Învățământul simultan la nivel gimnazial constituie una dintre particularitățile școlii românești contemporane, mai ales în comunitățile rurale. În aceste zone, scăderea demografică, migrația și lipsa cadrelor didactice determină organizarea unor clase mixte, unde elevi din ani școlari diferiți învață împreună, sub îndrumarea unui singur profesor. Într-o sală de clasă se întâlnesc, de pildă, elevii de clasa a V-a și a VI-a, sau chiar elevi din trei generații școlare distincte, ceea ce transformă lecția într-un exercițiu permanent de echilibru pedagogic.
Această organizare reprezintă o soluție de compromis, dar și o dovadă a dorinței comunităților de a menține vie școala din sat, chiar și în condiții precare. Profesorul nu mai predă liniar, ca într-o clasă obișnuită, ci își fragmentează lecția, alternează explicațiile, oferă sarcini diferențiate și, în același timp, încearcă să păstreze interesul tuturor elevilor. Este o muncă solicitantă, care cere o pregătire pedagogică solidă, dar și o doză de ingeniozitate, răbdare și energie.
Deși pare o formă de predare dificil de acceptat, învățământul simultan are și câteva beneficii reale. Elevii își dezvoltă capacitatea de a lucra independent, de a căuta soluții și de a-și asuma responsabilități. Atunci când profesorul se ocupă de o altă grupă, copiii sunt nevoiți să se concentreze singuri asupra exercițiilor primite, ceea ce stimulează autonomia și disciplina. În plus, faptul că în aceeași clasă se întâlnesc elevi de vârste și niveluri diferite creează un context aparte: cei mai mari pot deveni sprijin pentru cei mai mici, iar spiritul de comunitate se consolidează. Unele studii arată că această cooperare intergenerațională favorizează solidaritatea și cultivă o formă de învățare colaborativă, mai greu de atins în clasele omogene.
Profesorii implicați în astfel de contexte ajung, inevitabil, să își diversifice metodele. Ei caută resurse suplimentare, folosesc tehnici de predare diferențiată și găsesc modalități creative de a valorifica timpul. În anumite situații, predarea simultană devine un catalizator al inovației pedagogice, obligând cadrele didactice să se reinventeze și să devină mai flexibile. Totodată, pentru copiii din sate izolate, această formă de organizare este adesea singura care le asigură accesul la educație, evitând naveta zilnică pe distanțe mari sau riscul abandonului școlar.
Totuși, realitatea arată că dezavantajele sunt mai puternic resimțite decât avantajele. În primul rând, efortul profesorului este considerabil, fiind nevoit să pregătească lecții paralele, să jongleze cu activități diverse și să păstreze atenția unor grupe care nu evoluează în același ritm. Orele devin fragmentate, iar timpul alocat fiecărei clase este mult diminuat. Elevii nu primesc întotdeauna explicațiile detaliate de care au nevoie, ceea ce duce la lacune și la rezultate școlare mai slabe. În plus, diferențele dintre copii se accentuează: cei mai buni se descurcă singuri, în timp ce elevii care au nevoie de sprijin suplimentar rămân adesea în urmă.
Un alt obstacol îl reprezintă lipsa resurselor didactice adaptate. Manualele și materialele sunt concepute pentru clase omogene și nu oferă instrumente pentru organizarea simultană. Profesorii recurg la improvizații, adaptează fișe sau creează materiale proprii, consumând timp și energie considerabile.
Din perspectivă psihopedagogică, învățământul simultan poate genera frustrare atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor. Copiii se simt uneori neglijați sau dezavantajați, iar profesorii trăiesc sentimentul permanent că nu reușesc să ofere suficient fiecărei grupe. Acest dezechilibru emoțional poate influența negativ motivația pentru învățare și satisfacția profesională.
Cu toate acestea, învățământul simultan la gimnaziu nu trebuie perceput exclusiv ca o anomalie a sistemului educațional. El reflectă realitatea comunităților mici și necesită o abordare responsabilă din partea autorităților. Soluțiile posibile includ programe de formare dedicate cadrelor didactice, elaborarea de manuale și materiale specifice predării simultane. Mai mult, ar fi necesar ca politicile educaționale să devină mai flexibile, adaptate la particularitățile locale, și să încurajeze colaborarea între școli, astfel încât profesorii să nu rămână izolați în fața unei sarcini atât de solicitante.
Învățământul simultan poate fi privit și ca un test al solidarității sociale. În spatele său se află copii care merită acces egal la educație și profesori care depun eforturi uriașe pentru a compensa lipsurile unui sistem adesea rigid. Dacă acești profesori sunt sprijiniți prin politici coerente și prin resurse adecvate, predarea simultană poate deveni o experiență educațională valoroasă, care să îmbine adaptarea la condiții locale cu menținerea standardelor de calitate. În loc să fie tratată doar ca o soluție de avarie, această formă de organizare ar putea fi integrată într-o strategie mai amplă de modernizare a educației rurale, contribuind la reducerea inegalităților și la consolidarea coeziunii sociale.
Bibliografie
1. Ministerul Educației (2021). Raport privind starea învățământului preuniversitar în România. București: MEC.
2. Vlăsceanu, L. (coord.) (2019). Educația în România: date și analize. București: Editura Polirom.
3. UNICEF România (2020). Educația în mediul rural – provocări și soluții. București.
4. Iucu, R. (2016). Management educațional. București: Editura Polirom.
5. Voiculescu, F. (2021). „Învățământul simultan în școlile rurale – studiu de caz”. Revista de Pedagogie, nr. 3/2021.