Procesul de învățare nu trebuie conceput în mod izolat, dincolo de idealurile și mobilurile sociale. Acesta se cere a fi coextensiv obiectivelor de formare și înnobilare a personalității , să răspundă satisfăcător sfidărilor și exigențelor existenței sociale. Educația permanentă este strâns legată de educația fundamentală, adică, după cum se arată într-un important document („Repondre aux besoins fondamentaux : une vision pour les annés 90”, Conférence mondiale sur l éducation pour tous, 1990, p.IX) de aceea educație „al cărei obiect de a răspunde nevoilor educative fundamentale; este vorba de instruirea la nivelul de bază putând servi de sprijin pentru învățarea mai intensă, educația fundamentală cuprinde educația micii copilării și educația primară ( sau elementară) ale copiilor, precum alfabetizarea adolescenților și adulților și achiziționarea de către aceștia a cunoștințelor generale și a competențelor necesare pe parcursul vieții.
Obiectivele educației permanente nu pot fi disociate de cele ale educației realizate în general, de cele ale educației școlare, în primul rând. Toate obiectivele educației școlare și extrașcolare, ale conținuturilor formale, nonformale și informale trebuie în așa fel reorientate și dimensionate încât să vizeze dobândirea autonomiei formative cu calitățile subsecvente, precum : stabilitate intrapsihică, vigoare emoțională, avânt lăuntric, opțiune responsabilă, angajare socială, autodepășire, dispoziție pentru reînnoirea cunoștințelor, învățarea de a învăța, interînvățarea, sporirea educabilității, învățarea autodirijată (Dave 1991, pp. 407-410). În același timp, principiul în discuție vizează ansamblul ființei umane, atât dimensiunea fizică, psihomotorie, cât și calitățile intelectuale și psihoafective. Educația permanentă are incidențe benefice asupra individului văzut ca integralitate de principiu, dat fiind că o anumită atitudine față de corp sau mișcare se va consolida, reformula, restructura pe parcursul întregii vieți.
Principiul educației permanente trebuie pus în relație directă cu progresul individual și social. Pentru individ educația permanentă este un efort de reconciliere și armonizare a diverselor stadii ale instruirii ( preșcolar, școlar, universitar) în așa fel încât individul să nu intre în conflict cu sine însuși (Lengrand, 1973, p.55) : Modalitatea operațională de întrupare a educației permanente depinde de numeroase variabile intra- și extraeducaționale, ce caracterizează diferite zone culturale și chiar indivizi.
Educația permanentă presupune o expansiune cantitativă, sub aspectul duratei de desfășurare și al multiplicării situațiilor de învățare. Totodată, învățământul însuși, ca modalitate instituționalizată de educație- limitată în timp, după cum se știe trebuie să suporte o regândire procesuală, în sensul că este necesar să se înscrie în perspectiva educației permanente, atât prin conținuturile stipulate, metodele de predare și evaluare, dar-mai ales-prin proliferarea unor obiective cu puternice dimensiuni formative. Dacă învățământul tradițional punea accentul pe transmiterea de cunoștințe , formarea de priceperi și deprinderi și cultivarea unor atitudini și capacități intelectuale și spirituale, după cum urmează formarea de priceperi și deprinderi și, la urmă, plasează transmiterea de cunoștințe, ci-în primul rând-a mijloacelor de a parveni la ele, a le valorifica și folosi de către fiecare persoană în parte.
Educația permanentă este un principiu filosofic și praxiologic de dimensionare și desfășurare ale practicilor educaționale. Ca atare toate componentele proceselor didactice trebuie să fie regândite și corelate, astfel una din finalitățile educației să vizeze formarea individului pentru disponibilitatea de a învăța și a accepta ideea că toată viața are de învățat. Principiul educației permanente presupune corelativitate și integrativitate ridicate ale proceselor educative la toate nivelurile de învățământ. Nu se poate spune că „există” o etapă a promovării dezideratelor educației permanente. Obiectivele acesteia se vor avea în vedere la toate disciplinele și la toate nivelurile procesului de învățământ ( preșcolar, școlar, universitar). Principiul educației permanente a condus la o modificare vizibilă a ideilor noastre despre școală, educație învățământ. „Teoreticienii educației insistă asupra tezei că școala trebuie să-și modifice concepția despre propria ei activitate educativă și în perspectiva cerințelor viitorului să-l pregătească pe elev spre a avea o concepție adecvată față de autoeducație și autoînvățare. Elevul trebuie să învețe și să devină într-o lume în continuă devenire.” ( Cozma , 1994, p.14)
După unii analiști, conceptul de educație permanentă reprezintă o adevărată revoluție coperniciană în educație ce ar putea duce la o nouă regândire e educației formale. Dacă cu câteva decenii în urmă finalitățile educației se centrau pe „ a fi”, pe dimensiunea statică a ființei umane, astăzi este necesară o învățare pentru „a fi și a deveni”, o învățare „inovatoare” care să-l facă pe om să depășească situațiile noi, necunoscute sau neexperimentate până la un moment dat . Desigur școlii îi revin în această circumstanță sarcini suplimentare, noi. Departe de a-și diminua importanța (cum susțin unii teoreticieni, vezi de pildă teza deșcolarizării aparținând lui Ivan Ilich), instituția școlară trebuie să contribuie din plin la realizarea unei pregătiri inițiale, prealabile, cât mai temeinice. Nu poți deveni autonom dacă nu posezi un cumul de informații sau valori cu care descoperi și înfrunți noi aspecte ale realității în care trăiești
Bibliografie
Constantin Cucoș – Pedagogie, Ediția a II a revăzută și adăugită, Polirom 2006