Icoana nu are drept scop exaltarea sentimentelor noastre, aşa cum se întâmplă cu multe imagini. Ea doreşte să ne orienteze către transfigurarea sentimentelor, a inteligenţei. Ea prezintă elemente umane. Vederea repetată a icoanelor îşi lasă amprenta asupra inimii şi a sufletului. Mesajul icoanei se situează dincolo de spaţiu şi timp, ea conducând la Hristos.
Icoanele sunt un mijloc de întărire a vietii religioase creştine, un mijloc de învăţământ.
Arta este identitatea unei civilizaţii. Ea este mărturia formulei artistice şi stilului pe care le adoptă o societate, un popor. În cartea lui Iov se spune că Însuşi Dumnezeu l-a învăţat pe om arta (Iov,38). Nu putem concepe Ortodoxia fără icoane. Ele sunt prezente în toate Bisericile Ortodoxe dar şi în casele creştinilor, pe marginea drumurilor (troiţele), la mormintele martirilor (pe cruci). Icoana, în cel mai restrâns înteles al cuvântului, este reprezentarea picturală a unui personaj sfânt, făcută pe lemn, hârtie, pânză, pereţi ai bisericilor; este sfinţită printr-o slujbă specială şi serveşte ca obiect de cult. Este un obiect sacru şi se deosebeşte de un tablou religios.
„Icoana şi Evanghelia sunt în strânsă legătură, se sprijină şi se clarifică reciproc, colaborând la răspândirea învăţăturii creştine. Icoana este o evanghelie în culori, aşa după cum Evanghelia este o icoană verbală a lui Hristos.”
La fel ca în epoca Ieşirii din Egipt (Fc.3), şi în vremurile de azi, omul este tentat de idolatrie. El uită că icoana autentică vorbeşte despre Împăraţia lui Dumnezeu, subliniază sfinţenia Lui, care Îl diferenţiază de om. ,,Contemplarea icoanelor este cea mai potrivită formă de cinstire şi curătire a imaginaţiei, căci prin privirea ei, se sfinţesc ochii celor care văd şi se întipăresc în mintea şi sufletul credinciosului, pilde vii de sfinţenie. Desigur că există şi forme nocive ale imaginaţiei care trebuie respinse, ca unele care au drept cauză patimile omeneşti sau lucrarea demonică”.
Icoana actualizează Sfânta Scriptură. „Icoana autentică face trecerea de la o viziune psihologică, socială şi pur culturală spre o viziune noetică, lipsită de accesoriile şi greşelile umane, pentru a găsi esenţa”.
Arta sacră are ca temei Întruparea Mântuitorului. Ea prezintă, într-o succesiune de imagini, toate evenimentele vieţii pământeşti a Mântuitorului. Icoana se întemeiază pe faptul că Dumnezeu a devenit cu adevărat om. Cinstirea icoanelor este consfinţită de Tradiţia Vechiului şi Noului Testament. În Vechiul Testament există reprezentarea îngerilor, iar Hristos Şi-a imprimat Chipul pe un ştergar, sfinţind prin aceasta icoana. ,,Chipul trecut prin lumina Taborului, îndumnezeit, ne-a rămas prezent în icoana prin acea sfântă maramă nefăcută de mână. Istoria o înregistrează şi o pomeneşte în documente la Constantinopol, după ce pelerina Egeria, în sec.IV, o contemplase şi o venerase la Edessa. Pleacă spre Occident odată cu cucerirea Constantinopolului de către latini, ajunge la Sfânta Capela, în Franţa, de unde istoria o poartă şi o aşaza în biserica Sf.Bartolomeu a comunităţii armene din Genova, unde se află şi astăzi”.
De obicei, se crede că o operă de artă este specific creştină atunci când ea reprezintă un subiect religios. Însă este foarte important să descoperim ce anume, cine este reprezentat şi cum. Cu siguranţă, nici un creştin care cunoaşte, cât de cât, învăţătura religiei creştin ortodoxe, nu ar accepta o icoană cu un Hristos roşu la faţă (ca cea a lui Lavis Corinth), care trece de limitele iconografiei. Nicio virtute umană nu poate înlocui divinitatea lui Hristos.
Conţinutul şi mesajul icoanei diferă de cel al picturilor, chiar dacă ele reprezintă acelaşi subiect. Mesajul icoanelor este imposibil de înteles dacă ele nu sunt situate în mediul lor natural, al Bisericii Ortodoxe. Acesta este esenţial, ceea ce o distinge de orice altă pictură. Iar mesajul transmis determină stilul specific al icoanei. L.Uspenski declară: ” Nu putem considera orice imagine, chiar dacă ea este veche şi frumoasă, ca o autoritate infailibilă; o astfel de imagine poate sau nu, să corespundă învăţăturii Bisericii – ea poate induce în eroare în loc să îndrume. Astfel spus, învăţătura Bisericii poate fi falsificată prin imagine, în aceeaşi măsură ca şi prin cuvânt”.
Tabloul reprezintă o imagine artistică, este un produs al fanteziei pictorului, o formă originală de expresie a propriei viziuni asupra unui obiect sau fenomen. În schimb, icoana este o revelaţie a lui Dumnezeu, redată de iconograf prin limbajul liniilor şi culorilor. Concepţia despre lume a iconografului este şi concepţia Bisericii. Icoana este atemporală, în afara curentelor artistice, fiind în această lume simbolul unei alte existenţe. Tabloul se caracterizează printr-o expresie pronunţată a individualităţii autorului, printr-o originală manieră artistică, prin procedee specifice de compoziţie, printr-o coloristică inedită. Icoana este o slujire, o lucrare ascetică, o creaţie sobornicească. Din acest motiv iconografii nu-şi scriu numele pe icoană, spre deosebire de pictorii de tablouri.
Un tablou trebuie să fie emoţional, pentru că arta este forma cunoaşterii şi redării lumii înconjuratoare prin senzaţii. Pentru iconograf nu este loc de emoţii personale.
Tabloul artistic este un mijloc de comunicare cu autorul. Acesta ne spune despre ideile şi trăirile lui, redând gândirea specifică timpului în care a trăit. Pe când icoana este un mijloc de comunicare cu Dumnezeu şi cu sfinţii. ,,Sfinţii sunt rugăciune, spune D.Staniloae. Cei zugrăviţi pe pereţii bisericii devin prezenţe care revarsă un plus de har peste credincioşi, aducând în acelaşi timp, ceva din frumuseţea slavei lui Dumnezeu”.
Fotografia nu are aceeaşi valoare cu icoana pentru că ea, chiar dacă este a unui om care ulterior a fost canonizat, ne arată doar un anumit moment din viaţa pamântească a acestuia, aflat la o anumită treaptă pe scara urcării sale către înalţimile duhului. ,,Icoana este saturată de o linişte neobişnuită, nepământească. Orice trăsătură deşartă şi pătimaşă, senzuală, îi este străină.”
Creştinii se roagă în prezenţa icoanei, dar nu la icoane, aşa cum evreii se rugau în prezenţa icoanelor Templului.
În anumite situaţii, chiar şi icoana poate deveni idol dacă ne oprim gândirea, adorarea şi închinarea la lemn, sticlă, vopsea şi nu mergem mai departe la icoana pictată. Totul depinde de abordarea noastră asupra respectivului obiect. Obiectele religioase care trimit la Dumnezeu şi sfinţenia Sa, sunt ca nişte ferestre spre Dumneze.
Din textele biblice (Dt.4,16-19; Dt.5,8; Iş.20,4; Lv.26,1; Fap. 17,29) înţelegem că Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Iş.20,2-3). Creştinul, însă, stie că icoana este doar o reprezentare a lui Dumnezeu, Care este în ceruri. Cinstea trece la chipul pictat pe ea. Icoana este, deci, ceea ce ne duce cu gândul şi credinţa la Dumnezeu.
După cum Iacob, înainte de sfârşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi, credincioşii, ne închinăm şi sărutăm icoanele ca să arătam dragostea noastră sufletească.
Şi din cuvintele psalmistului întelegem că icoana arată ce este ascuns: Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic, ce este omul că-Ti aduci aminte de el?… Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!(Ps. 3,8,9); Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (Ps. 18,1).
În icoana donmeşte o tradiţie cu putere de lege. Icoana trebuie să fie zugrăvită de un om credincios. Materialele din care se face, trebuie să fie durabile peste ani. ,,Modelul pentru iconar nu va fi omul, ci Hristos şi sfântul. Artistului i se îngăduie geniul numai în limitele Revelaţiei, ale conformării cu Tradiţia teologică duhovnicească a Bisericii”.
Lumea cotidiană este invadată de imagini: pe stradă, la locul de muncă, în presă, pe micul ecran, în familie. Cei care o răspandesc folosesc forme şi culori tot mai insistente pentru noi, spectatorii. Dar, prin forţa sa de sugestie, imaginea poate fi folosită împotriva omului, fară ca acesta sa-şi dea seama: poate să schimbe gândirea, să aprindă pasiuni, să-i modeleze comportamentul. Ea pătrunde în adâncul fiinţei, ameninţând viaţa interioară. În societatea noastră, imaginea ocupă locul textului, din ce în ce mai mult.
Libertatea pe care o avem, ne oferă posibilitatea, nouă şi artistului, să transformăm lumea după chipul nostru. Dacă sufletul nostru este curat şi lume va fi pură. Altfel, vom fi subjugaţi materiei, spaţiului şi timpului.
În Răsărit arta sacră este liturgică chiar prin natura ei. Ea serveşte drept cadru Sfintei Liturghii şi o completează şi îi corespunde întru totul. În timpul Liturghiei credinciosul intră, prin intermediul icoanelor şi al rugăciunilor, în comuniune cu Biserica din ceruri. Asemeni cuvântului, icoana este un mod de cunoaştere a lui Dumnezeu, una din căile legăturii cu El.
Pictura bisericească constituie o întreaga teologie în imagini. Bisericile ortodoxe nu sunt pictate la întamplare, ci după o anumita rânduială, după un tipic iconografic, care arată pictorilor unde se picteaza fiecare icoană si cum. Acest program sau tipic iconografic s-a format în timp si a fost diferit în funcţie de epoci si regiuni. Pictura iconografică este mărturia tradiţiei bisericesti. Pictorul trebuie să cunoască mai întai fondul dogmatic, teologia icoanelor şi apoi să incerce, în smerenie şi rugăciune, să ajungă la viziunea spirituala, la starea de contemplare a lumii supranaturale pe care el o va înfăţişa.
Biserica Ortodoxă nu a admis ca icoanele să fie pictate potrivit imaginaţiei pictorului. Pentru a se evita greşelile, iconarii folosesc modele vechi şi manuale.
Iconarul nu este un artist, ci un slujitor al Bisericii, care nu are un alt scop decât acela de a exprima credinţa Bisericii. El are o mare răspundere faţă de Adevarul pe care îl împartăşeşte şi faţă de cei care se vor împărtăşi din el.
Icoana este rodul unei munci îndelungate, care cere răbdare, experienţă şi talent. În icoană materia este aşa cum a plăsmuit-o Dumnezeu iar toate materialele folosite provin din lumea minerală, vegetală sau animală. Suportul pentru ea necesită o lungă pregatire. „Model de sfinţenie, prezenţă, revelare a transfigurării cosmice viitoare a lumii, icoana ni se dăruieşte ca o mare carte deschisă. Trebuie să ştii să citeşti în ea pentru a învăţa să descifrezi feţele cu care te întâlneşti pe stradă şi pentru a găsi acea mlădiţă unică grefată pe Hristos.”