Modele de urmat în viață

În funcție de mediul sociocultural în care trăiesc, profilul psihologic și aspirațiile proprii, tinerii își aleg modele de urmat în viață, opțiuni cu rol esențial în formarea conduitei, stabilirea profesiei și integrarea în societate. În unitățile școlare, este benefic ca educația civică și consilierea educațională să includă exemple de personalități românești cu contribuții importante în diverse domenii de activitate.
În continuare, sunt prezentați concis 16 reprezentanți ai României profunde, și anume: Carol Davila, Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncuși, George Enescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Ioan Cantacuzino, Gheorghe Marinescu, Ana Aslan, George Emil Palade, Nicolae Paulescu, Traian Vuia, Henri Coandă, Emil Racoviță, Gheorghe Lazăr și Spiru Haret.

Carol Davila (1828–1884) a fost medic și farmacist român de origine franceză, care s-a născut în anul 1828 la Parma (Italia), fiind considerat de Sabina Cantacuzino ca fiind fiul natural al lui Franz Liszt și al contesei d’Agout; în realitate, el a fost primit de doamna d’Agout în timpul studiilor sale la Facultatea de Medicină din Paris, pe care a absolvit-o în 1853.

După ce și-a dat doctoratul la Paris, Davila a venit în Țara Românească, fiind invitat de domnitorul Barbu Știrbei pentru a organiza serviciul sanitar. Deși ar fi trebuit să stea doar 3 ani, a rămas până la sfârșitul vieții sale, punând bazele învățământului medical românesc și al serviciului de ambulanțe. A fost profesor de chimie la Universitatea din București, a organizat viața medicală sub patru domni, trei fiindu-i prieteni (Barbu Știrbei, Alexandru Ioan Cuza, Carol I), în 1860 fiind ridicat la rangul de general. A promovat concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale, introducerea consultațiilor gratuite pentru bolnavii săraci, împreună cu farmacistul Hepites a pus bazele farmaciei românești, a sprijinit pe horticultorul austriac Ulrich Hoffmann pentru a înființa Grădina botanică din București, a fondat numeroase societăți și reviste de specialitate, precum Asociația medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor etc.

A avut mari probleme de sănătate: încă de la sosirea în București, din cauza locuinței întunecoase și umede în care a stat inițial, a suferit de reumatism, boală care a dus la pareza unui braț pe care îl va ține adesea îndoit la spate, iar în 1865 s-a îmbolnăvit de tifos, după ce a inspectat închisoarea de la Telega și a consultat deopotrivă soldați și pușcăriași. În timpul Războiului de Independență din 1877 a făcut antrax infecțios în regiunea cefii, fiind operat de urgență, iar după o furunculoză generală și o criză de sciatică a fost nevoit să umble în baston.

Prima sa soție, Maria Marsille (fiica medicului francez Alphonse Constant Marsille), a trăit doar un an după căsătorie (stingându-se din viață în 1860, la nașterea unui copil), în 1861 s-a recăsătorit cu Ana Racoviță (o brunetă frumoasă, nepoată a Goleștilor), având împreună patru copii (doi băieți și două fete): Alexandru (viitor scriitor și om de teatru), Elena (viitoarea Elena Perticari), Zoe (căsătorită Cuțarida) și Pia (Carol Nicolae Davila). La 13 ianuarie 1874, Carol Davila a rămas văduv (Ana Racoviță a murit după ce un confrate al soțului său i-a dat din greșeală stricnină în loc de chinină), fiind profund afectat până la trecerea sa în veșnicie la 24 august 1884. În ultima parte a vieții, Davila s-a dedicat activității medicale și formării unor noi generații de specialiști, rămânând în amintirea elevilor săi ca dascălul intransigent care „ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți”.

În memoria sa, Ministerul de Război a solicitat lui Constantin Brâncuși să realizeze un bust din bronz al generalului Carol Davila, care a fost expus din 1912 în curtea Spitalului Militar Central din București. În anul 2003, Carol Davila a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. În prezent, instituții de sănătate importante din România îi poartă numele: Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, Spitalul Universitar de Urgențe Militar Central „Dr. Carol Davila”, Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila” etc.

Nicolae Grigorescu (1838–1907) este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai picturii române moderne, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care i-au apreciat talentul. S-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu, iar la moartea tatălui său în 1845, familia s-a mutat la București, în casa unei mătușe din mahalaua Cărămidarilor.

După doi ani de ucenicie (1848–1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, a realizat mai întâi icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani, apoi, în anii 1856–1861, a pictat trei lăcașuri sfinte: biserica nouă a mănăstirii Zamfira (jud. Prahova), biserica mănăstirii Agapia (jud. Neamț), biserica parohială din Puchenii Mari (jud. Prahova).

Fiind sprijinit de Mihail Kogălniceanu ca să obțină o bursă pentru studii, în toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris și se înscrie la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde va studia desenul și compoziția, fiind coleg cu Renoir. Însă este atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, stabilindu-se în această localitate, unde și-a desăvârșit măiestria artistică prin asimilarea experienței unor pictori ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau.

Influențat de acest mediu cultural, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare pentru pictura „en plein-air” (cu trimitere la impresionism), fiind la apogeul activității sale creatoare: participă cu șapte lucrări la „Expoziția Universală” de la Paris (1867), expune la Salonul parizian din 1868 tabloul „Tânără țigancă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață etc. Marele artist a devenit celebru și bogat încă din timpul vieții, lucrările sale fiind cumpărate imediat ce erau expuse la vernisajele pe care le organiza anual la Ateneul Român din București.

În perioada 1873–1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena, iar în 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții. Din păcate, Grigorescu a căpătat pe front o boală de plămâni, petrecându-și ultimii 20 de ani din viață la Câmpina, unde se afla și savantul B.P. Hașdeu, care a venit în orașul de pe Valea Prahovei împreună cu fiica sa Iulia, suferindă și ea de plămâni. În această zonă cu aer curat și mult soare, Grigorescu a abordat subiecte rustice, pictând cu predilecție portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. Meritele sale artistice au fost răsplătite în 1899, fiind numit membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Grigorescu s-a stins din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina, pe șevaletul său din atelier rămânând neterminată lucrarea „Întoarcerea de la bâlci”. Pentru posteritate, Grigorescu reprezintă un reper, spiritul său creator s-a manifestat într-o perioadă decisivă pentru constituirea culturii României moderne, primenind limbajul plastic, atunci când în poezie se afirma geniul lui Eminescu.

Constantin Brâncuși (1876–1957) reprezintă artistul model, care, pornind de la obârșia sa țărănească, tradițiile, miturile și magia artei populare românești, a contribuit la înnoirea viziunii plastice în sculptura contemporană universală, operele sale fiind printre cele mai apreciate creații artistice din țară și din întreaga lume.

Marele artist s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobița (comuna Peștișani), din județul Gorj, fiind al cincilea copil al Mariei și al lui Radu Nicolae Brâncuși, o familie înstărită de țărani. Deși familia sa era avută, Brâncuși a avut o copilărie modestă, având grijă de turma familiei, apoi a lucrat prin munți pentru alții, unde a căpătat primele deprinderi în sculptura în lemn, o îndeletnicire larg răspândită în România rurală a acelor vremuri. A început școala primară la Peștișani, a continuat-o la Brădiceni, a urmat Școala de Arte și Meserii din Craiova (1894–1898), după care a venit la București și s-a înscris la Școala de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în anul 1902. Încă din timpul studenției s-a remarcat prin lucrările: Bustul lui Vitellius, Cap al lui Laocoon, Studiu și Ecorșeu.

În anul 1903, Brâncuși a primit comanda pentru realizarea bustului generalului medic Carol Davila, care a fost amplasat la Spitalul Militar din București. În timpul ședinței pentru recepția monumentului, nemulțumit de unele opinii, Brâncuși a părăsit sala fără a mai aștepta primirea restului de bani necesari plecării sale în Franța. După ce a trecut pe la Hobița, pentru a-și lua rămas bun de la mama sa, a plecat la Paris, trecând prin Budapesta, Viena, München, Zürich și Basel, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori.

Pentru posteritate, rămâne o temă de reflecție faptul că Brâncuși, fără bani, a plecat pe jos prin Bavaria și Elveția până la Langres (Franța), apoi, îmbolnăvindu-se de pneumonie, a fost internat la un spital de maici, iar după recuperare a luat trenul spre Paris.

În anul 1905, s-a înscris la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din capitala Franței, unde a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, unde avea să îl întâlnească pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, de care avea să îl lege o remarcabilă prietenie.

Pentru traiectoria artistică a lui Brâncuși, se pot menționa:

• participarea în 1907 cu trei lucrări la Salonul Societății Naționale a Artelor Franceze, unde a fost prezent chiar Rodin, care i-a propus să-i devină ucenic;
• a primit în același an comanda pentru monumentul funerar al unui moșier bogat, în cimitirul din Buzău, o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată „Rugăciune”;
• a realizat în 1908 prima versiune a „Muzei adormite”, o sculptură a unei fețe de femeie ale cărei trăsături sunt sugerate într-un bloc de marmură, operă în care influența lui Rodin era totală;
• a realizat în același an „Sărutul”, un studiu în care figurile a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum cu linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune unitară.

Este sugestivă decizia sa de a-și afirma originalitatea față de Auguste Rodin: „La umbra marilor copaci nu crește nimic.” În acest scop, genialul artist a realizat un atelier celebru în strada Montparnasse, unde lucrările sale au fost apreciate de mai toți marii artiști ai vremii care îi deveniseră prieteni: Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie.

În anul 1912, a prezentat lucrarea „Măiastra”, o sculptură în marmură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare românești, iar un an mai târziu, a fost expusă, împreună cu alte lucrări, printre care și „Domnișoara Pogany”, la Salon des Indépendants din Paris, la Armory Show din New York, la Chicago și Boston, succesul artistului fiind apreciat de criticii europeni și americani.

În anul 1918, Brâncuși a sculptat în lemn de stejar prima versiune a lucrării „Coloana fără sfârșit”, realizată din elemente simetrice suprapuse, având la origine stâlpii caselor țărănești din România. La 22 septembrie 1931, la propunerea lui Nicolae Iorga, președintele Consiliului de Miniștri, Brâncuși primește din partea statului român ordinul „Meritul Cultural”.

În perioada 1937–1938, Brâncuși revine în România pentru inaugurarea a trei lucrări în grădina publică din Târgu Jiu: Coloana Infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii, care au fost realizate cu piatră obținută de la carierele de la Pietroasa, Rușchița și Baciu.

Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu este un omagiu adus eroilor căzuți în Primul Război Mondial, fiind inaugurat la 27 octombrie 1938, având cele patru componente sculpturale (Poarta Sărutului, Masa tăcerii, Aleea scaunelor și Coloana fără sfârșit) dispuse pe aceeași axă de 1275 m, care este orientată de la apus spre răsărit.

În anul 1951, marele sculptor a decis să doneze statului român lucrările sale aflate în atelierul de la Paris, dar a fost refuzat, fiind considerat un „reprezentant al burgheziei decadente”, motiv pentru care a renunțat la cetățenia română și a devenit în anul 1952 cetățean francez, iar operele sale au fost donate prin testament Muzeului de Artă Modernă din Paris.

Constantin Brâncuși s-a stins din viață la 16 martie 1957, fiind înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris. Pe patul de moarte a mărturisit episcopului: „Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea.”

În semn de recunoștință, la 3 iulie 1990, Brâncuși a fost ales membru post-mortem al Academiei Române, iar în 2001, la aniversarea a 125 de ani de la nașterea sculptorului, Guvernul României a declarat „Anul Brâncuși”, fiind sărbătorit și în cadrul UNESCO.

Pentru posteritate, Constantin Brâncuși reprezintă unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX, care s-a remarcat prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând genial simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. E-atâta frumusețe, dăruire și credință în Universul lui Brâncuși, încât nu poate fi descris pe deplin prin cuvinte.

Cel mai important muzician român, George Enescu, s-a născut în data de 19 august 1881, la Liveni, din județul Botoșani, în familia Mariei și a lui Costache Enescu. Talentul său muzical s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Încă din copilărie a manifestat înclinații muzicale, fiind îndrumat de părinții săi și un vestit lăutar, Nicolae Chioru, apoi a studiat compoziția cu profesorul Eduard Caudella.

În perioada 1888–1894, a studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit cu medalia de argint, după care a urmat Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899. Debutul în calitate de compozitor a avut loc în data de 6 februarie 1898 în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.

A fost admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), fiind deseori invitat să cânte la Castelul Peleș din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.

Activitatea muzicală a lui George Enescu a fost împărțită cu precădere între București și Paris, dar a întreprins și turnee în mai multe țări europene, alături de parteneri prestigioși, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.

În timpul Primului Război Mondial a rămas la București, unde a dirijat Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, compoziții de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum și creații proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915).

Pentru a stimula creația muzicală autohtonă, George Enescu a fondat, în 1913, Concursul Național de Compoziție, finanțându-l din venituri proprii obținute din turneele sale de concerte, cu mențiunea că premiul oferea câștigătorilor șansa de a se specializa la Paris. În data de 13 martie 1936 a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, marele artist a desfășurat la București o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.

După război, în luna mai 1946, a primit la București vizita lui Yehudi Menuhin, iar în luna septembrie, împreună cu soția sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu) a plecat într-un turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa s-a stabilit la Paris, din protest față de regimul comunist din România. Printre ultimele sale creații se află Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.

George Enescu s-a stins din viață în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 și a fost înmormântat la cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Constantin Noica s-a născut pe data de 12 iulie 1909 în comuna Vitănești din județul Teleorman, unde și-a făcut studiile primare. A început gimnaziul în București și a urmat Liceul „Spiru Haret”, avându-l ca profesor de matematică pe Ion Barbu (Dan Barbilian). S-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din București pe care a absolvit-o în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”.

În luna mai a anului 1940 și-a susținut la București doctoratul în filosofie cu lucrarea Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”, iar în luna octombrie a plecat la Berlin, ca referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde va rămâne până în 1944.

În perioada 1949–1958, autoritățile române i-au impus domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel, după care a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. A fost eliberat în 1964 după ce a executat 6 ani la închisoarea Jilava. În anul 1965 s-a stabilit la București unde a fost angajat ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române.

Constantin Noica și-a petrecut ultimii ani din viață la Păltiniș, lângă Sibiu, unde a murit pe data de 4 decembrie 1987 și a fost înmormântat la Schitul Păltiniș. Pentru posteritate, Constantin Noica rămâne una din personalitățile de marcă ale secolului XX, fiind filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Din 1990 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Mircea Eliade (1907–1986) a fost o personalitate complexă, care s-a remarcat ca istoric al religiilor, scriitor de ficțiune și filosof, opera sa completă depășind 80 de volume, la care se adaugă jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

În perioada când a fost profesor la Universitatea din Chicago (1957–1986), Mircea Eliade a redefinit înțelegerea sacrului prin concepte, precum ierofania (manifestarea sacrului) și eterna reîntoarcere (mitul timpului circular), a creat o proză fantastică și autobiografică, explorând interferența dintre profan și sacru, a abordat teme filosofice legate de condiția umană, cunoaștere și experiența mistică.

S-a născut în data de 13 martie 1907 la București, în familia lui Gheorghe Eliade și a Jeanei (născută Vasilescu), având ca soră pe Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu. După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, Mircea Eliade a urmat Colegiul Spiru Haret, unde l-a avut coleg pe Constantin Noica. Pe lângă științele naturii, Eliade a fost preocupat de ocultism, antropologie, studiul limbilor străine (italiană, engleză, persană, ebraică), istorie, filosofia indiană etc. În anul 1921 a publicat „Inamicul viermelui de mătase”, prima sa opera literară, care a fost urmată de „Cum am găsit piatra filosofală”.

Pentru a cunoaște cultura italiană, a călătorit în Italia, unde i-a cunoscut pe specialiștii în istoria religiilor Giovanni Papini și Vittorio Macchioro, iar în 1928 a plecat în India, unde a întâlnit-o pe poeta de 16 ani Maitreyi Devi, de care s-a îndrăgostit, pasiunea sa fiind exprimată magistral în celebrul roman „Maitreyi” (1933). De menționat că Mircea Eliade și-a luat licența cu o teză despre filosofia italiană în timpul Renașterii, iar doctoratul l-a susținut cu o disertație despre Yoga.

În data de 14 iulie 1938, Eliade a fost arestat pentru articolul „Provincia și legionarismul”, publicat în Vremea, fiind considerat activist al Mișcării Legionare în cadrul grupării din jurul lui Nae Ionescu, fiind eliberat pe 12 noiembrie 1938.

Reputația lui Mircea Eliade a crescut după anul 1957, când s-a stabilit în Statele Unite, unde a predat istoria comparată a religiilor la Universitatea Loyola, în prezent Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele. În concepția sa, ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate, dar și la omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase.

În 1966 a devenit membru al Academiei Americane de arte și științe, în 1977 a fost recompensat cu premiul Bordin al Academiei Franceze, iar în 1985 a primit titulatura de Doctor Honoris Causa al Universității din Washington.

Mircea Eliade s-a stins din viață pe 22 aprilie 1986, la Chicago, în urma unui accident vascular, trupul său fiind incinerat a doua zi, la Chicago, conform dorinței sale. În anul 1990, autorul operelor Maitreyi și Noaptea de Sânziene a fost ales membru titular post-mortem al Academiei Române.

Ioan Cantacuzino (1863–1934) a fost medic, microbiolog și fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A studiat la Paris, urmând cursurile a trei facultăți: științe ale naturii, filosofie și medicină. A fost profesor de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București, director general al Serviciului Sanitar din România și membru al Academiei Române.

Medicul Ioan Cantacuzino a pus bazele unui sistem public de sănătate în România, după modelul din țările occidentale, a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Procedeul de vaccinare antiholerică, numit „Metoda Cantacuzino”, este folosit și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită medicului Ioan Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG (Bacilul Calmette-Guérin), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Celebrul medic a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul Primului Război Mondial și în campania antimalarică.

Vocația sa managerială a fost demonstrată prin înființarea, la 1 aprilie 1921, a Institutului de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” din București, care a devenit Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „Cantacuzino”.

Gheorghe Marinescu (1863–1938) a fost un ilustru neurolog român, membru al Academiei Române și al mai multor academii și societăți medicale internaționale. Este fondatorul Școlii Românești de Neurologie, fiind recunoscut pentru aplicarea unor metode moderne în medicină.

Activitatea sa de cercetare a revoluționat înțelegerea sistemului nervos, fiind apreciat pentru contribuții fundamentale în neurologie clinică, histologie și anatomie patologică. A descris plăcile senile (împreună cu Oscar Blocq), modificările în boala Parkinson, reflexul palmo-mentonier (cunoscut și ca reflexul Marinescu-Radovici), a aplicat metode histochimice în studiul neuronilor, cu mențiunea că una dintre bolile sistemului nervos îi poartă numele (sindromul Marinescu-Sjögren, boală genetică rară, fără tratament curativ).

Este considerat un pionier al filmului științific – în 1898, împreună cu operatorul Constantin Popescu, a realizat un film referitor la „Tulburările mersului în hemiplegia organică”, într-o perioadă în care frații Louis și Auguste Lumière puneau bazele cinematografiei.

Ana Aslan (1897–1988) a fost un biolog și medic recunoscut pe plan internațional pentru activitatea sa de pionierat în gerontologie și geriatrie. În anul 1949, a fost numită șefă a Departamentului de Fiziologie al Institutului de Endocrinologie din București, unde a început să studieze efectele benefice ale procainei în afecțiunile reumatice și în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă.

Ana Aslan a înființat la București primul Institut de geriatrie din lume, care a devenit, în 1958, Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie, pe care l-a condus până la moartea sa în 1988. În anul 1959, a organizat Societatea Română de Geriatrie și Gerontologie, prima instituție la nivel mondial care a integrat cercetarea clinică, experimentală și socială în domeniul îmbătrânirii, elaborând strategii de prevenire a procesului de îmbătrânire și înființând o rețea națională de sănătate dedicată acestui scop.

Cercetările sale au condus la apariția, în 1952, a liniei de produse Gerovital, iar în 1980, a obținut Aslanvital, care au devenit celebre în întreaga lume. Popularitatea tratamentului cu Gerovital H3 (bazat pe procaină) a depășit granițele României, fiind brevetat în peste 30 de țări.

Printre personalitățile care au beneficiat de acest tratament se numără: Mao Zedong, Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Aristotle Onassis, John F. Kennedy. Pentru contribuțiile sale în gerontologie și geriatrie, Ana Aslan a primit numeroase distincții, inclusiv premiul „Leon Bernard” (1952) din partea Organizației Mondiale a Sănătății.

George Emil Palade (1912–2008) s-a născut la Iași și a emigrat în SUA în 1946, unde a lucrat la instituții prestigioase precum Rockefeller Institute, Yale University și UC San Diego. S-a remarcat prin studii în domeniul biologiei celulare, fiind primul român care a câștigat în 1974 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve. Dintre contribuțiile majore ale savantului Palade se menționează:

• identificarea, în 1955, a ribozomilor (numiți și „granule Palade”) ca sediu al sintezei proteice și demonstrarea traseului proteinelor prin reticulul endoplasmatic și aparatul Golgi;
• perfecționarea unor tehnici de microscopie electronică și fracționare celulară, care au permis vizualizarea detaliată a organitelor celulare.

În anul 1986, președintele Ronald Reagan i-a decernat ilustrului savant Medalia Națională pentru Știință (National Medal of Science), ca recunoaștere pentru „descoperiri fundamentale (de pionierat) a unor serii de structuri fundamentale, foarte bine organizate în toate celulele vii, cu ajutorul studiilor care combină microscopia electronică și biochimia”.

Nicolae Paulescu (1869–1931) este o personalitate de marcă din domeniul medicinei, fiind primul cercetător care a descoperit insulina. La 90 de ani de la prima folosire clinică a insulinei, majoritatea articolelor despre diabet îi citează pe Frederick Grant Banting și biochimistul John J.R. Macleod de la Universitatea din Toronto ca unici descoperitori ai acestui medicament.

În prezent, lumea medicală recunoaște că Nicolae Paulescu și-a publicat studiile înaintea celor doi cercetători care au primit premiul Nobel pentru medicină. Încă din 1921, Nicolae Paulescu a prezentat descoperirea insulinei în revista belgiană „Archives Internationales de Physiologie”. Pancreina, cum o numea el, provoacă scăderea glicemiei, dar și a corpilor cetonici și a ureei în sângele câinilor care sufereau de diabet.

Traian Vuia (1872–1950) a fost inventator, pionier al aviației la nivel internațional și membru al Academiei Române. A urmat, timp de un an, cursurile de la secția mecanică a Facultății Politehnice din Budapesta, apoi s-a înscris la Drept, iar în 1901 și-a luat doctoratul în științe juridice cu teza „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

În anul 1903 a trimis Academiei de Științe din Paris, pentru analiză, proiectul unui aparat de zbor mai greu decăt aerul, însă răspunsul a fost negativ. Încrezător și perseverent, Vuia a obținut în 1903 brevet pentru invenția „aeroplan automobil”, iar la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decat aerul. Aeroplanul automobil „Vuia I” s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru deasupra solului, a zburat pe o distanță de 12 m, după care a aterizat. Din păcate, comunitatea internațională nu a recunoscut că Vuia I a fost primul aeroplan care a zburat autopropulsat, prioritatea unui astfel de zbor fiindu-i atribuită francezului Santos-Dumont, care a reușit un astfel de zbor la 13 septembrie 1906.

Pentru posteritate, este sugestiv mesajul lui Vuia: „Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există.”

Henri Coandă (1886–1972) a fost academician și inginer aeronautic și inventator român, a contribuit din plin la dezvoltarea aviației, recunoscut la nivel mondial pentru proiectarea și construirea primului avion cu reacție (Coandă-1910).

A fost elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava, iar în 1906 s-a înscris la Școala Superioară de Aeronautică și Construcții Mecanice, de la Paris, pe care a absolvit-o ca șef de promoție. S-a perfecționt la Institutul de Electricitate „Montefiore” din Torino, la Technische Hochschule de la Charlottenburg și la Universitatea din Liège, apoi a lucrat la Nisa, în șantierele conduse de inginerul Gustave Eiffel.

Dintre realizările importante ale lui Henri Coandă se menționează:

• În 1907, la Salonul Expoziției organizat în Palatul Sporturilor din Berlin, a expus pentru prima oară în lume macheta unui avion fără elice, viitorul avion cu reacție. Revenit în țară, a realizat la Arsenalul Armatei din București macheta unui avion echipat cu un motor-rachetă cu combustibil solid.
• În 1910, la cel de-al doilea Salon internațional de aeronautică de la Paris, a expus un avion bazat pe propulsia prin reacție (avionul „Coandă 1910”), experimentat în același an lângă Paris, la Yssy-les-Moulineaux.
• În 1911 a prezentat la Reims, cu prilejul unui concurs de avioane militare, primul avion bimotor din lume. În același an, a fost angajat ca inginer la uzinele de avioane din Bristol (Marea Britanie), unde, în perioada anilor 1911–1912, a construit primul avion „Bristol-Coandă”, realizat mai târziu în mai multe variante, unul din cele mai bune avioane intrate în dotarea aviației din mai multe țări, inclusiv din România.
• În 916 a construit la uzinele „Delauney-Belleville” din St. Denis, din Franța, un avion echipat cu două elice propulsive, montate la extremitatea posterioară a fuzelajului.
• În 1934 a brevetat în Franța „efectul Coandă”, fenomen descoperit în 1910 în timp ce testa avionul cu reacție, observând că jetul de gaze arse tindea să urmeze o suprafață curbă.

În cursul vieții, Henri Coandă a înregistrat circa 250 de invenții, cu aplicații în diverse domenii: construirea de prefabricate pentru locuințe pe baza unui material inventat de el, crearea unui nou sistem de transport tubular de mare viteză, preconizarea unei instalații de desalinizare a apei marine, realizarea unui tun fără recul destinat echipării avioanelor etc. Ilustrul inventator a fost numit în 1969 director al Institutului de Creație Științifică și Tehnică din România, iar în prezent, Aeroportul Internațional Otopeni îi poartă numele.

Emil Racoviță (1868–1947) a fost savant, biolog și speolog român, fiind considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei subterane). Și-a început educația ca elev al lui Ion Creangă, a urmat liceul „Institutele Unite”, a studiat la Facultatea de Drept din Paris, apoi la Facultatea de Științe din Universitatea Sorbona.

La vârsta de 25 de ani a fost ales membru al Societății zoologice din Franța, fiind propus să participe ca naturalist al Expediției antarctice belgiene (1897–1899), la bordul navei Belgica, expediție la care a mai partcipat belgianul Adrien Gerlache (comandantul navei), norvegianul Roald Amundsen (ofițer secund), medicul american Frederick Cook, meteorologul polonez, Antoine Dobrowolski și geologul polonez Henryk Arctowski. În cursul expediției, savantul român a întreprins un studiu aprofundat asupra vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, rezultate care i-au adus o reputație mondială.

În anul 1907, Emil Racoviță a publicat „Essai sur les problèmes biospéologiques”, punând bazele biospeologiei, iar în 1920 a fondat Institutul de Speologie din Cluj.

Activitatea profesională a lui Emil Racoviță a fost prodigioasă: a activat ca profesor la Universitatea din Cluj, A fost ales membru (1920) și președinte al Academiei Române (1926–1929), precum și director adjunct al stațiunii zoologice marine de la Banyuls-sur-Mer (Franța).

Gheorghe Lazăr (1779–1823) s-a născut într-o familie modestă din Avrig (lângă Sibiu), a urmat școala primară în localitatea natală, apoi liceul la Cluj, iar după obținerea bacalaureatului, a primit o bursă de la Biserica Ortodoxă pentru a-și pregăti la Viena o carieră ecleziastică, însă tânărul absolvent, însetat de cultură, a urmat inițial și cursuri de filosofie, istorie și științe fizico-matematice.

La revenirea în Transilvania, a fost hirotonisit arhidiacon și a obținut un post la Școala teologică ortodoxă, remarcându-se prin traducerea în limba română a unor lucrări cu caracter pedagogic și chiar a unui manual de pedagogie. În urma unui conflict cu un episcop, adept al învățământului în slavonă, a plecat la București, unde a înființat Școala de la Sfântul Sava, prima unitate de învățământ cu predare în limba română din Muntenia, care a devenit în prezent Colegiul Național Sfântul Sava.

Spiru Haret (1851–1912) a fost academician, matematician și pedagog român de origine armenească, iar în calitate de ministru al educației a pus bazele învățământului românesc modern. Date importante din biografia sa:

• S-a născut pe 15 februarie 1851 la Iași.
• În 1878 și-a luat doctoratul în matematică la Sorbona (Paris) cu o teză de mecanică cerească.
• În 1884 a avut inițiativa înființării „Casei pentru ajutorul școalelor” la București.
• În 1885 a fost numit secretar general la Ministerul Instrucției și al Cultelor.
• În 1898 a elaborat Legea învățământului secundar și superior prin care instituie învățământul secundar de opt clase, în două cicluri (inferior și superior) și în trei secții (modernă, reală și clasică), gimnazii și școli normale, iar împreună cu C. Dumitrescu-Iași organizează temeinic învățământul românesc.
• S-a stins din viață în data de 17 decembrie 1912 la București.

Pentru posteritate a rămas celebră afirmația sa: „Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara.”

Concluzii

Psihologia cognitiv-comportamentală are în vedere că oamenii sunt, prin natură, ființe sociale, înțelegerea și imitarea conduitei celorlalți făcând parte din modul lor de manifestare. Altfel spus, modelele pozitive pe care le alegem ne oferă reguli de comportament civilizat, ne formează valorile și ne ajută să ne dezvoltăm armonios.

Încă din primii ani de viață, ființa umană observă la cei cu care interacționează tipare emoționale, de comportament, atitudine și gândire, care le influențează procesul continuu de dezvoltare psihică, modelare și adaptare socială. Expresia „cei șapte ani de acasă” reprezintă setul de bune maniere, norme morale, reguli de conduită și valori fundamentale pe care un copil le învață în familie în primii ani de viață, înainte de integrarea sa în sistemul de învățământ.

Conștiința de sine a copiilor se dezvoltă progresiv, ei fac ceea ce văd în familie, iar mai tîrziu, la grădiniță sau școală, fiind necesar ca atât părinții, cât și cadrele didactice să le ofere cele mai bune exemple. Când copilul trăiește într-un mediu socio-cultural în care modelele arată respect, empatie și autocontrol, este posibil să devină mai bun, cooperant și grijuliu. Pe de altă parte, educația are un rol important în dezvoltarea gândirii critice, care ne ajută să evităm modelele negative, să fim atenți la anturaj și la informațiile transmise prin mass-media.

Pe măsura diversificării surselor de inspirație, tinerii își descoperă pasiunile și încep să identifice domenii de activitate în care se pot realiza profesional la maturitate. Drept modele de urmat în viață pot fi alese personalități românești de seamă, care au contribuit la dezvoltarea culturii materiale și spirituale.

Să nu uităm că avem o mare responsabilitate față de semenii noștri, atitudinile și comportamentele noastre în cadrul unei comunități fiind observate și analizate de ceilalți, influențându-i într-o măsură mai mare sau mai mică.

Bibliografie

1. Alexandru Stănciulescu (coord.), Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică & Editura Univers Enciclopedic, 2008.
2. Constantin Toni Dârtu, Personalități române și faptele lor (1950–2000), Editura Alfa, 2008.
3. Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, Editura Saeculum-Vestala, 1998–2003.
4. Victor Anestin, Savanți și inventatori care au schimbat cursul lumii, Editura Saeculum, 2023.