Pentru „patrioții” care, în primii ani de după 1989, considerau că „salamul cu soia” era o realitate strict autohtonă și unul dintre cele mai rele lucruri trăite în comunism, și care considerau că și-au dovedit patriotismul ingerând acest produs, sintagma ce constituie titlul prezentului articol poate fi de neacceptat, un nonsens sau o antifrază.
Aceeași reacție ar putea-o avea oricine privește cu superficialitate fenomenul, considerându-l desuet, în condițiile globalizării și al ispitirii de a deveni cetățean al Europei Occidentale, dacă nu cumva al altor continente, ceva mai ofertante profesional, social și cultural, renegându-și valorile împărtășite de neamul său, de comunitatea în care s-a format, de cei care au rămas în România nu pentru că nu s-ar fi putut integra profesional și social în altă țară, ci din dorința de a restitui culturii și civilizației în care au apărut pe lume o câtime din ce au primit, dar și din bucuria dată de sentimentul apartenenței, al comuniunii cu spiritul românesc.
Departe de a ne erija în erija în judecători ai semenilor (gest total neavenit și chiar nociv!), considerăm justificată asocierea atitudinii de admirație a etosului autohton și de nostalgie a scriitorilor din diaspora cu patriotismul, chiar în ciuda vocilor care îl consideră un apanaj al temerarilor care, de voie sau de nevoie, au rămas în țară și la bine și la rău, fie îmbogățind-o, fie încetinindu-i progresul.
În fond, în absența unor încercări grele, cum ar putea un localnic să-și probeze patriotismul?… Se poate răspunde: prin respectarea tradițiilor și a datinilor, prin acțiunile orientate spre progresul țării, prin promovarea valorilor ei perene, prin grija față de utilizarea corectă a limbii, prin cunoașterea trecutului și extragerea lecțiilor paradigmatice din el…. Dar pot fi și gesturi mărunte, precum estetizarea habitatului, ospitalitatea altruistă, creșterea copiilor în respect față de țară și față de valorile ei.
Totuși, dorul de țară și adevărata apreciere a ei se manifestă doar departe de patrie, pentru că nu ți se poate face dor de ceea ce ai alături, de ceea ce trăiești, mai cu seamă că unele frumuseți, la îndemâna oricui, se banalizează, devin contextul firesc al celor ce beneficiază de când se știe de ele! După cum nici aurul, nici diamantul, nici alte valori actuale nu ar mai fi în niciun mod prețuite dacă ar fi la dispoziția tuturor pământenilor, pretutindeni, tot așa, frumusețile naturii, ingeniozitatea românului pentru supraviețuire și egregorul trăirii autohtone, nu pot fi apreciate la justa lor valoare când te afli în mijlocul lor sau faci parte din ele.
Nu de puține ori am avut prilejul să constatăm că semeni ai noștri care au părăsit țara cu sentimentul de lehamite față de birocrație, de absurditatea anumitor normative sau față de „înapoierea” civilizației, s-au văzut nevoiți să revină în țară, purtători ai unor sentimente noi, chiar admirative față de țară, fie că au recunoscut imaginea mult prea cosmetizată pe care o aveau în minte față de culturile pe care le admirau, fie că, chiar în condiții de trai net superioare celor de aici, s-au resimțit „dezrădăcinați”, de nerecunoscut sau în imposibilitatea de a se bucura de acele lucruri pe care și le doreau în trecut, omițându-le pe cele de specific național.
Un caz grăitor îl constituie chiar scriitorul I. L. Caragiale, care, după mutarea sa la Berlin (1905), nemaifiind inspirat de realități balcanice, schimbă total registrul și speciile literare abordate, umorul operelor anterioare dispărând aproape total din scriitura sa transformată.
Tot un caz aparte, de claustrare impusă în propria-i patrie, îl constituie filosoful Constantin Noica. Având atât experiența străinătății (la Berlin, 1940-1944), cât și pe cea a domiciliului impus/ forțat (la Câmpulung Muscel, 1949-1958), apoi și pe cea a închisorii (1958-1964), Noica privește uneori cu uimirea unui privitor admirativ din afara spațiului românesc anumite aspecte autohtone, chiar în condițiile în care vocea narativă/ reflexivă este de tip homodiegetic: „Avem noi, românii. un proverb curios: «Unde e multă minte, e și prostie multă.». Să fie românul atât de înțelept, încât se teme și de prea multă înțelepciune? În orice caz, ceea ce izbește la el – o vedem bine – e măsura. Nu numai în viața interioară, dar peste tot: în ce face și în ce se face în jurul său.” (Constantin Noica, 2008, p. 73). În același sens, afirma: „Există la noi o curioasă și uneori nefilozofică sete de armonie.” (ibidem, p. 81).
Cu detașare, același filosof considera: „Trebuie să o spunem deschis: există o dimensiune păgână a sufletului românesc.” (ibidem, p. 93), și, „În momentul de față, filozofia este disciplina cea mai reprezentativă pentru spiritualitatea românească, pentru că în ea iese prima dată la iveală tensiunea, latentă până acum, a sufletului românesc, conflictul dintre cele două dimensiuni, să le numim: păgână și creștină, ale sufletului românesc.” (ibidem, p. 95).
Tot Constantin Noica se arăta revoltat față de aprecierea „«Sunt încântătoare bisericuțele acestea ale Bucovinei. »” (Constantin Noica, 2008, p. 41): „Exclamația e a unui străin. A unui străin din Apusul catedralelor și al gigantescului de factură gotică. E treaba lui, la urma urmelor, dacă pierde măsura adevărată a lucrurilor și califică pe numele lor mic înfăptuiri mari ale trecutului românesc.” (idem).
Un patriotism aparte ilustrează opera scriitoarei laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, din 2009, Herta Műller, originară din România și etnică germană, care, pe de o parte, arată supliciile care a fost supusă de către autoritățile române, pe de alta, consemnează aspecte referitoare la limba română și la poporul român demne de un adevărat patriot, în condițiile în care părăsise țara natală:
„Mi se-ntâmpla tot mai des ca limba română să dispună ea de cuvintele mai sensibile, mai potrivite cu percepția mea decât limba maternă. Și nu voiam să mă lipsesc de șpagatul acestor transformări. Nici în vorbire, nici în scris. În cărțile mele nu am scris până acum nici măcar o singură propoziție pe românește. Dar bineînțeles că româna se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea.” (Műller, Herta, 2005, p. 28).
Ca să afirme că „educația primită acasă nu făcea nici cât o ceapă degerată” (ibidem, p. 185), constatând că „Erau români, dar se spălau mai des ca mine și erau mai harnici la învățătură. Și-atunci, de ce-mi spuseseră acasă că românii sunt murdari și leneși?” (idem ), Herta Műller și-a asumat oprobiul coetnicilor, dar probează un patriotism care o situează în galeria marilor spirite, atât prin depășirea propriilor resentimente inițiale față de spațiul în care s-a născut și s-a format, cât mai ales prin puterea interioară de a-și manifesta libertatea de opinie.
Deși cronologic este anterioară operei Hertei Műller, opera lui Constantin Virgil Gheorghiu, Cerșetorii de miracole (1958, Franța), a fost tradusă și publicată recent în limba română (2022) și își dovedește valabilitatea atât prin interesul actual al cititorilor săi, cât și prin reiterarea comportamentului valah la multe decenii distanță, de un număr mare de români aspiranți ai statutului de locuitor al unor țări occidentale.
Portretul valahului este realizat din perspectiva prosopografiei, dar mai ales al etopeei, cu o dimensiune afectivă ce probează dorul autorului stabilit în Europa Occidentală, o bună cunoaștere a fenomenului migrației, dar și spiritul său vizionar.
Afirmații precum cele atribuite personajului exponențial Zeno Valahul – „Pentru a înțelege un negru ori un român trebuie să fi trăit mii de ani în nedreptate și în neputința de a acționa.” (Constantin Virgil Gheorghiu, Cerșetorii de miracole, 2022, p. 21); „O să pălmuiți o față pe care toți au pălmuit-o. Sunt român. Românii sunt la fel ca dumneavoastră, sir, ca negrii. Puteți da fără teamă.” (ibidem, p. 22) – conturează trăsături morale ale românilor precum capacitatea de îndurare senină a implacabilului, reziliența, dar și o înțelegere superioară a faptului că „însăși supraviețuirea noastră depinde de îndeplinirea unui rol anume.” (Dr. Edith Eva Eger, 2021, p. 69) și că „Libertatea se petrece când îți accepți puterea de a alege propria reacție.” (ibidem, p. 123), dar și că „Flexibilitatea înseamnă putere.” (Ibidem, p. 135).
Din moment ce „Zeno Valahul nu vede peste tot decât intenții nobile, lucruri frumoase și inteligente. E cu neputință să-l convingi că faptele ar putea sta altfel.” (Constantin Virgil Gheorghiu, Cerșetorii de miracole, 2022, p. 19), ilustrând cumva avant la lettre „paranoia inversă”, personajul reflector și consubstanțial cu românul, mai ales în ce privește oprimarea, Max Embilint, se arată mirat de faptul că „Zeno are o logică tipic românească, o logică fondată exclusiv pe încrederea în oameni. Șoferul nu poate să-și închipuie că un om ar putea să meargă în biserică nu pentru a se ruga, ci pentru a fura obiecte de cult ori a-l asasina pe preot. Pentru Zeno Valahul e de neconceput că negrul merge la misionari spre a-i ucide. Un om nu merge la misionari decât cu gânduri pioase. Aceasta e logica sa. Mintea lui Zeno Valahul e mult prea simplă pentru a-și închipui răul. /…/ Și totuși, nu știe nimic despre el. Nici o iotă. E un infirm. Infirmitatea lui Zeno Valahul e că nu își poate închipui răul, chiar dacă îl vede cu propriii ochi.” (ibidem, p. 24).
Zeno se arată bucuros de a îndura umilințe și suplicii din partea lui Max Embilint, nu atât pentru că acceptase contra cost acest lucru, cât recunoscător personajului de culoare pentru descrierea pe care o face țării sale natale: „Țara ta e situată în Europa, la nord de un fluviu care se numește Dunărea. Populația: douăzeci de milioane de locuitori. Popor de origine latină. Bogății: petrol și grâu. Alte caracteristici: frumusețea femeilor, vestită în toată lumea.” (Ibidem, p. 20).
Valahul îi mulțumește lui Max, ceea ce este de mirare pentru acesta din urmă: „Pentru ce-mi mulțumești?, întrebă negrul. / – Sunteți primul om care știe că există români. Nimeni nu are habar că existăm. Dumneavoastră știți. Îmi vine să plâng, sir. Sunt atât de fericit, că-mi dau lacrimile…” (idem).
Rusul Stanislas Krizza, în încercarea de a profita de nedreptatea făcută lui Max și, prin extensie, celor asemenea lui, încearcă să-l convingă pe acesta de faptul că se practică încă sclavia negrilor în diverse forme moderne, prezintând rezumativ situația lor astfel: „Și astăzi negrii trăiesc în izolare, sunt victime ale segregării. Au părăsit registrele comerciale pentru a deveni cerșetori de miracole pe toate bulevardele diplomației internaționale. Toate mediile internaționale roiesc de cerșetori negri subdezvoltați. Cerșesc; cerșesc miracole, adică egalitate, independență; cerșesc, respect, cerșesc autonomie și libertate. E umilitor. Acest gen de miracole nu se cerșește. Cerșetoria e asocială.” (ibidem, pp. 72-73).
Chiar dacă îl irită pe trăitorul altor convingeri în privința istoriei negrilor, o serie de sintagme le sunt adecvate chiar românilor actuali, nu de puține ori „cerșetori de miracole pe toate bulevardele diplomației internaționale”! Miracolele nu sunt, așa cum ne-am aștepta, de factură mistică, ci mai degrabă surprind distonanțe cognitive între statutul de român/negru și aspecte care ilustrează o gândire bovarică! Egalitatea, independența, respectul, autonomia și libertatea sunt aspecte care țin mai degrabă de stima de sine pe care o manifestă individul uman față de el însuși și nu drepturi acordate din exterior! Madame Bovary aspira la un statut măreț, însă speranțele ei nu-i erau dublate de o acțiune pe măsură!
Zeno Valahul se vrea adeptul ideii unui anumit fatalism predestinat neamului său: „ – De această dată, însă, sir, am fost bătut pentru nimic, spune Zeno. Nu trebuia să mă bateți. Dar e steaua mea de valah care o cere. Steaua valahilor e ca steaua negrilor.” (ibidem, p. 133).
În opinia noastră, aceasta este, mai degrabă, o modalitate de exprimare a instinctului de conservare decât resemnare, cu atât mai mult cu cât, în paremiologia românească există proverbul „Capul plecat sabia nu-l taie.”
Chiar când viața îi este în mare pericol, din pricina suspiciunilor lui Max, victimă a nedreptăților omului alb, Zeno Valahul nu reiterează panica boierului Moțoc de odinioară, îi amintește senin lui Max care era rolul lui în afara celui de șofer, iar odată ce acest pericol trece, „își face semnul crucii în cerul gurii cu vârful limbii și mulțumește Domnului că a îndepărtat primejdia de la el.” (ibidem, p. 16). Așadar, Zeno Valahul este creștin, practică recunoștința, ceea ce contravine viziunii exprimată cu privire la predestinarea românilor. În fond, creștinismul nu la români se referă atunci când vorbește despre „poporul ales”!…
Aspirația „canibalilor” la statutul de oameni albi nu vizează nicidecum culoarea pielii: „Asta înseamnă să ai pielea albă: să meriți un minimum de considerație.” (ibidem, p. 266).
Interesant este că diferențele dintre Valah și „negru” se amortizează din această perspectivă, iar perspectiva autorului operei este și ea aparent categorială, în fond fiind o reflecție plină de sensibilitate asupra condiției umane.
⁎
Desigur că există pagini mult mai încărcate de ceea ce conduce la ideea de „patriotism” în literatura diasporei românești, însă ne-am oprit asupra câtorva aspecte neabordate prea mult de critica literară, mai cu seamă că spațiul de care dispunem aici nu ne permite extensii sau detalieri ale subiectului adus în discuție.
Bibliografie
Eger, Dr. Edith Eva, împreună cu Esmé Schwall Weigand, Darul. 12 lecții care îți vor salva viața, trad. Mihaela Apetrei, Padora Publishing, București, 2021
Gheorghiu, Constantin Virgil, Cerșetorii de miracole, trad. Gheorghiță Ciocioi, Ed. Sophia, București, 2022
Műller, Herta, Regele se-nclină și ucide, trad. Alexandru Al. Șahighian, Ed. Polirom, Iași, 2005
Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, București, 2008