Educația a fost și rămâne o temă de interes la nivel mondial. Primele forme de educație au fost pe lângă biserica, preoții educau copiii; ba, mai mult, să ne aducem aminte că la picioarele lui Gamliel a studiat, a luat lecții însăși cel care avea să devină apostol al lui Hristos, cel câte a purtat pe perioada persecutării creștinilor numele de Saul și mai apoi a fost botezat în religia creștina sub numele de Pavel, devenind cel mai mare apostol. Însuși Mântuitorul Hristos a participat la educația copiilor, vorbindu-le prin pilde, atrăgând atenția zicând „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei”.
Educația, în înțelesul ei de bază, presupune atât o parte descriptivă, cât şi una normativă, ea realizându-se atât prin cunoașterea teoretică, dar mai ales prin aplicarea teoriei studiate şi învățate în viața de zi cu zi. A fi educat înseamnă a fi un pion important al societății, a șți, să scrii, să citești, să povestești, să educi și ti la rândul tău, numai educat ești un om folositor, nu ești o povara, pentru că needucat nu folosești nimănui, ești evitat de toți, de societate, marginalizat. Sunt foarte mulți copii care doresc să fie educați, dar nu pot nu că nu își doresc, ci din cauza altor factori, sărăciei din familie, abandonării lor de către părinți, plasării lor în grijă bunicilor.
În concepţia mea, un bun profesor nu este acela care este tributar canoanelor pedagogice, acela care proiectează lecţia perfect din punct de vedere psihopedagogic, ci cel care face din meseria să o misiune, cel „care nu robotizează didactică, fiind împotriva standardelor didactice” (Prof. Univ. Dr. Emil Păun, Sociologia educației), iar din procesul instructiv- educativ face o artă de comunicare şi comuniune cu semenii, cel care transmite educatului o parte din personalitatea proprie, cel care răspunde chemării de „șlefuire sufletească” a elevilor săi, cel care se străduieşte el mai întâi pe calea desăvârşirii şi mai apoi cere acest lucru de la elevii săi, pentru ”a se mântui atât el cât şi să-i mântuiască pe cei ce îl ascultă” (I Timotei, IV, 16.), pentru că el este ”lumina lumii şi sarea pământului”.
Cu alte cuvinte educator cu adevărat este cel care a învăţat să cunoască adevărurile divine descoperite de Dumnezeu omului, el trebuie să realizeze o educaţie religioasă naturală, fără a impune, pedepsi sau anatematiza, iar ceea ce dă elevilor trebuie să fie în raport cu psihologia lor, relația profesor – elev să fie reglată permanent în funcție de permisivitatea situațiilor psihologice.
O altă regulă foarte importantă prevede crearea unei atmosfere plăcute şi interesante pentru elev, profesorul încercând să se apropie cât mai mult de sufletul copilului atât prin conţinut cât şi prin limbaj, educatorul având nevoie de prezenţa mereu vie a icoanei Mântuitorului Hristos în centrul activității sale. Profesorul trebuie să cunoască tainele predării, aici fiind vorba de disciplină religie ortodoxă, cunoștințe de psihologie, pedagogie.
Profesorul trebuie să fie conştient că menirea să este de a desăvârşi chipul lui Dumnezeu în om „este o cumplită monstruozitate să vezi aştrii lipsiţi de lumină dar care trebuie să lumineze” (Sf. Ioan Hrisostom), trebuie să conducă cu tact şi înţelepciune pe toţi elevii şi pe fiecare în parte pe urcuşul greu al desăvârşirii, să le arate mijloacele şi calea care duc la Împărăţia cerurilor, iar pentru a-şi atinge finalităţile el trebuie să fie conştient că, pe lângă o pregătire teologică, pedagogică şi metodologică, are nevoie de o viaţă curată, să fie el primul luminat de lumina învăţăturilor sale.
Profesorul este lumina printre elevii săi, răspândește cyuvantul lui Dumnezeu, luminează mințile elevilor, îi ajută să înțeleagă mai ușor religia,îi ancorează în realitate și i învață că trebuie să fie oameni buni, să facă fapte bune.
Cu toate că este foarte greu să formăm valori morale şi creştini adevăraţi într-o societate în care primează valorile (prea) democratice, nu trebuie să uităm îndemnul Mântuitorului: „dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei XVII, 20), trebuie să dăm dovadă de înţelegere, bunătate şi iubire de semeni, noi având de îndeplinit o misiune şi nu o meserie fapt pentru care avem nevoie de chemare şi vocaţie.
Nu trebuie să uităm că acum suntem luptători pentru dreptate, corectitudine, şi adevăr, luptători ce încearcă să fie „predicatori prin fapte ci nu prin vorbe” iar mai presus de interesele noastre personale primează dragostea de Dumnezeu şi mai ales de semeni.
Bibliografie
*** Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti.
Cerghit I., Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
Păun E., Sociologia educaţiei.
Şebu S., Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba – Iulia, 2000.