de un mediu sănătos, de aer respirabil, de apă potabilă, de soluri stabile, de siguranţa împotriva factorilor naturali agresivi, de peisaje încântătoare precum şi de diversitatea lumii vegetale şi animale de care este legată toata evoluţia lui.
Iar în evoluţia lui omul traversează multe etape. O etapă importantă este etapa preşcolară. Copii au o mare disponibilitate pentru a explora lucruri noi şi necunoscute,pentru a învăţa, pentru a cerceta. Noi, cadrele didactice putem „deschide drumul, astfel încât ei să înţeleagă importanţa Terrei pentru noi, să înţeleagă că noi oamenii depindem de un mediu curat, ceea ce impune respectarea unor reguli de către noi toţi.
În această misiune crucială de salvare a planetei, educatorul dobândește o responsabilitate istorică deosebită, devenind nu doar transmițător de cunoștințe, ci un veritabil arhitect al conștiinței ecologice a generațiilor viitoare. Pornind de la disponibilitatea naturală a copiilor preșcolari de a explora și înțelege lumea din jurul lor, cadrele didactice au oportunitatea unică de a „deschide drumul” către o relație armonioasă între om și natură.
Rolul profesorului transcende învățarea de reguli și norme de protecție a mediului, extinzându-se asupra formării unei înțelegeri profunde a interdependenței dintre toate formele de viață de pe Terra. Această responsabilitate pedagogică impune dezvoltarea unor competențe noi: capacitatea de a traduce complexitatea problemelor ecologice în experiențe educaționale accesibile copiilor, abilitatea de a cultiva empația față de natura vie și competența de a dezvolta gândirea sistemică care să permită înțelegerea conexiunilor dintre acțiunile locale și impactul global asupra planetei albastre.
Bibliografie
1. Berben S., Matei E., Puiu G. – Cunoaşterea mediului, Editura Radical, 2001,pg.16-26
2. Alexandrina, D. Viorel George D. – Activităţi transdisciplinare pentru grădiniţă şi ciclul primar, Editura a II – a revizuită, Piteşti, Paralela 45, 2005,pg 36-43
3. Codreanu Elena, – Educarea preşcolarului pentru cunoaşterea mediului înconjurător. Revista învăţământului preşcolar nr. 2-3/1991, Bucureşti
4. Maria T. – cunoştiinţe despre natură şi om în grădiniţa de copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976,pg.56-78
5. M. E. C. – Programa activităţilor instructiv – educative în grădiniţa de copii ediţia II, Editura V&I Integral, Bucureşti, 2005