Este bine cunoscută tendința copiilor de a inventa povești, de a îmbogăți realitatea cu ajutorul imaginației. De exemplu, în nuvela Fiara de Liviu Rebreanu (scriitor realist, de altfel) copiii sunt cei care anunță cu vădită mândrie că Hector – paznicul credincios al casei – s-a bătut cu un alt câine care trebuia neapărat să fie turbat. Se va dovedi în final că turbarea câinelui vrăjmaș era doar o lucrare a imaginației copiilor. Stăpânul lui Hector hotărăște să-l împuște. Hotărârea împușcării câinelui presupus bolnav este privită de copii cu violente explozii de bucurie. „Erau fericiți c-o să mă vadă omorând”, ne spune naratorul care este stăpânul câinelui. Ba mai au și o decepție dureroasă aflând că moartea câinelui nu se va petrece sub privirile lor lacome. „Cel mai mărișor încercă, zadarnic, să mă convingă prin lacrimi că el trebuie să fie de față negreșit la ultimele zvârcoliri ale câinelui.”
Un aspect inedit în proza lui Rebreanu este că și stăpânul de câine, care este om matur, este văzut tot din unghiul comportamentului unui copil. Atitudinea lui înainte de a ucide câinele este a unui viteaz ce conduce o ceată de copii: „Copiii alergară voioși că pot lua parte măcar la pregătirile de ucidere. Cu pușca pe umăr și cu frânghia în mână, înaintai vitejește pe urmele câinelui.” De altfel, întreaga atitudine a omului matur în fața morții câinelui este una de uimire, nedumerire și curiozitate asemeni unui copil.
Tot copiii sunt cei care așteaptă cu înfrigurare să-l înștiințeze pe cel care deja omorâse câinele, că acesta nu era, de fapt, turbat. Moartea lui fusese de prisos iar ei doreau acum revenirea la viață a câinelui, ca și cum cu moartea te poți juca. Maniera în care autorul realizează personajele ne determină să credem că instinctul este cel care primează în comportamentul lor. De fapt, copiii nu fac diferența dintre viață și moarte. Bucuria pe care aceștia o manifestă este afirmată numai de către narator – nu este nicio voce de copil care să se facă auzită. Moartea pentru ei reprezintă un joc reversibil oricând, ei nu văd partea de chin și durere a câinelui neștiind încă, la vârsta lor, ce înseamnă adevărata durere.
Pentru a înțelege mai bine violența prezentă în nuvelă ne vom ajuta de un citat din studiul lui Philippe Ariès, unde gândirea marchizului de Sade justifică oarecum violența copiilor: „Tot ceea ce este violent în natură prezintă întotdeauna un aspect interesant și sublim. Copilul însuși nu ne oferă el oare exemplu acestei ferocități care ne înconjoară? El ne dovedește că ea există în natură. Îl vedem sugrumând cu cruzime o păsărică și amuzându-se de convulsiile bietei făpturi.” Philippe Ariès afirmă la rândul său: „De aceea copilul, care se află mai aproape de stadiul natural, manifestă spontan o ferocitate pe care societatea nu a dominat-o încă.”
Sunt convinsă că nu sunteți de acord nici cu această afirmație și îmi veți pune întrebarea: Câți copii din ziua de azi mai sunt în stare să omoare cu sânge rece o pasăre? Probabil foarte puțini, pentru că violența manifestată de copiii contemporani s-a transferat din realitatea fizică în mediul virtual și simbolic. Jocurile video violente, filmele și desenele animate cu scene de luptă, chiar și povestirile fantastice cu eroi care distrug adversarii – toate acestea oferă copilului spațiul de manifestare a acelei ferocități despre care vorbea Philippe Ariès, însă într-un cadru controlat, reversibil, lipsit de consecințe reale. Copilul de astăzi nu mai trebuie să omoare o pasăre pentru a-și satisface curiozitatea față de moarte; el poate reîncepe oricând jocul, poate reseta ecranul, poate relua povestea. Această deplasare a violenței din realitate în imaginar nu înseamnă neapărat dispariția ei, ci o transformare a modului în care copiii își explorează limitele dintre viață și moarte, dintre binele și răul pe care nu le-au înțeles încă pe deplin. Rămâne însă întrebarea esențială: ce rol joacă educația în medierea acestei fascinații pentru violență și în dezvoltarea capacității de empatie a copilului?
Analiza nuvelei Fiara de Liviu Rebreanu ne oferă o perspectivă valoroasă asupra psihologiei copilăriei și a raportului copilului cu violența, moartea și realitatea. Pentru cadrele didactice, această lectură literară devine un instrument pedagogic esențial în înțelegerea comportamentului elevilor și a modului în care aceștia procesează evenimente traumatice sau violente. Fascinația copiilor din nuvelă pentru moartea câinelui, lipsa lor de empatie aparentă și percepția morții ca pe un joc reversibil nu sunt doar trăsături literare, ci reflectări fidele ale unei etape de dezvoltare în care distincția dintre realitate și imaginație, dintre consecințele ireversibile și jocul simbolic, nu este încă pe deplin cristalizată. Educația emoțională și formarea empatiei devin astfel obiective pedagogice fundamentale, mai ales într-o epocă în care violența virtuală substituie experiența directă, dar nu și impactul psihologic al expunerii continue la imagini violente. Rolul profesorului este acela de a media această tranziție de la fascinația instinctuală pentru violență către o înțelegere matură, etică și empatică a valorii vieții și a consecințelor faptelor noastre – fie ele reale sau simbolice.