Holocaustul poate fi definit ca fiind uciderea sistematică, în masă de către stat a aproximativ 6 milioane de evrei europeni la care se adaugă ca victime ale aceluiași sistem încă aproximativ 5 milioane de «indezirabili rasial» slavi și romi, persoane cu handicap fizic și mintal, homosexuali, dar și un număr considerabil de opozanți politici și prizonieri de război. Exterminarea fizică a evreilor europeni planificată de naziști sub forma genocidului total rămâne unul din principalele aspecte ale Holocaustului. Dar Holocaustul presupune și altceva – distrugerea unei culturi, a unei limbi (idiș), a tot ce a creat și a păstrat memoria colectivă a unui popor.
Evreul polonez (jurist de profesie) Raphael Lemkin a fost cel care a introdus prima dată termenul de «genocid» în cartea sa Axis Rule in Occupied Europe, fiind mai apoi adoptat în anul 1948 și impunându-se la sfârșitul anilor 1970 în cultura istorică europeană și nord-americană sub forma de Holocaust, cu referire la exterminarea evreilor europeni. Acest cuvânt era de sorginte greacă desemnând arderea integrală a unui animal sacrificat. Mulți istorici preferă să folosească termenul biblic de sorginte ebraică Shoah, folosit cu înțelesul de sensul de «catastrofă» în timpul Evului Mediu dar și ulterior acestei perioade.
Holocaustul a fost «un moment hotărâtor al istoriei mondiale» și a afectat grav societățile care au suferit de pe urma lui. Având în vedere criza refugiaților, genocidele apărute în anumite părți de pe glob, existența unor guverne autoritare dar și a mișcărilor populiste și extremiste, această importantă lecție de istorie trebuie să ne atragă atenția în modul cel mai serios de posibilele catastrofe istorice, sociale, culturale ce se pot întâmpla dacă nu se iau măsuri eficiente în timp util. Probabil în aceasta și constă unicitatea Holocaustului -, intenția de a elimina un întreg grup etnic și religios a fost unică în istorie, și tocmai de aceea trebuie înțeles cât mai bine, pentru a evita pericolul unor asemenea evenimente spontane sau radicale. De asemenea trebuie înțeleasă semnificația cetățeniei active, dar și a normelor sociale care pot deveni periculoase pentru anumite grupuri și pentru societate în ansamblul ei.
O studiere atentă a Holocaustului demonstrează că genocidul poate fi contracarat și chiar oprit atunci când se intervine la timp. Fiecare popor trebuie să conștientizeze importanța statului de drept si a instituțiilor democratice și să recunoască circumstanțele care le pot amenința sau anula. Analiza Holocaustului oferă de asemenea alegerea unui grup sau a unui popor de a interveni în cadrul unei crize politice, sociale, asumându-și rolul de spectator sau salvator. Astfel pot fi înțelese mai bine consecințele rasismului, semitismului, xenofobiei, etc. Dar totodată Holocaustul a arătat importanța comemorării victimelor ca un ultim omagiu pentru cei care ar fi putut salvați dar nu au fost din cauza lașității, pasivității, oportunităților sau avantajelor primite în schimbul cooperării, etc.
Contextul istoric care a condus la Holocaust a fost următorul: Adolf Hitler a condus Germania între anii 1933 și 1945. Ascensiunea Partidului Nazist a fost favorizată de situația dificilă în care se afla Germania după primul război mondial. După înfrângerea suferită în fața Antantei Germania a intrat în colaps, fiind în criză economică dar și politică. După Rusia, Germania a suferit cele mai mari pierderi (1,7 milioane de militari și peste 400000 de civili morți). Totodată, Tratatul de pace de la Versailles impunea Germaniei prevederi dure. Astfel Germania a fost nevoită să-ți asume toată responsabilitatea pentru declanșarea războiului și să plătească daunele în urma declanșării agresiunii sale militare. Apoi a pierdut o zecime din populație și 13% din teritoriu.
În zilele noastre nazismul este definit ca ideologie un amestec de darwinism social, eugenism, ură față de creștinism, rasism biologic și antisemitism patologic. Un alt element împrumutat de la conservatori și naționaliști a fost ultranaționalismul, superioritatea culturii și a națiunii germane. Naziștii au împrumutat din toate ideologiile existente în epoca lor, mai puțin din liberalism. De aceea e greu de spus care caracteristici sunt definitorii ideologiei lor. Dar un lucru este cert, niciun alt partid sau mișcare politică nu a acordat atât de multă atenție antisemitismului rasial ca acest partid.
Preluarea controlului asupra presei s-a realizat rapid de către naziști, pentru a-și răspândi cu ușurință propria ideologie. În vederea realizării acestui scop s-a înființat chiar un minister al propagandei. Totodată sistemul educațional german promova național-socialismul tinerilor. Școlile, organizațiile de tineret, centrele culturale au fost de asemenea implicate în efortul general de educarea tinerilor în spiritul nazist.
Odată cu înființarea Partidului Nazist German (1920) propagat ideologia cu accente iraționale a liderului Adolf Hitler regăsită în lucrarea Mein Kampf (Lupta mea), în care acesta ierarhiza omenirea în funcție de rase. Rasa superioară o reprezenta rasa ariană -germanii iar la baza piramidei ierarhice se aflau evreii, aceștia fiind considerați principalii vinovați pentru problemele economice și înfrângerea Germaniei în primul război mondial.
Una din trăsăturile distinctive ale nazismului a fost, încă de la începuturile sale, folosirea violenței instituționalizate. Sistemul de terorizare a populației a culminat cu crearea lagărelor de concentrare. Primul lagăr a fost înființat în martie 1933 la Dachau. Aceste lagăre erau folosite pentru suprimarea și reeducarea oponenților politici ai regimului. Lagărele au devenit în același timp instrumente de exploatare a prizonierilor prin muncă forțată.
La scurt timp după organizarea boicotului economic din 1 aprilie 1933 care a avut ca țintă magazinele evreilor, a fost adoptată legea referitoare la reabilitarea funcției publice care stipula pensionarea obligatorie a funcționarilor nearieni. Scopul urmărit era îndepărtarea din funcții a judecătorilor și procurorilor evrei care rezolvau procesele de ordin penal și nu simplificarea structurilor administrative. A urmat Paragraful arian care intra în vigoare la 11 aprilie 1933ncare definea pentru prima dată în legislație termenul «nearian» ca persoană care avea în familie părinți sau bunici evrei practicanți ai religiei iudaice.
În anul 1935, guvernul nazist german a introdus o legislație rasială prin intermediul căreia evreii erau deposedați de drepturile cetățenești, primind statutul de supuși ai Reichului. Totodată li se interzice prin lege să se căsătorească și să întrețină relații intime cu persoane de origine ariană. Evreilor li se interzicea să angajeze ca menajere tinere femei de origine ariană.
Legile de la Nürnberg au avut ca efect crearea unor confuzii și dezbateri aprinse pe tema definirii evreului absolut, ceea ce a dus la publicarea unor scheme rasiale în care se explica diferența dintre un evreu, o persoană cu sânge rasial impur (amestecat cu sânge evreiesc) și un arian, scheme care îi reprezentau pe arian prin intermediul unei siluete albe și pe evreu printr-o siluetă de culoare neagră. Prin Legea pentru apărarea sângelui și onoarei germane erau interzise căsătoriile dintre evrei și arieni și erau anulate cele deja existente.
Pentru eliminarea oricărui tip de confuzii naziștii considerau că era evreu o persoană a cărei bunici erau evrei (trei din patru), ceilalți erau persoane cu sânge impur de gradul I (doi bunici evrei) respectiv gradul II (un bunic evreu). Pe baza legilor dintre 1933-1935 s-au adoptat o serie de măsuri care urmăreau excluderea evreilor din educație și industrie, medicină, interdicția de a mai practica meserii (cea de bijutier, de pildă), marginalizarea lor în societate. La 17 august 1938 evreii au fost obligați să adauge prenumele de Sara și Israel în documentele oficiale iar printr-un decret care intra în vigoare la 5 octombrie 1938 s-a stabilit ca toate pașapoartele evreilor să fie ștampilate cu litera J de la Jude – evreu. De asemenea din 15 octombrie 1938 Ministerul german al educației a interzis copiilor evrei să frecventeze școlile publice.
După anul 1935, legislația rasială din Germania a fost «îmbunătățită» prin emiterea unor decrete suplimentare, pentru a-i scoate integral pe evrei în afara legii, privându-i de drepturi umane. Adolf Hitler afirma într-un discurs susținut în fața membrilor NSDAP (1939): «Pe parcursul vieții mele am fost adesea profet și de multe ridiculizat din această cauză. În perioada luptei mele pentru putere doar rasa evreiască a luat în derâdere profețiile mele referitoare la faptul că în ziua în care voi prelua puterea în stat și voi conduce întreaga națiune germană mă voi ocupa, pe lângă altele, și de problema evreiască. Râsul lor a fost zgomotos, dar cred că de ceva vreme râd cu spatele la noi! Astăzi voi fi din nou profet: dacă afaceriștii evrei internaționali din afara și din interiorul Europei ar reuși încă o dată să împingă națiunile într-un război mondial, rezultatul nu va fi bolșevizarea planetei și deci victoria evreilor, ci anihilarea întregii rase evreiești din Europa!»
Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a impactat într-un mod major viața evreilor din Europa. După invadarea Poloniei în anul 1939, aproximativ 2 milioane de evrei au fost înregistrați și obligați să poarte ca semn distinctiv o banderolă cu steaua lui David. Din primele luni de dominație nazistă au murit mii de evrei prin împușcare, în urma bătăilor de foame sau de frig. Apoi s-au constituit Consilii evreiești (Judenrat) care aveau sarcina de a implementa politica nazistă. Una din priorități o constituia deportarea evreilor din spațiul rural în marile orașe unde dreptul de rezidență era limitat la anumite cartiere (ghetouri) perfect izolate, controlate, suprapopulate, unde condițiile de viață erau inumane și locuitorii supuși la înfometare, muncă forțată, etc. direct sau indirect, aceste condiții reprezentau acte deliberate care atentau la viața evreilor, sute de mii găsindu-și moarte în aceste uriașe închisori. Aliații naziștilor au urmat exemplul lor, astfel că în Europa existau peste 130 de ghetouri.
Evreii nu au asistat pasiv la politica naziștilor, aceste ghetouri constituind centre de organizare a rezistenței evreiești, un rol important avându-l grupurile clandestine formate, printre alții, din membri ai organizațiilor de tineret. Aceste grupuri de rezistență care funcționau în paralel cu Consiliile evreiești, acționau după cum considerau de cuviință, uneori cooperând iar alteori subminând activitatea consiliilor. Când s-au convins că scopul naziștilor era exterminarea, aceste grupuri clandestine s-au transformat în grupuri de rezistență armată. Acest lucru s-a întâmplat mai ales când naziștii au decis lichidarea ghetourilor și deportarea evreilor în lagăre. Dintre revoltele armate evreiești din cadrul ghetourilor cele mai cunoscute sunt cele ale evreilor din Varșovia.
Lagărele de concentrare s-au înființat înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial. Evreii și romii erau deportați în aceste lagăre pentru că aparțineau unei alte «rase», care ar «prejudicia» rasa ariană. După expansiunea naziștilor spre est, numărul prizonierilor a crescut și astfel s-a realizat o ierarhizare în lagăre, evreii situându-se pe ultimul loc în această ierarhie.
Lagărele se foloseau pentru instituirea noii ordini rasiale pe care naziștii o impuseseră în est, fiind parte din politica de eliminare a «indezirabililor». După izbucnirea celui de al doilea război mondial în anul 1939 au început să se înființeze lagăre de concentrare pe teritoriile ocupate, în special în estul Europei, aceste lagăre constituind locuri de implementare a terorii. Sute de mii de prizonieri din toată Europa erau aduși în lagăre și erau folosiți în industria germană de război. Datorită condițiilor grele din lagăre mii de prizonieri au murit fie din cauza muncii grele, a foametei, a abuzurilor pe care le aplicau torționarii zeloși.
Sistemul lagărelor s-a perfecționat odată cu deschiderea Complexului Auschwitz-Birkenau, care era utilizat ca lagăr de concentrare pentru polonezi și alte naționalități și ca lagăr de exterminare pentru evrei, peste i milion fiind exterminați doar acolo. Aliații naziștilor au folosit lagărele în același scop – pentru exterminarea indezirabililor – dar mijloacele lor au fost mai «rudimentare» (foame, boli, frig, etc.)
În timpul celui de-al doilea război mondial au existat mai multe tipuri de lagăre. Lagărele de concentrare erau folosite pentru detenția civililor considerați dușmani reali sau ipotetici ai naziștilor (primul lagăr de acest tip a fost cel de la Dachau). Apoi existau lagăre de muncă forțată pentru exploatarea muncii prizonierilor în scopul obținerii de avantaje economice și acoperirea lipsei forței de muncă. În lagărele de tranzit erau ținuți temporar evreii care urmau să fie deportați în lagărele de exterminare. Apoi existau lagăre pentru prizonieri de război, inclusiv pentru soldații polonezi sau sovietici. Lagărele de exterminare în masă se construiau pentru asasinarea organizată a unui număr mare de oameni.
Deportarea evreilor în masă s-a realizat la sfârșitul anului 1941. Erau mai multe operațiuni incluse în acest proces al deportării: se făceau arestări în timpul Aktionen sau Razzien (razii), apoi se realiza concentrarea în punctele de tranzit și transportarea spre lagărele de exterminare. În unele cazuri victimele treceau printr-o fază intermediară, adică staționarea temporară în lagărele de tranzit sau ghetouri. În Europa de Est evreii erau transportați spre lagărele de exterminare în trenuri de marfă, în vagoane pentru vite, fără toalete, fără ventilație, fără apă sau alimente, încât mulți (mai ales cei prea tineri sau prea bătrâni) mureau în timpul călătoriei care putea dura între 4 zile și 2 săptămâni. Evadarea prizonierilor în timpul călătoriei era imposibilă pentru că ferestrele aveau sârmă ghimpată iar în tren existau numeroase santinele care nu ezitau să-i împuște pe fugari. Deportarea evreilor din Reich și din vestul sau sudul Europei era întrucâtva diferită. În unele cazuri, cei care urmau să fie deportați primeau ordin de arestare, având obligația de a se prezenta personal la secția de poliție. De aici erau escortați la gară de unde erau duși în trenuri de persoane spre lagăre. Câteodată, pentru a induce în eroare, naziștii îi obligau să-și cumpere bilet de călătorie. În acest mod zvonurile legate de lagărele de exterminare erau și mai puțin crezute.
Uciderea în masă a evreilor s-a realizat și în mod direct. La 22 iunie 1941, când a fost invadat URSS, unitățile de atac ale Wermacht au fost urmate de Einsatzgruppen, care aveau ca rol identificarea și lichidarea rapidă a evreilor și comisarilor politici sovietici. În primele luni de ocupație în est aceste trupe și colaboratorii lor au împușcat între 1,2 milioane și 1,7 milioane de evrei. În 1942, naziștii și colaboratorii lor lituanieni au împușcat 9200 de evrei în ghetoul Kovno într-o singură zi, ceea ce s-a numit «Marea Acțiune».
Altă metodă exterminare în masă utilizată de naziști și aliații lor a fost înecul. Conform unor relatări ale unor martori, de exemplu, tot în anul 1942 naziștii au strâns 500 de evrei pe o barjă ancorată în mijlocul unui râu de lângă Minsk, fără apă sau mâncare. Peste 5 zile, un țăran din apropiere le-a adus înot pâine și apă dar fiind prins a fost executat împreună cu alți 12 țărani. Ulterior, naziștii au aruncat barja în aer.
Cele mai mari greutăți cu care s-au confruntat evreii în ghetouri erau izolarea, suprapopularea, foametea, bolile, Rațiile de mâncare pe care le primeau care foarte reduse, ceea ce a condus la malnutriție și boli legate de acestea, rezultatul final fiind moartea a zeci de mii de evrei. Unii au reușit să supraviețuiască făcând contrabandă cu mâncare. Pentru aceasta erau necesari foarte mulți bani și de oameni dispuși să iasă din ghetou pentru a procura alimente. De multe ori această sarcină le revenea copiilor. Riscurile erau foarte mari iar cei prinși de naziști în afara ghetoului erau executați prin împușcare.
Ca și în alte țări europene în România «negaționismul» cu privire la Holocaust a cunoscut manifestări diferite. Unii negau totalmente orice participare și chiar existența Holocaustului, în timp ce alții acceptau existența lui dar considerau că nu se poate vorbi Holocaust în România și de asemenea cei care acceptau că a existat Holocaust și în România dar considerau că responsabilitatea le aparținea naziștilor a căror armată ar fi instrumentat ororile sau legionarilor. În perioada postbelică în țara noastră antisemitismul, problema minorităților și Holocaustul nu au constituit priorități la nivel academic. Politizarea propagandistică a istoriei, cenzura, înregimentarea doctrinară a lumii academice de către regimul comunist au jucat un rol important în ocultarea și deformarea Holocaustului.
Holocaustul a constituit un moment de cumpănă al istoriei lumii care a avut consecințe asupra întregii societăți. Studiul Holocaustului cere o abordare atentă pentru a înțelege profund semnificațiile acestui fenomen istoric și pentru a trage concluziile cele mai înțelepte. Întrucât există și acum suficiente neclarități legate de evenimentele din timpul Holocaustului e important să se evite apariția unor stereotipii și prejudecăți care pot fi demontate printr-o informare corectă. Prin urmare studierea Holocaustului este importantă pentru că aduce argumente pro-democratice incontestabile, și pledează pentru valori care trebuie respectate cum ar fi solidaritatea, toleranța, diversitatea, buna înțelegere dintre oameni și acceptarea.
Bibliografie
Jean-Michel Lecomte, Predarea Holocaustului în secolul al XXI-lea, Fundația W. Filderman, București, 2001
Florin Petrescu, Istoria Evreilor, Holocaustul, E.D.P. București, 2005