În afara lecţiilor scrise pe tablă, există lecţii care se scriu în suflet. Le trăim împreună în joc, în cântec, în zâmbet.
Prima vârsta a omului stă sub semnul jocului, care însă îl fascinează şi pe adult, prin frumuseţe şi libertate. Vocaţia pentru joc desăvârşeşte condiţia omului de făuritor şi înţelept, probându-i imaginaţia şi spiritual creator.
Jocul oamenilor maturi reprezintă imitarea actului divin, adică un efort de recreare.
„Toţi oamenii să folosească cuvintele în toate modurile!” – Gianni Rodari, „Gramatica fanteziei”
Jocul copiilor este considerat autentic, adică mai apropiat de creaţia divină. Jocul copiilor este un joc sincer pentru că ei nu înţeleg şi nu accepta conversaţiile sociale şi cognitive. Jocul lor ignoră barierele temporale şi spaţiale. Pentru fiecare copil joaca nu este doar un obiect de distracţie ci şi o exprimare a personalităţii şi de explorare a lumii. Copilăria şi jocul alcătuiesc un spaţiu ideal spre care scriitorii se întorc adeseori invocându-l cu încântare şi nostalgie, iar printre aceşti scriitori sunt amintiţi Ion Creanga şi Ovidiu Verdeş.
Jocul copilului, a acelui „homo ludens” este nelimitat şi permanent, este o stare continuă, determinate de lipsa de griji.
Copilăria este un târam al jocului. Atunci când eşti copil, trebuie să profiţi de frumoasa şi nevinovata copilărie deoarece doar o singură dată eşti copil.
Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să găsească diferite modalităţi de petrecere a timpului liber. El a inventat astfel JOCUL ca unică manifestare a dorinţei de a se simţi bine în orice împrejurare. Marii scriitori ai lumii nu au rămas indiferenţi faţă de joc ca formă de existenţă umană. „Jocurile copilăriei sunt mugurii întregii vieţi a omului, căci acesta dezvoltându-se, prin ele îşi dezvăluie cele mai ascunse însuşiri ale fiinţei sale.” (F.R. Frobel)
A ne întreba de ce se joaca copilul înseamna a ne întreba de ce este copil. Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale. Să presupunem că, deodată, copiii noştri ar înceta să se mai joace, că în şcolile noastre, lecţiile s-ar desfăşura în linişte. Atunci n-am mai avea în preajmă această lume a copiilor, care ne aduce bucurii şi griji, ci oameni stângaci şi tăcuţi, lipsiţi de inteligenţă şi suflet. Căci sufletul şi inteligenţa devin mari prin joc. Tocmai această cuminţenie, această tăcere – de care părinţii greşit se bucură uneori – anunţă adesea la copil grave probleme. Un copil care nu ştie să se joace, e un „mic batrân”, este un adult care nu va şti să gândească.
Pentru copil, aproape orice activitate este joc. În ultimul timp jocul a devenit o componentă semnificativă a vieţii cotidiene. Pentru omul modern, tot mai şcolit, jocul a devenit un teren de antrenament şi obiect de aplicare a priceperii de a raţiona. Folosirea jocului poate ameliora mult toate metodele de învăţare şcolară. Ideea de a folosi jocul în scopuri educative nu este nouă. Platon recomandă: „Faceţi în aşa fel încât copiii să se instruiască jucându-se; veţi avea astfel prilejul de a cunoaşte înclinaţiile fiecăruia”.
„A juca” şi „a învăţa” sunt activităţi care se împacă perfect. Învăţarea nu trebuie să fie neapărat plictisitoare şi greoaie. Prin joc copilul învaţă mai usor, mai direct să iubească, să fie înţelept, învaţă să trăiască nu numai pentru el ci şi pentru cei din jur şi totul se petrece în mod plăcut, cu bucurie!
Ursula Şchiopu surprindea caracterul universal al jocului în afirmaţia: „De fapt, omul se joacă la toate vârstele. Chiar şi la vârsta a treia.”
Jocul apare ca activitate fundamentala în copilărie şi se continuă la toate vârstele omului ca o modalitate de consumare a energiei. La toate vârstele omul se joacă, dar rolul pe care îl are jocul în viaţa omului este diferit de la o vârstă la alta: la vârsta adultă jocul devine o cerinţă a reconfortării, iar în copilărie este activitatea principală. Jocul se practică activ, dar se poate consuma şi pasiv: unii copii se joacă, alţii privesc jocul primilor. El este o şcoala: o şcoală deschisă şi cu un program tot atât de bogat cum este viaţa.
Jocul este singura atmosferă în care fiinţa psihologică a copilului poate să respire şi, în consecinţă, poate să acţioneze. Lumea jocului este lumea basmului vieţii, lumea subliniată în visul şi aspiraţiile copilăriei şi, prin aceasta, are importante virtuţi educative. Jocul contribuie la dezvoltarea personalitaţii copilului prin crearea şi rezolvarea unor situaţii diverse.
Puritatea copilăriei, sinceritatea, jocurile şi poveştile… reprezintă un adevărat miracol al vieţii. Copilăria este o lume fantastică plină de armonie, un loc de refugiu al problemelor insolubile… „Când nu mai eşti copil, ai murit de mult!”, spunea Constantin Brâncuşi.
Cine nu-şi aduce aminte cu drag de anii copilăriei? Indiferent de locul în care am copilărit, de condiţia socială, copilăria va rămâne mereu primăvara vieţii. Şi în fond cine ne opreşte să fim copii? Viaţa? Grijile? Oamenii? Societatea?
Ne maturizăm, învăţăm, începem să cunoaştem, ne punem întrebări, ne frământăm, ne stabilim noi idealuri şi uităm pe parcurs de tot ce înseamnă cu adevărat frumos… N-ar fi rău, să ne lăsăm în voia simţurilor şi să trăim clipa jucându-ne ca nişte copii… indiferent de vârstă şi rangul social.
Vă spun un mic secret. Mereu m-am simţit copil, şi o voi face în continuare, nu ezit să mă zbengui, să mă dau în tobogan, să simt adierea proaspătă a florilor atunci când mă dau în leagăn, nu ţin cont de privirile oamenilor atunci când merg pe bicicletă sau fac castele de nisip pe plajă, chiar dacă nu mai sunt un copil…
Şi toate astea pentru că sufletul meu este încă tânăr şi va fi la fel, chiar şi atunci când voi fi îmbătrânit, poate prea devreme. Asta este adevărata bogăţie pentru care m-ar putea invidia o mulţime de oameni.