EDICT

Educația morală este o componentă a educației prin care se realizează formarea și dezvoltarea conștiinței și a conduitei morale, formarea profilului moral al personalității, elaborarea comportamentului social-moral. Ceea ce ne face să devenim buni este, după unii, natura, după alţii deprinderea, după alţii învăţătura” spunea Aristotel. Dar e aproape evident că virtutea etică nu e o dispoziție naturală inflexibilă, ci e ceva modelabil, ceva ce depinde de noi.

„Pe copil să-l ții în strune
De vrei om la toți să placă
Nu-l lăsa orice să spună,
Nu-l lăsa orice să facă,
Nu-l lăsa după plăcere,
Unde vrea el să se ducă,
Din același lemn se face,
Și icoana și măciuca.”

Esența educației morale constă în „crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalității morale a copilului, elaborarea și stabilizarea, pe această bază, a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre”.

Ce trebuie pentru a forma judecata  unui elev? Să-l faci mai întâi să raționeze cu privire la ceea ce îl interesează personal. Dacă spiritul sau s-a lărgit, trebuie să-l aplicăm la lucruri mai mari. Să-i înfățișăm în acest scop tabloul legilor și al obiceiurilor diferitelor popoare, să-l statornicim judecător al înțelepciunii și nebuniei acestor obiceiuri și acestor legi și, în fine, să-l facem să apese perfecțiunea sau imperfecțiunea acestora în balanța celei mai mari fericiri și a celui mai mare interes al republicii. Meditând asupra principiului utilității naționale, copilul va câștiga idei sănătoase și generale despre morală. Spiritul său, de altminteri exersat asupra acestor lucruri mari, va fi mai capabil de orice fel de studii.”

Trăim într-o lume în care este important să redescoperim ideea de toleranţă şi respect mai mult ca oricând. Copiii, care sunt educaţi şi protejaţi de violenţă, sunt familiarizaţi de mici cu acţiunile contra terorismului, violenţei în general, a căror victime sunt oameni şi copii nevinovaţi. Ei sunt convinşi că trebuie făcut totul pentru a preveni comportamentele violente şi, în special, că  fiecare instituţie de educaţie, să fie un loc de securitate. Sensibilizarea pe care o putem face  în școală faţă de ameninţarea pe care o reprezintă violenta, urâtul pentru societate este informarea despre efectele agresivității, mitinguri împotriva violenței, împotriva rasismului,  expoziţii de desene cu mesaje antiteroriste, povestiri în care se inserează mai complex efectele violenţei). Micile conflicte dintre copii, ca şi abaterile de la normele de conduită, vor fi valorificate moral conform schemei: A. Ce e bine?   B. Ce e rău?Pentru a ajunge un om liber, responsabil, care să poată gândi, să reflecte, este necesar ca, încă de mic, copilul să fie educat în spiritul marilor valori ale civilizaţiei umane, împotriva violenţii şi a intoleranţei de toate feluril. Educaţia vârstelor mici este considerată temelia personalităţii fiecărui individ, de aceea, educaţia trebuie să răspundă în primul rând, nevoilor individuale şi să realizeze echilibrul între acestea şi dezvoltarea democratică a societăţii.

Sarcinile educaţiei morale se realizează printr-un ansamblu de metode şi procedee, care integrate într-un tot, constituie strategia educaţiei în spiritul moralei, care conduce la construirea conştientă a personalităţii moral – civice în concordanţă cu imperativele societăţii democratice. Să analizăm principalele metode şi procedee folosite în acest scop.

Explicaţia morală. Cu ajutorul explicaţiei morale dezvăluim conţinutul unei cerinţe, al unei norme şi reguli morale. Explicaţia îndeplineşte două funcţii: una informativă (conștientizarea sensului unei cerinte)  şi alta stimulativă (constă in motivarea cerinței, în declanșarea stărilor afective, stimulative, prin forța limbajului).

Convorbirea etică. Este un dialog între profesor şi elevi prin care se urmăreşte clarificarea cunoştinţelor morale şi declanşarea de stări afective corespunzătoare. Avantajul dialogului constă în antrenarea elevilor la analiza (dezbaterea) faptelor morale, în valorificarea experienţei de viaţă a acestora. Convorbirea etică îndeplineşte multiple funcţii: de informare, de sensibilizare, de întărire şi de corectare.

Povestirea morală. Constă în relatarea, prezentarea într-o formă atractivă a unor întâmplări şi fapte reale sau imaginare cu semnificaţii morale, cu scopul de a-i ajuta pe copii să desprindă concluzii, învăţăminte cu privire la propria lor comportare. Se foloseşte cu precădere la clasele mici.

În vremurile de demult, un părinte, care se distingea prin sfințenia vieții și prin cunoașterea sufletului omenesc, i-a dat următoarea poruncă ucenicului său: „Să scoți din rădăcină acest copac”! Și i-a arătat un copăcel tânăr, un curmal, care apucase însă să prindă rădăcini foarte puternice și adânci.Făcând ascultare de duhovnicul său, ucenicul încercă să ducă la îndeplinire această poruncă, însă, cu toate eforturile depuse, nu reuși să facă nimic. „Părinte”, îi spuse, „ceea ce mi-ați cerut să fac depășește cu mult puterile mele”! Atunci părintele îi arătă un alt copăcel, cu mult mai mic și mai firav, pe care ucenicul reuși să îl smulgă din pământ de la prima încercare, fără a depune prea mare efort. Vedem așadar, că nimic nu a reușit ucenicul față de copacul care apucase să prindă rădăcini puternice și  fără nici o greutate, a smuls copăcelul abia răsărit.

Făcând o legatură între povestirea aceasta și educația copiilor, am putea spune că, de multe ori, părinții rămân aproape neputincioși în a schimba comportamentul copiilor mai mari de vârstă, dacă nu au început să se ocupe de educația lor încă din fragedă pruncie. Spune și un proverb: „Ceea ce înveți de mic, nu uiți până la bătrânețe”! Iar înțeleptul Sirah învață:  „Ai feciori? Învață-i pe ei și înconvoaie din pruncie grumazul lor” (Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah „Ecclesiasticul” 7,24).

Exemplul se bazează pe intuirea (sau imaginarea) unor modele ce întruchipează fapte sau acţiuni morale. Eficienţa exemplului depinde de calitatea modelului, de ceea ce ilustrează el şi de modul cum este perceput şi reflectat acest model.  Există numeroase proverbe, maxime, expresii celebre care evidenţiază rolul deosebit al exemplului în procesul educaţiei. Treptat se elaborează criterii tot mai SOlide care permit elevului să diferenţieze exemplele pozitive de cele negative. În funcţie de sursa modelului distingem:

• exemple directe oferite de persoane din apropierea copilului: părinţi, profesori, colegi etc.;
• exemple indirecte prezentate prin descrierea unor fapte, acţiuni morale, exercitate de o persoană reală sau imaginară (exemple de cinste, modestie, de patriotism etc. întâlnite la personaje literare).

Exemplele pot fi pozitive sau negative (atât intre copii, în mediul apropiat, cât și dintre educatori). Exemplele negative nu vor fi declarate indezirabile ci vor fi arătate urmările in cazul unui comportament negative, pentru ca elevii sa ia singuri decizia ca nu vor sa urmeze un astfel de comportament.

Analiza de caz. Caracteristica acestei metode constă în aceea că se permite elevilor (studenţilor) o confruntare directă cu o situaţie reală, luată drept “exemplu” tipic, reprezentativ pentru o stare de lucruri mai generală, pe care aceştia urmează să o analizeze sub toate aspectele pentru a ajunge la înţelegerea cât mai complexă a problemei date.

Cazul poate fi pozitiv, negativ sau contradictoriu. De asemenea, analiza şi discutarea cazului (a comportamentului altuia) impune raportarea la sine; prin comparaţie, pe baza mecanismului acceptare – respingere, se retuşează şi se consolidează unele elemente ale propriei conduite morale.

Exerciţiul moral. Exerciţiul constă în executarea sistematică şi repetată a unor fapte şi acţiuni, în condiţii relativ identice, cu scopul formării de-prinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală, al constituirii şi fixării trăsăturilor volitive şi de caracter, a conduitei morale, a relaţiilor morale practice.

Metoda exerciţiului moral presupune două momente principale:

• formularea cerinţelor şi
• exersarea propriu-zisă.

Cerinţele prescriu modul în care se va desfăşura activitatea şi condiţiile ce vor trebui respectate. Cele mai importante forme prin care se pot formula cerinţele sunt:

• ordinul – o formă de exprimare categorică a unei sarcini;
• dispoziţia – o formă de ordin, mai atenuată, însoţită de explicaţii şi argumente, privind necesitatea îndeplinirii obligaţiilor;
• îndemnul şi sugestia – forme indirecte de formulare a cerinţelor, ce se bazează pe anumite calităţi ale elevilor (simţul datoriei, al onoarei, al cinstei ş.a.). În acest fel contribuim la transformarea cerinţelor externe într-un mobil intern al conduitei;
• rugămintea – prin care solicităm cu căldură îndeplinirea benevolă a unor sarcini. Relaţia amicală între profesor şi elevi se exprimă în acest caz în folosirea unor expresii ca: vă rog, fiţi amabil etc. din care rezultă că şi profesorul este pătruns de dorinţa sinceră ca elevii să se comporte în mod corespunzător.

Alte forme de exprimare a cerinţelor sunt: stimularea unei activităţi prin promiterea unei recompense, iniţierea de întreceri între elevi, utilizarea perspectivelor, încurajarea, entuziasmarea, cultivarea tradiţiilor, interdicţia ca formă negativă de formulare a cerinţelor.

Exersarea propriu-zisă constă în îndeplinirea consecventă şi sistematică a cerinţelor formulate în vederea formării conduitei morale a elevilor.

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa, Margareta, atunci când ea a împlinit 17 ani, este un exemplu ilustru de model etic al părintelui ce se îngrijește de viitoarea moralitate a copilului său:

„Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… atâţia cât merită. A , dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina. Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuță.”

Metode de apreciere a cunoştinţelor şi conduitei moral-civice

Aprecierea se realizează mai ales prin aprobare şi dezaprobare. Aceste modalităţi de apreciere se folosesc nu numai la sfârşitul activităţii, ci şi înaintea începerii şi pe parcursul desfăşurării ei. Ele reprezintă  un gen de asistenţă continuă şi reglatoare, având rol de convingere, încurajare, temperare, prevenire. Aprobarea (recompensa) este forma aprecierii favorabile. Ea constă în acceptarea şi recunoaşterea rezultatelor comportării morale a elevilor, confirmarea concordanţei lor cu exigenţele stabilite. Pe plan  psihologic aprobarea re-prezintă o întărire pozitivă, declanşează stări afective stenice, care stimulează şi intensifică menţinerea în continuare a aceleaşi conduite morale, contribuie la consolidarea rezultatelor obţinute, la fixarea în structura morală a personalităţii. Aprobarea se realizează prin mai multe procedee:

• Acordul (acceptarea), prin care ne manifestăm mulţumirea faţă de modul în care au fost respectate cerinţele. El poate fi exprimat printr-un  zâmbet, un gest, o privire, sau cu ajutorul unei expresii “bine”,  “sunt mulţumit”,  “aţi procedat bine” etc.
• Lauda, ca formă a aprecierii verbale, se poate realiza între patru ochi sau în faţa colectivului.
• Evidenţierea constă în sublinierea îndeplinirii exemplare a unor cerinţe. Se poate face în faţa clasei, pe şcoală (la staţia de amplificare), în consiliul profesoral, în faţa părinţilor.
• Recompensa este o formă premială care se acordă pentru rezultate  ce depăşesc nivelul de exigenţe obişnuit. Ea poate fi materială (cărţi, rechizite, material sportiv) şi spirituală (diplome, distincţii, evidenţierea la panoul de onoare).
• Dezaprobarea reprezintă forma negativă a întăririi, de respingere a unor fapte şi manifestări ce vin în contradicţie cu anumite cerinţe morale. Exprimând nemulţumirea educatorului faţă de modul de îndeplinire a cerinţelor, dezaprobarea declanşează trăiri afective negative (ruşine, culpabilitate, sentimentul vinovăţiei, disconfort moral), care îi determină pe elevi să evite repetarea greşelilor respective sau a altora similare. Procedeele prin care se realizează dezaprobarea sunt foarte variate: Dezacordul prin care se exprimă nemulţumirea faţă de modul în care au fost respectate cerinţele. El se poate realiza printr-un gest, o privire, sau cu ajutorul limbajului;
• Observaţia se referă la un aspect concret al conduitei. Se face individual sau în faţa colectivului.
• Admonestarea este o formă drastică ce se aplică pentru greşelile repetate în atitudine şi comportare.
• Avertismentul reprezintă exprimarea indignării faţă de îndeplinirea deficitară a unei sarcini (cerinţe) şi prevenirea elevului că va fi pedepsit dacă va mai proceda la fel. Este un ultimatum care se adresează pe un ton sever.
• Pedeapsa cea mai înaltă formă a dezaprobării. Ea poate consta în: scăderea notei la purtare, mutarea disciplinară într-un alt colectiv (o altă clasă) sau alte măsuri prevăzute în regulamentul şcolar.

Bibliografie:
1. C.A Helvetius, D. Diderot – Texte pedagogice alese, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1964.
2.Mihăila Lizetta , psiholog, Școala părinților-articol revista Itsy-Bitsy.
3. Cristea Sorin, Dragu Anca,  Psihologie și pedagogie școlară, Ovidius University Press, Constanța, 2003.