Pentru a deveni cetățeni informați, responsabili și implicați în comunitate, educația civică trebuie să formeze la tineri conștiința apartenenței la un popor cu istorie milenară, în care faptele trecutului modelează identitatea națională, concept de referință pentru înțelegerea prezentului și proiectarea viitorului. Să nu se uite că România înseamnă cei ce suntem, cei care au fost și cei care vor trăi în spațiul ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră. Această „insulă de latinitate din oceanul slav” n-ar fi rezistat vitregiei vremurilor fără înțelepciunea, curajul și sacrificiile înaintașilor.
Importanța cunoașterii trecutului a fost exprimată magistral de către Tudor Vianu: „Istoria este obiectul cel mai interesant al cunoaşterii şi elementul fundamental al culturii. Este cult cu adevărat numai omul care ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă”. În concepția lui Nicolae Iorga, „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”.
Te invit, stimate cititor, într-o călătorie imaginară prin istoria poporului român, pentru a reflecta la rădăcinile care reprezintă fundamentul pentru dezvoltarea identității naționale.
Referitor la originile poporului român, se menționează că statul centralizat la geto-daci s-a format prin unirea triburilor sub conducerea lui Burebista (82–44 î.Hr.), după care s-a dezmembrat, apoi a fost refăcut de către Decebal (87–106 d.Hr.). În timpul lui Burebista, regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere, având următoarele hotare: țărmul Mării Negre și Bugul spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava spre vest, Carpații Păduroși spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) spre sud. Istoricul Strabon (63 î.Hr. – 19 d.Hr.) afirmă că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic”. Burebista a obținut numeroase victorii împotriva neamurilor vecine, a mutat capitala Daciei de la Argedava la Sarmizegetusa și a realizat, împreună cu preotul Deceneu, o reformă politico-religioasă a supușilor, bazată pe „abstinență și sobrietate și ascultare de porunci”.
Societatea dacilor era împărțită în două clase sociale: aristocrația (pileati sau tarabostes) și agricultorii (comati); primii reprezentau clasa privilegiată, având dreptul să-și acopere capul cu o cușmă, iar ceilalți erau țărani și meșteșugari care purtau părul lung (capillati) și formau grosul armatei. Pe lângă agricultură, dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor, din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult, podoabe și monede. Ceramica devenise o adevărată artă, fiind prelucrată atât cu mâna, cât și cu roata olarului. Îmbrăcămintea dacilor era confecționată din lână de oaie și din cânepă; locuințele acestora din zona de câmpie erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, iar la deal și la munte utilizau bârnele încheiate. Pentru apărare, dacii și-au construit cetăți – numite dava. Dacii își ardeau morții și credeau în nemurirea sufletului, iar sfătuitorul regelui, fiind și conducătorul preoților, era considerat reprezentantul pe pământ al zeității supreme, Zamolxis (numit și Gebeleizis).
După moartea lui Burebista, regatul s-a divizat succesiv în mai multe părți, astfel încât, în timpul împăratului roman Octavianus Augustus, existau cinci regate dacice în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Chiar și în această situație, unii dintre regii daci au continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman, încercând să-și extindă stăpânirea peste Dunăre. Istoricul Dio Cassius relatează că o expediție organizată de romani la Dunăre a determinat pe regele Duras să cedeze conducerea lui Decebal, „fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor”.
După preluarea puterii de către Decebal, dacii au făcut față expediției romane conduse de Tettius Iullianus, obținând condiții favorabile prin pacea încheiată; și-au refăcut armata și chiar au obținut plata unui tribut anual de la împăratul Domițian.
Pentru a înlătura această umilire a Imperiului Roman, împăratul Traian a organizat o amplă campanie împotriva dacilor: în primul război (101–102) a fost atacată capitala Sarmizegetusa și ocupată o parte din regat, iar cel de-al doilea război dacic s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal, sinuciderea acestuia și transformarea Daciei în provincie romană. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, unde Traian a organizat o mare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia permițându-i să prezinte detaliile războiului în celebra Columnă a lui Traian.
După cucerire, regatul dac a fost împărțit în provincia romană Dacia, care cuprindea vestul Olteniei, Banatul și cea mai mare parte a Ardealului; alte regiuni au fost incluse în provincia Moesia Inferior, iar restul au rămas libere. În provincia romană Dacia, condusă de Legatus augusti pro praetore (care avea comanda legiunilor și administrația), au fost aduși coloniști din diverse părți ale Imperiului Roman (din provinciile balcanice, Asia Mică etc.), pentru a asigura romanizarea și exploatarea resurselor, iar pentru deplasarea ușoară între principalele orașe (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa) a fost construită o rețea complexă de drumuri militare. Pentru apărare au fost aduse Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica, fiind staționate în castrele Apulum (Alba Iulia) și Potaissa (Turda).
După moartea lui Traian, în anul 117, urmează la tron Hadrian, care, sub presiunea triburilor nesupuse Romei, a fost nevoit, în anul 118, să reorganizeze noua provincie romană în Dacia Inferior și Dacia Superior, iar o diplomă militară din 10 august 123 menționează și Dacia Porolissensis. Pe măsura intensificării atacurilor barbarilor și a destabilizării Imperiului Roman, apărarea provinciilor devine tot mai dificilă, astfel că împăratul Aurelian (270–275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, cetățenii romani fiind duși la sud de Dunăre, unde a fost creată provincia Dacia Aureliană.
Ştefan cel Mare (1438–1504), fiul lui Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, a fost domn al Moldovei între anii 1457 și 1504, remarcându-se prin calități deosebite de om de stat, diplomat și conducător militar, iubitor de popor și model de credință în Dumnezeu.
În lunga sa domnie de 47 de ani, Ștefan cel Mare a asigurat Moldovei stabilitate internă și prosperitate economică, dreptate și liniște socială.
Pentru a-și apăra țara de intervențiile unor puteri străine (Imperiul Otoman, Regatul Ungariei și Regatul Poloniei), a creat alianțe și a susținut conducători favorabili în Țara Românească și Hanatul Crimeii; s-a bazat pe mica boierime și obștile de răzeși pentru a forma o armată de masă (oastea cea mare); a construit un sistem de fortificații la granițele țării, având ca puncte strategice de apărare cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin; a încercat să realizeze alianțe internaționale împotriva turcilor prin trimiterea de soli la Papa de la Roma, Veneția și alte puteri europene.
Marele voievod a purtat 36 de bătălii, 34 dintre acestea fiind victorioase, ca de exemplu: victoria de la Baia (1467, asupra lui Matei Corvin), victoria de la Lipnic (1469, asupra tătarilor), victoria de la Codrii Cosminului (1497, asupra regelui Poloniei Ioan Albert), victoria de la Vaslui (1475, asupra armatei otomane conduse de Soliman-Pașa). A fost învins în bătăliile de la Chilia (1462) și Valea Albă – Războieni (1476). După înfrângerea din 1476 de către sultanul Mehmed al II-lea, domnitorul Moldovei a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman și să plătească un tribut anual modic pentru a-și păstra instituțiile și autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a avut șapte copii cu cele trei soții, și anume: Evdochia (fiica marelui cneaz de Kiev), Maria din Mangop (cu origini în familia imperială bizantină) și Maria Voichița (fiica lui Radu cel Frumos).
Ca apărător de neam și credință, a construit numeroase lăcașuri sfinte (mănăstiri și biserici), nu numai în Moldova, ci și în Țara Românească, Transilvania sau la muntele Athos, fiind unul din motivele pentru care, în anul 1992, a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română cu numele de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Pentru mentalul colectiv, se face trimitere la afirmațiile elocvente din Letopisețul Țării Moldovei ale cronicarului Grigore Ureche: „Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu sveti (sfânt – n. n.) Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni nici nainte, nici după aceia l-au ajunsu… Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi 3 săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.”
Neagoe Basarab (1482–1521) s-a născut în familia marelui vornic Pârvu Craiovescu și a soției acestuia, Neaga din Hotărani. Ca fiu de boieri, a avut un statut privilegiat, fiind educat de către călugărul Macarie de la mănăstirea Bistriţa (din Oltenia), patriarhul Nifon al Constantinopolului, refugiat la curtea Craioveştilor, și mitropolitul sârb Maxim Brancovič. După moda vremii, a fost inițiat în teologie, istorie, geografie, filosofie și câteva limbi străine (greaca, latina, slavona și alte limbi de circulaţie europeană). Pentru desăvârșirea educației, a călătorit în Ungaria, Austria și Constantinopol, iar după revenirea în țară, a preluat diverse funcții în structurile statale ale Țării Românești. Astfel, a fost numit postelnic la 28 ianuarie 1501, mare postelnic (decembrie 1501 – 19 iunie 1509) și mare comis (24 aprilie 1510 – 28 noiembrie 1511).
În anul 1504 s-a căsătorit cu Despina (descendentă din dinastia de despoţi Brancovič şi din Cantacuzinii bizantini), cu care a avut șase copii: Ion, Petru și Anghelina (toți trei au murit de mici), Teodosie (1505–1521), Ruxandra (a fost măritată cu doi domni ai Țării Românești, mai întâi cu Radu de la Afumați și apoi cu Radu Paisie) și Stanca (a fost soția lui Ștefăniță, fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb și domn al Moldovei între 1517–1527).
A devenit domn al Țării Românești la data de 23 ianuarie 1512, după înfrângerea domnitorului Vlad cel Tânăr, fiind sprijinit de Mehmed beg, paşa de la Nicopole. Pentru a căpăta legitimitate în faţa supuşilor, şi-a însuşit supranumele de „Basarab”, intrând astfel, după opinia lui, în familia domnitoare cu drept de a pretinde tronul.
Domnia lui Neagoe Basarab a fost destul de fructuoasă, fiind preocupat de dezvoltarea țării prin măsuri eficiente luate în domeniul comerţului și cel al meșteșugurilor, reorganizarea armatei şi sprijinirea culturii, efectele benefice fiind creșterea demografică și a nivelului de trai. A promovat relații de prietenie cu Ungaria și a stabilit relații diplomatice cu Veneția și Roma, unul dintre succesele sale fiind medierea conflictului dintre creștinii ortodocși și catolici.
Neagoe Basarab a continuat politica înțeleaptă inițiată de Ștefan cel Mare pentru oprirea expansiunii turcești, prin realizarea unei alianțe cu Ștefan al IV-lea al Moldovei (Ștefăniță Vodă), care au trimis, în 1519, un ambasador la Vatican pentru a face cunoscut că „Basarab și aleșii săi, fiii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la „sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Din păcate, încercările sale nu au fost încununate de succes, Țara Românească rămânând vasală Imperiului Otoman.
Neagoe Basarab s-a stins din viață pe data de 15 septembrie 1521 (la vârsta de 39 de ani), după o lungă şi grea suferinţă, fiind înmormântat în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş, ctitoria sa. Pe piatra de mormânt stă scris următorul mesaj: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod şi Domn a toată Ţara Românească şi a părţilor dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani şi jumătate. Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat”.
Marele domnitor a fost un bun creștin, remarcându-se prin donații generoase făcute unor mănăstiri ortodoxe (din Țara Românească, țări din Balcani, Sfântul Munte Athos), Patriarhiei Ecumenice, lăcașurilor de cult din Ierusalim și de la Muntele Sinai.
În timpul domniei lui Neagoe Basarab a fost construit complexul monahal de la Curtea de Argeș, biserica Sfântul Gheorghe şi cea a Mitropoliei din Târgovişte (capitala de atunci a ţării); au fost reconstruite mănăstirile Tismana, Cozia şi Snagov; a fost rezidită școala din Scheii Braşovului; au fost tipărite cărți religioase, ieromonahul Macarie fiind sprijinit să tipărească „Tetraevanghelul” de la Târgoviște. Pentru contribuția sa la dezvoltarea ortodoxismului, a fost canonizat la 9 iulie 2008, fiind sărbătorit de Biserica Ortodoxă Română la 26 septembrie.
Neagoe Basarab a fost considerat „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof” (Bogdan Petriceicu Hasdeu) sau „domn cu apucături împărăteşti” (Nicolae Iorga), iar mitropolitul Antonie Plămădeală a afirmat: „Prin Curtea de Argeş şi prin Învăţăturile către fiul său Teodosie, Neagoe, voievod Basarab, şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor”.
Mihai Viteazul (1558–1601) a fost domnul Țării Românești între 1593–1600, fiind considerat unul dintre marii generali români și primul voievod unificator al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
S-a născut pe 15 ianuarie 1558, în familia nobiliară a Drăculeștilor, iar înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei. La vârsta de 26 de ani s-a căsătorit cu Stanca, nepoată a lui Dobromir, mare ban al Olteniei, având împreună doi copii: Nicolae Pătrașcu și Domnița Florica.
După ce a ajuns domn al Țării Românești în 1593, Mihai a decis, împreună cu boierii, să nu mai plătească tribute turcilor, încheind, în anul 1594, alianțe cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, şi cu Aron Vodă, domnul Moldovei. Ofensiva împotriva Înaltei Porți, cunoscută în istorie ca Războiul cel Lung, a început prin atacarea cetăților turcești de pe ambele maluri ale Dunării, mai precis: Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra etc.
Pentru pedepsirea voievodului, la Constantinopol s-a decis să fie înlocuit cu Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, fiind trimisă în acest scop o armată turcească, însă a fost învinsă la Rusciuk, pe 25 ianuarie 1595, deși a fost sprijinită și de o oaste a tătarilor, ambele pașale fiind ucise.
În timp ce Mihai ducea tratative cu Sigismund pentru ajutor militar, turcii conduși de Sinan Pașa au trecut Dunărea, aducând cu ei pe Mihnea, ca pretendent la tronul Țării Românești. Bătălia a avut loc la Călugăreni pe 13 august 1595 și s-a soldat cu victoria tactică a românilor. A doua zi după bătălie, Mihai și-a retras oastea spre București, apoi spre Târgoviște, fiind urmărit de turci, care au ocupat cele două orașe, însă pentru scurt timp, deoarece a primit sprijin de la Sigismund Báthory și Ștefan Răzvan, recucerind Târgoviștea pe 8 octombrie, Bucureștiul pe 12 octombrie, iar pe 21 octombrie a eliberat și cetatea Giurgiu, luându-se o pradă enormă.
Cu vistieria golită după luptele antiotomane, Mihai a fost nevoit să adopte o măsură de supraviețuire administrativă nepopulară, și anume „legarea țăranilor de glie”, prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) au fost siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
În cursul anului 1596, marele voievod a continuat să-i hărțuiască pe turci, trupele sale au atacat Babadagul, Vidinul, Plevna, ajungând până la Sofia. În acest context, Pașa Hassan din Belgrad a transmis lui Mihai că a fost acceptat ca domn de către sultan și anunţa că Mihai Viteazul a primit steag de domnie de la sultan şi că între cei doi conducători este pace. Însă, la scurt timp după semnarea (9 iunie 1598), la mănăstirea Dealu, a tratatului dintre împăratul austriac Rudolf al II-lea şi Mihai Viteazul, turcii au atacat Muntenia, fiind înfrânți de români la Silistra și Vidin.
Situația geopolitică favorabilă lui Mihai Viteazul s-a schimbat pe 29 martie 1599, atunci când Andrei Báthory a fost ales principe al Transilvaniei în locul vărului său Sigismund Báthory. Noul principe al Transilvaniei îl somează pe Mihai să părăsească tronul Munteniei în favoarea lui Simion Movilă. Mihai Viteazul se adresează împăratului Rudolf al II-lea, care îi transmite un răspuns favorabil în luna august, dar nu intervine împotriva lui Andrei Báthory. În această situație deosebit de complexă, Mihai trece cu oastea sa munții în Transilvania, prin pasul Buzău, la 5 octombrie 1599, face joncțiunea la Tălmăciu cu un al doilea corp de oaste, primind și sprijin de la secui. Voievodul Mihai a obținut o victorie strălucită în bătălia de la Șelimbăr (18 octombrie 1599), iar pe 1 noiembrie 1599 a intrat triumfător în Alba Iulia, primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy.
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai Viteazul a fost conducătorul de facto al Transilvaniei, a făcut donații de domenii unor boieri munteni și a înființat mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia, un pas important în recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.
Din cauza atitudinii ostile a lui Ieremia Movilă, în primăvara anului 1600, oștile lui Mihai au trecut din Transilvania şi Muntenia în Moldova, pe care au cucerit-o în trei săptămâni.
Mihai Viteazul este primul domnitor care a reușit, în anul 1600, unirea tuturor românilor, titulatura folosită de voievod fiind de „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Din păcate, este și anul sfârșitului domniei sale, având ca dușmani nu numai pe nobilii maghiari din Transilvania, înţeleşi cu generalul Basta, ci și inamici poloni.
La 18 septembrie 1600, Mihai Viteazul a fost înfrânt de generalul Basta în bătălia de la Mirăslău, situația fiind agravată de ocuparea Moldovei de către trupele polone. Forțat să ia calea pribegiei, Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias, care l-a ajutat să ia legătura cu Rudolf al II-lea, voievodul ajungând pe 23 februarie 1601 la Curtea Imperială de la Praga. Împăratul acceptă să-l sprijine pe Mihai, cu condiția să-l ajute pe generalul Basta ca să-l înlăture pe Sigismund Báthory, devenit între timp noul principe al Transilvaniei. Împreună cu Basta, Mihai îl învinge pe Sigismund în bătălia de la Guruslău (3 august 1601), apoi continuă lupta pentru a recupera Țara Românească de la Simion Movilă.
Pentru a preveni posibilitatea unei noi uniri a românilor, în dimineața zilei de 9 august 1601, atunci când Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, generalul Basta a trimis un detașament de 300 de mercenari pentru a-l aresta. Din cauză că s-a opus arestării, Mihai a fost împușcat și înjunghiat, după care i s-a tăiat capul, trupul său rămânând dezbrăcat în colbul taberei. Capul lui Mihai Viteazul a fost luat de comisul Radu Florescu, care l-a dus la mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște.
Pentru posteritate, Mihai Viteazul reprezintă eroul care a luptat împotriva invadatorilor, a realizat prima unire a românilor și a ctitorit numeroase lăcașuri sfinte, ca de exemplu mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din Bucureşti, cunoscută azi sub numele de „Mihai Vodă”, mănăstirea Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina (județul Olt), bisericile de la Ocna Sibiului, Lușărdea și cetatea Făgăraș. Numele său este purtat de 9 localități din România, numeroase licee, colegii și instituții militare, iar chipul său a fost reprezentat în tablouri pictate de Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.
Constantin Brâncoveanu (1654–1714) s-a născut în august 1654 la Brâncoveni, judeţul Olt, în familia lui Matei Brâncoveanu şi a Stancăi Cantacuzino (sora domnitorului Șerban Cantacuzino). Încă de la vârsta de un an a rămas orfan de tată, fiind crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino – un iubitor de artă şi de literatură –, care i-a asigurat o educaţie aleasă, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona. S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, cu care a avut patru fii şi șapte fiice: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, respectiv Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda.
Începând cu deceniul al optulea, Brâncoveanu a urcat rapid în ierarhia boierească: paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea, logofăt, agă, ispravnic al scaunului Bucureşti şi mare postelnic, apoi a urmat la tron, după moartea, în 1688, a domnitorului Şerban Cantacuzino.
Pe plan extern, Brâncoveanu a adoptat o politică „suplă şi abilă”, pentru a face faţă celor patru mari puteri care aveau interese la Dunăre: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski şi Rusia lui Petru cel Mare.
În condiţiile de vasalitate a ţării faţă de Înalta Poartă, Brâncoveanu a acţionat cumpătat pentru a asigura pacea, plătind regulat dările către sultan şi funcţionarii de la Constantinopol.
În perioada 1688–1714, când a domnit Brâncoveanu, Ţara Românească a progresat economic şi administrativ, fiind luate măsuri de modernizare a aparatului statal şi de reformare a sistemului fiscal.
În domeniul culturii, epoca brâncovenească se caracterizează printr-o sinteză naţională originală a influenţelor occidentale cu cele orientale. Pentru pasionaţii de istorie, stilul arhitectural eclectic, de tip brâncovenesc, este fascinant şi uşor de recunoscut.
Constantin Brâncoveanu s-a remarcat prin ctitorirea de biserici şi mănăstiri, ca de exemplu Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, Mănăstirea Horezu (sau Hurezi), cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. În Biserica Sfântul Gheorghe Nou (Bucureşti) se află şi osemintele ctitorului, care, în anul 1720, au fost aduse în secret de la Constantinopol de către soţia sa, doamna Marica. Marele domnitor a rămas în conştiinţa poporului român şi prin apariţia Bibliei de la Bucureşti, prima ediţie integrală în limba română a Sfintei Scripturi, a cărei tipărire începuse încă din timpul lui Şerban Cantacuzino.
Deşi în 1699 a fost confirmat pe viaţă în domnie şi reconfirmat de noul sultan în 1703, Brâncoveanu a fost mazilit în aprilie 1714, ca răspuns la „acţiunile diplomatice secrete” ale acestuia, dar şi la denigrările şi intrigile adversarilor săi. În locul său, turcii au numit ca domnitor al Ţării Româneşti pe spătarul Ştefan Cantacuzino. După ce i s-a confiscat averea din ţară, Constantin Brâncoveanu a fost dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat de turci, pentru a le ceda şi averea din străinătate, fiind executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei) şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Aceşti martiri sunt veneraţi de Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în 1992 sub numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni.
În fiecare an, pe 10 septembrie, români din toată țara vin la Țebea, în județul Hunedoara, pentru comemorarea trecerii în veșnicie a eroului național Avram Iancu (1824–1872), supranumit „Crăişorul munţilor”, cel mai iubit fiu al Ardealului. Pe lângă ceremonialul militar și religios, la Țebea se organizează și adunarea anuală a moților din Apuseni, care țin să-și exprime spiritul patriotic la tradiționala serbare populară de pe Câmpia Moților.
Avram Iancu s-a născut într-o familie de țărani de condiție modestă din Munții Apuseni, în satul Vidra de Sus (care în prezent îi poartă numele), județul Alba. A primit o educație aleasă, a devenit avocat și apărător al românilor din Ardeal, a fost unul dintre conducătorii Revoluţiei din 1848–1849, remarcându-se în lupta împotriva trupelor ungare, aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth, pentru afirmarea națiunii române și a conștiinței naționale. A murit de tânăr (în data de 10 septembrie 1872), la vârsta de 48 de ani, în vecinătatea satului Țebea, un loc din Țara Zarandului, având semnificația istorică de Panteonul Moților.
Pentru posteritate rămâne elocvent testamentul lui Avram Iancu: „Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat pînă acum, [cu] durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu cîte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărît să dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezînd că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi. Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, avocat”.
Generalul Ioan Dragalina (1860–1916) s-a născut la Caransebeş pe 16 decembrie 1860, fiind primul din cei patru copii ai lui Alexandru Dragalina şi Marta Lazaroni. A urmat şcoala primară din oraşul natal, şcoala de cadeţi din Timişoara, iar în 1884 s-a înscris la Academia Militară din Viena, fiind încadrat în armata austro-ungară. În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă, având împreună şase copii: Corneliu, Virgiliu, Aurora, Elena, Cornelia şi Viorica.
Destinul militarului Ioan Dragalina s-a schimbat radical în 1887, când a demisionat din armata austro-ungară şi s-a stabilit definitiv în România, fiind încadrat ca sublocotenent în Armata Română. Datorită meritelor sale deosebite, avansează pe scară ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908), colonel (1911), general de brigadă (1915).
În perioada 1908–1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti, fiind decorat cu Ordinul Steaua României clasa a V-a, pentru ordinea, disciplina şi contribuţia sa la ridicarea nivelului ştiinţific al învăţământului militar. În aprilie 1911, colonelul Ioan Dragalina este numit comandant al Regimentului 34 din Constanţa, activitatea sa fiind răsplătită cu Ordinul Coroanei României, clasa a IV-a.
În perioada neutralităţii României (1914–1916), s-a făcut remarcat prin realizarea unor lucrări de fortificaţii pe Valea Prahovei.
În anul 1916, a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, cu sediul la Drobeta Turnu Severin, ale cărei trupe au apărat frontiera României, de la izvoarele Argeşului până la Calafat, împotriva invaziei germano-austro-ungare. Sub comanda sa, trupele române au luptat cu vitejie la Orşova, pe valea râului Cerna şi la Porţile de Fier, reuşind să elibereze oraşul Orşova şi să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina şi Dranic.
În colecțiile Muzeului Militar Național din București se află o carte poștală cu valoare istorică, care a fost trimisă generalului Ioan Dragalina, pe 26 septembrie 1916, de către C.D. Constantinescu, medic-maior în Regimentul 6 Dorobanți „Mihai Viteazu”, în care se afirmă: „Aud cu plăcere vorbindu-se mult şi bine de D-Voastre, aici unde mă găsesc, numai între camarazi. Vă urez succese crescânde în interesul ṭării şi spre realizarea visului românimei, a căruia înfăptuire se pare că este mai apropiată ca oricând”.
În octombrie 1916, pentru a opri ofensiva din Valea Jiului a trupelor germane şi austro-ungare, conduse de generalul Paul von Kneussl, autorităţile române au desemnat pe generalul Dragalina în funcţia de comandant al Armatei I, cu sediul la Craiova. Marele strateg militar decide să oprească invazia în munţi pentru a proteja habitatele umane de efectele devastatoare ale războiului.
În dimineaţa zilei de 12 octombrie 1916, pleacă în Valea Jiului pentru a vorbi cu comandanţii aflaţi în primele linii. La trecerea pe podul din apropierea Mânăstirii Lainici, într-un schimb de focuri, generalul Dragalina este rănit de două gloanţe – în braţul stâng, respectiv în omoplat. Este trimis la Târgu Jiu şi, în aceeaşi zi, la Craiova, unde doctorii îi amputează braţul. Fiind transportat la Bucureşti cu trenul, în condiţii necorespunzătoare, rana se infectează. Pe patul de spital, regele Ferdinand îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. Moare de septicemie în seara zilei de 24 octombrie 1916, fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor.
Pentru posteritate, rămâne memorabil îndemnul ordinului de zi din 11 octombrie 1916, prin care generalul Dragalina s-a adresat militarilor: „Ofiţeri şi soldaţi ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei şi cer imperios la toţi, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viaţa a sfântului pământ al ţării noastre, apărarea vetrei strămoşeşti, a ogorului şi a cinstei numelui de român. Cer la toţi cea mai deplină ascultare şi cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc”.
Ecaterina Teodoroiu (1894–1917) s-a născut în data de 14 ianuarie 1894 la Vădeni (astăzi cartier al municipiului Târgu-Jiu), în familia agricultorilor Elena şi Vasile Teodoroiu, care, pe lângă tânăra Cătălina, au mai avut şapte copii: Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile, Elisabeta şi Sabina. După școala primară – începută în satul natal şi terminată la Târgu Jiu (fiind înscrisă în catalog cu numele de Ecaterina Teodoroiu) – a urmat apoi, în perioada 1905–1909, Şcoala româno-germană din Târgu Jiu, după care a plecat la București, unde s-a înscris la cursurile unui gimnaziu-pension de lângă Cişmigiu (dorind să devină învăţătoare), a frecventat până în 1916 cursurile liceale și a continuat studiile la o şcoală de infirmiere. În anul 1913, deși era elevă în anul V de liceu, a fost atrasă de viața militară, înscriindu-se în asociația cercetașilor români, Cohorta „Pastorul Bucur” din București, iar, din 1914, în cohorta gorjeană „Domnul Tudor”, unde și-a desfășurat activitatea pe timpul vacanțelor.
După intrarea României în Primul Război Mondial, tânăra Ecaterina s-a transferat la Târgu Jiu, pentru a participa ca asistentă medicală pe front, urmând Regimentul 18, în care lupta și fratele ei, Nicolae. Moartea acestuia a fost o lovitură grea pentru familie și a trezit în Ecaterina conștiința apărării patriei până la jertfa supremă și dorința de a participa pe front ca soldat activ.
În data de 10 octombrie 1916, soldatul Ecaterina Teodoroiu participă la prima bătălie de la Jiu, când trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ioan Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică. Pe 14 octombrie 1916, în luptele de la Podul Jiului, participă la respingerea atacului unei companii bavareze inamice, alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni.
Deși a fost rănită în război la ambele picioare, a urmat trupele române aflate în retragere către Moldova, iar, după tratamentul urmat la spitalele Filiași, Craiova și Iași, a revenit pe front. Fiind luată prizonieră, a reușit să scape împușcând „câțiva” soldați germani.
Pentru curajul său deosebit, în primăvara anului 1917, eroina a fost distinsă de generalul Dragalina cu „Virtutea militară de război, clasa a II-a” și avansată la gradul de sublocotenent, fiind pusă la comanda unui pluton cu 25 de soldați.
În august 1917, Ecaterina Teodoroiu a căzut la datorie pe câmpul de luptă de la Mărășești, fiind împușcată în piept. Pentru posteritate, rămân celebre ultimele sale cuvinte adresate soldaților pe care îi comanda: „Înainte băieți, sunteți cu mine!”
Eroina a fost înhumată pe 23 august 1917, în satul Poieni, comuna Fitioneşti, județul Vrancea, alături de mormântul căpitanului Dumitru Morjan, comandantul Companiei a 6-a, care a decedat cu o zi înainte. La căpătâiul eroinei a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a, apoi trupul ei a fost mutat în Mausoleul de la Mărășești. În Memoriul său din 10 mai 1920, colonelul Pomponiu afirmă: „Astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moşii şi strămoşii ei şi ca o pildă atât pentru Regimentul cu care a luptat şi şi-a dat viaţa pentru apărarea şi mărirea Patriei, cât şi pentru toţi românii şi, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru pământul strămoşesc”.
După patru ani, în data de 4 iunie 1921, autoritățile au decis mutarea la Târgu Jiu a osemintelor Ecaterinei, fiind depuse inițial în cavoul din faţa Primăriei, pănă la realizarea unui monument comemorativ.
Pentru posteritate, Ecaterina Teodoroiu rămâne un model de curaj, dăruire și patriotism, fiind comparată de generalul francez Henri Berthelot cu Ioana D’Arc, ambele eroine având destine similare, dar în țări și epoci diferite.
Concluzii
Lucrarea deschide o fereastră în istoria României cuprinsă între formarea statului centralizat la geto-daci și Unirea Principatelor, cu scopul prezentării concise a contextului istoric și corelării unor evenimente în care au fost implicate personalități marcante precum: Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Avram Iancu, generalul Ioan Dragalina și eroina de la Mărășești, Ecaterina Teodoroiu. Pentru stimularea interesului și asigurarea unui cadru motivațional adecvat au fost selectate date biografice importante din viața acestor personalități intrate definitiv în patrimoniul cultural al României.
Subscriu la cugetarea lui Jean Jaurès că „trebuie să luăm din trecut focul, nu cenuşa”, mai precis, în analiza critică a biografiilor înaintașilor iluștri, trebuie separate faptele bune de cele negative și trase învățăminte pentru viitor. În acest mod de abordare, istoria poate oferi etaloane pentru evaluarea conduitei decidenților politici din prezent.
Tinerii trebuie să înțeleagă mecanismele istorice care au dus la reușită, să identifice calitățile înaintașilor demne de imitat (ex. curajul, perseverența, viziunea pe termen lung, patriotismul), să conștientizeze derapajele (cum ar fi autoritarismul sau deciziile impulsive), să-și formeze abilitatea de a privi liderii ca pe niște oameni complecși, capabili atât de măreție, cât și de slăbiciune.
În scenariile didactice pentru modelarea conștiinței civice a tinerilor, a respectului cuvenit înaintașilor și a responsabilității în participarea la viața comunității, se pune accent pe transmiterea valorilor naționale, care pot fi considerate veritabile punți de legătură între trecut, prezent și viitor. Într-o exprimare sugestivă, istoria unui popor reprezintă rădăcinile identității sale în curgerea inexorabilă a timpului, altfel spus, amprenta unică în constelația națiunilor lumii.
Bibliografie
- Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Editura All, București, 2000
- Ioan-Aurel Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, Editura Litera, București, 2019
- Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013