Într-o zi de primăvară cu soare pe cer și flori la fereastră, după știrile triste de la televizor și reflecții despre trecutul omenirii, am adunat freamătul din simfonia gândurilor într-o poveste pentru cei care vor să-mi cunoască neliniștile din suflet în aceste vremuri tulburi.
Legendele sunt narațiuni care transmit mesaje moralizatoare prin mijloace stilistice simple, având înțelesuri mai mult sau mai puțin adaptate personalității cititorului. Este interesantă afirmația lui Robert A. Georges: „Legenda este o poveste sau o narațiune care poate să nu fie deloc poveste sau narațiune; a cărei acțiune se desfășoară într‐un trecut recent sau într‐unul istoric, care poate fi conceput ca îndepărtat sau anistoric, sau poate să nu fie plasată deloc în trecut; care este socotită drept adevărată de către unii, falsă de alții, atât falsă cât și adevărată de toți, sau nici adevărată și nici falsă de cei mai mulți”.
Îmi place să cred că ați citit în copilărie „Legendele Olimpului”, minunata carte a lui Alexandru Mitru (1914 -1989) cu povestiri despre Zei și Eroi, personaje din mitologia greacă. Zeii erau un fel de oameni nemuritori, care trăiau pe muntele Olimp din Grecia și hotărau soarta muritorilor de rând. Dintre aceștia se remarcă Zeus, stăpânul întregului Olimp și al pământului, care a avut numeroși copii, nu numai cu soția sa, zeița Hera, ci și cu femeile muritoare de care s-a îndrăgostit. Din aventurile lui Zeus cu pământence se nășteau eroii, personaje muritoare cu puteri deosebite, precum semizeul Hercule.
Zeus a condus Lumea de-atunci ca un dictator, pedepsindu-l aspru pe Prometeu, pentru că a furat focul din ceruri și l-a adus pe pământ, fiind înlănțuit de o stâncă din Caucaz și torturat de un vultur uriaș care îi devora zilnic ficatul. Chiar și cu pământenii a fost nemilos, cărora le trimite bolile, nenorocirile și toate relele în Cutia Pandorei.
După aproape două milenii, oamenii sunt încă fascinați de una din cele mai faimoase și emblematice povestiri din mitologia greacă în care se spune că Zeus s-a îndrăgostit de prinţesa Europa, fiica regelui Agenor al Feniciei (zona Libanului de astăzi). Pentru a-și împlini visul, Zeus s-a transformat într-un magnific taur alb și a răpit-o pe frumoasa prințesă, pe care a dus-o pe insula Creta, unde s-au iubit și au avut trei copii, și anume Minos (viitor rege legendar al Cretei, cel care a construit Labirintul), Rhadamanthys și Sarpedon. Acest mit este considerat originea denumirii continentului european, fiind asociat cu puterea divină și reprezentat în opere celebre de artă (picturi de Tiziano Vecellio, Veronese, Rembrandt).
Inspirat de mitologia gracă, în povestea mea, Istoria este văzută sub semnul imaginarului din folclorul românesc, ca o zâna misterioasă a vieții, neînțeleasă pe deplin, aflată la granița dintre Destin și Liberul Arbitru, care s-a îndrăgostit de magnificul Timp, plecând împreună să călătorească prin Lume, pentru a consemna evenimentele marcante din vremuri imemoriale spre veșnicie. Din iubirea lor s-au născut patru odrasle, cunoscute sub numele de Antichitate, Ev Mediu, Capitalism și Comunism.
Antichitatea a fost prima odraslă, fascinantă și ambițioasă, care a trăit până în anul 476, atunci când a avut loc căderea Imperiului Roman de Apus sub dominatia goților. În timpul său au fost realizate primele state, regate și imperii, au existat aristocrați și sclavi, au apărut documentele scrise deosebit de importante pentru acumularea și transmiterea pe scară largă a cunoștințelor.
Evul Mediu a trăit aproximativ un mileniu, din anul 476 până la „Marile descoperiri geografice”(1492, descoperirea Americii). Este perioada criticată de Voltaire pentru triumful puterii papale, exaltarea misticismului, persecuțiile Inchiziției și cruciade. O astfel de critică nu ține seama că civilizația europeană își are originea în Evul Mediu, când au apărut școli profesionale și universități, au existat mari dispute în câmpul gândirii filosofice, s-au definitivat limbile, s-au format literaturile naționale și au apărut stilurile romanic și gotic, deosebit de importante în evoluția artei.
Referitor la trăsăturile celor două vlăstare care mai trăiesc Capitalismul este preocupat de afaceri, de competiție, de libertate și de democrație, spre deosebire de Comunism, care este autocratic și bănuitor, cu simțul dreptății sociale și norme stricte de conduită.
Venirea Capitalismului în Lume a produs o evoluție deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și tehnologică, trecerea la societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare, cibernetizare, robotizare, tehnologia 5G, inteligență artificială), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt investiți eficient pentru a obține profit), integrare economică pe scară largă, regândirea concepțiilor politice și globalizare etc.
Democrațiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societății, fie prin reprezentanți aleși prin vot universal (democrație reprezentativă), fie prin implicarea directă a cetățenilor (democrație participativă), separarea puterilor în stat, pluripartidism politic, libertate de exprimare și inițiativă responsabilă.
Producția este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața liberă este concurențială, fiind reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în prealabil prin studii de marketing.
Disciplinele conducerii (management, marketing, teoria sistemelor, teoria deciziei, cercetarea operațională, ergonomia, cibernetica, informatica economică, futurologia) au atins un înalt grad de dezvoltare în ultimele decenii, ca răspuns la cerințele dezvoltării societății.
Managementul s-a constituit ca știință la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lui Frederick Winslow Taylor (1856 – 1915) și Henri Fayol (1841 – 1925), fiind regândit și adaptat la progresul permanent al tehnicii și tehnologiei.
Într-o exprimare sugestivă, managementul este „arta de a înfăptui ceva împreună cu alți oameni” (Mary Follet), mai precis, reprezintă ansamblul activităților de organizare, conducere și gestiune a unui sistem (social, politic, economic, cultural, educațional, medical, ecologic) în scopul atingerii unor obiective. Prin deciziile adoptate de sistemul de conducere (format din manager și consiliul de administrație) se asigură folosirea resurselor umane, materiale, financiare și informaționale ale organizației pentru atingerea optimului structural și funcțional.
Se pot distinge cinci funcții ale managementului, și anume:
- previziune (stabilirea și ierarhizarea obiectivelor organizației pe termen scurt, mediu și lung);
- organizare (constituirea sistemului conducător, sistemul condus și a legăturilor dintre acestea);
- coordonare (procesele prin care se armonizează deciziile managerului cu acțiunile subordonaților);
- antrenare (acțiuni prin care managerul influențează colaboratorii pentru atingerea obiectivelor stabilite prin satisfacerea nevoilor care îi motivează);
- control și evaluare (acțiuni de verificare operativă și postoperativă a rezultatelor organizației, de analiză a structurii organizatorice și a modului de funcționare, pentru identificarea abaterilor de la obiectivele și standardele prestabilite, stabilirea cauzelor care le-au generat și adoptarea măsurilor necesare menținerii organizației în echilibru dinamic).
Complexitatea managementului rezidă în multitudinea de metode, obiective, relații și restricții pe care le implică, precum și scara la care se aplică, avînd în vedere ierarhizarea conducerii pe trei niveluri:
- nivelul strategic (de top) – angajează întreaga organizație pe un interval mare de timp;
- nivel tactic (funcțional) – realizarea obiectivelor derivate din obiectivul general;
- nivel operativ – organizarea și conducerea activităților pentru atingerea obiectivelor prestabilite.
Întreg procesul de management, de la luarea deciziilor până la aplicarea lor în practică, depinde de stilul de conducere al managerului. Se pot întâlni următoarele stiluri de conducere:
- democratic (managerul adoptă deciziile prin înțelegere reciprocă sau în consens cu colaboratorii);
- consultativ (managerul își consultă colaboratorii în luarea deciziilor);
- persuasiv (managerul explică subordonaților deciziile luate pentru a obține adeziunea acestora);
- permisiv (managerul manifestă toleranță exagerată față de subordonați, fapt care duce la acte de indisciplină);
- autocratic (managerul ia decizii de unul singur, fără să țină seama de opiniile subordonaților).
Dintre metodele generale de management (care vizează întregul proces de conducere) se menționează doar primele două – în ordine ca importanță.
Managementul prin obiective este o metodă de conducere bazată pe proceduri și programe de stabilire a ansamblului de obiective ale organizației, de la cele fundamentale, la cele specifice și individuale, corelate cu un sistem adecvat de salarizare și de recompense, dar și de sancțiuni.
Managementul prin excepții se bazează pe identificarea și transmiterea ascendentă a informațiilor referitoare la abaterile peste limitele de toleranță stabilite, în vederea luării de măsuri adecvate de către factorii decidenți. Ca metodă specifică de management, se menționează delegarea de autoritate, prin care managerul face o înțelegere verbală sau scrisă cu un subaltern prin care îi transferă o parte din sarcinile sale, caz în care se precizează intervalul de timp în care vor fi realizate, rezultatele care trebuie obținute și criteriile de apreciere a acestora.
În condițile evoluției fără precedent a științei, tehnicii și tehnologiei, a schimbării modului de acțiune umană și a interacțiunilor pe scară planetară se impune stabilirea riguroasă a contribuției fiecărui decident și a responsabilității sale pentru rezultatele obținute de organizație, precum și pentru efectele produse asupra altor organizații sau structuri sociale.
În istorie sunt cunoscute personalități istorice și culturale, care au marcat profund, în bine sau în rău, într-un procent mai mare sau mai mic, sub semnul unor ideologii, procesul devenirii omenirii.
Comunismul s-a bazat inițial pe materialiasmul dialectic și istoric conceput de Marx și Engels, curent filosofic care pune în evidență rolul determinant al materiei față de spirit, iar modul de producţie este considerat temelia oricărei orânduiri, schimbarea acestuia determinând transformarea întregii formaţiuni sociale. Pe parcurs, au apărut diverse ideologii care au adaptat sau modificat principiile clasice, cea mai influentă fiind dezvoltată de Vladimir Ilici Lenin, politicianul care a introdus sintagma “partid de avangardă”, pentru a conduce revoluția într-o țară cu un proletariat redus, spre deosebire de viziunea inițială a lui Marx, care a considerat-o posibilă în țările industrializate. Alte adaptări ideologice care au mai apărut sunt: troțkismul (promovat de Leon Troțki, susține revoluția permanentă și internațională), maoismul (promovat de Mao Zedong, pune accent pe rolul țărănimii și “revoluția continuă” în societățile agrare), luxemburgismul (promovat de Rosa Luxemburg, susține democrația socialistă bazată pe mai multe partide – multipartitism).
În ideologia comunistă, devenirea istorică a societății a fost explicată prin legea concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie. Comunismul a promovat inițial un sistem social în care nu există clase sociale și proprietate privată asupra mijloacelor de producție, prin trecerea la naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, colectivizarea agriculturii, centralizarea şi planificarea economiei, impunerea partidului unic şi a ideologiei comuniste. Teoretic, toate bunurile aparțin societății ca întreg, fiind preluat din Noul Testament principiul următor: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.
Din păcate, încă de la început Capitalismul și Comunismul nu s-au înțeles, fiind separate prin antagonisme mari pe care nu le-au rezolvat, s-au luptat pentru putere și distribuirea resurselor planetei, delimitându-și sferele influență prin Cortina de fier, sub amenințarea Războiului rece și a armelor nucleare, a conflictelor militare și hibride.
După evenimentele din 1989 și pierderile suferite de Comunism, cei doi frați păreau să caute punți de împăcare la masa negocierii, dar contradicțiile s-au dovedit insurmontabile. Este firesc, dragă cititoruluie, să fim preocupați de întrebarea fundamentală: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm, acum când progresul științific, tehnic și tehnologic se află la un nivel fără precedent, însă conștiința nu a avut o evoluție similar. Cu siguranță, la cumpăna mileniului III, încă nu există un răspuns potrivit, politicienii nici măcar nu au tras învățăminte din trecut pentru a găsi soluțiile cele mai eficiente la criza actuală, iar societatea viitorului rămâne o mare enigmă în mentalul colectiv. Să nu se uite că omenirea înseamnă cei ce suntem, cei care au fost și cei care vor veni în acest colț de Univers. Subscriu la afirmația lui Nicolae Iorga: „Un popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii”.
Există încă multe necunoscute în comportamentul omului, precum dorinţa de putere și dominare a semenilor, trăsătură care a marcat profund istoria omenirii derulată la granițele dintre rațiune și fanatism, adevăr și minciună, bine și rău. În lucrarea „Lumea ca voință și reprezentare”(1818), filosoful german Artur Schopenhauer a susținut că lumea este dominată de o „voință” irațională și oarbă, generatoare de suferință, propunând arta ți compasiunea ca modalități de eliberare. O critică nihilistă a societăţii este prezentată de Oswald Spengler în “Declinul Occidentului”, în care afirmă că „apusul culturii europene este un fenomen ce se întâmplă în chip necesar, inexorabil, fatal”.
Henri Bergson a promovat o filosofie a proceselor, bazată pe concepte precum „durata” (timpul trăit interior) și intuiția ca metode superioare raționalismului abstract pentru a înțelege realitatea. În lucrarea „Evoluţia creatoare” (1907), celebrul filosof francez consideră că lumea se află într-o devenire ascendentă neîntreruptă, mereu nouă şi neînscrisă în legi, fiind guvernată de un principiu spiritual pe care l-a indentificat prin „elanul vital” – forță creatoare originară care asigură evoluția vieții, concepție opusă darwinismului de tip mecanicist.
Desigur, devenirea societății este dialectică, generatoare de contradicții, care pot scăpa temporal de sub control, dar există speranța că rațiunea va triumfa în final, orice obstacol, oricât de dificil, poate fi depășit prin înțelepciune de către decidenții politici și militari.
Dumnezeu să binecuvânteze și să ocrotească viața pe Terra!
Bibliografie
1. Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, Ed. Saeculum-Vestala, București, 1998-2003
2. Vasile Tudor, Urme prin adevăr, Editura Estfalia, 2026