Societatea umană a ajuns fără îndoială la un stadiu înalt de dezvoltare. Complexitatea ei depășește ca amploare orice societatea întâlnită de-a lungul istoriei. Dacă în trecut, idealul educațional era în mare parte centrat pe capacitatea unei persoane de a excela în mai multe domenii, ajungându-se, în perioada Renașterii, ca idealul educațional o persoană care să posede o cultură cu adevărat enciclopedică, capabilă să cunoască și mai ales să exceleze în toate domeniile vieții culturale sau științifice, în societatea contemporană, datorită avansului acesteia, acest lucru nu mai este posibil.
În acest context idealul educațional în societatea din zilele noastre este acea persoană capabilă să-și formeze o personalitate care să-și poată asuma diverse roluri sociale, având în vedere în egală măsură atât propriile aspirații, aptitudini și interese, dar ținând cont și de cerințele societății.
Așadar societatea de astăzi este specializată pe mai multe spații sociale, fiecare având propriile reguli de funcționare. Educația este unul dintre acestea, dar în egală măsură ea interacționează cu toate. Multă vreme, ținând cont de cerințele societății educația s-a concentrat pe patru mari domenii: educația intelectuală, educația fizică (a se vedea în acest sens modelul educațional din vechea Atena, care cerea o dezvoltare armonioasă a personalității umane, care să îmbine calitățile morale și intelectuale, cu frumusețea fizică), educația estetică și cea morală. Bineînțeles că în multe privințe ele constituie baza câmpului educațional de astăzi, dar alături de acestea s-au mai adăugat și alte domenii educaționale, precum: educația pentru cetățenie (care promoveze formarea unor viitori cetățeni activi și responsabili) , educația personală și socială (care pe alocuri se suprapune cu cea pentru cetățenie, dar poate aborda și și probleme privind relațiile personale, sau drepturile omului), educația pentru valori (care pune accent pe două probleme mari și anume: ce valori trebuie să fie asumate de către viitorul cetățean și cum ne asigurăm că ele sunt cu adevărat relevante), educația globală (care se concertează pe modele de comportament de pe întreg globul, încercând să stabilească valori comune tuturor oamenilor), educația pentru mediu (aceasta are în centru problematica mediului în viitor), educația pentru pace și așa mai departe. (Anton Ilica, Dorin Herlo, Viorel Binchiciu, Corina Uzum, Ana Curetean (coordonatori), 2005, pp. 287-291
Aceste noi educații nu mai reprezintă însă apanajul doar al școlii, ca și furnizor de educație. Pentru realizare lor este de fapt necesară o colaborare între cele trei mai domenii educaționale: educația formală, educația non formală și cea informală. În cadrul acestei lucrări o să ne ocupăm mai pe larg despre ultima dintre acestea și anume educația informală, dar înainte considerăm necesar o scurtă prezentare și a primelor două, educația formală și cea non formală.
Educația formală „reprezintă ansamblul acțiunilor sistematice şi organizate, proiectate şi desfășurate în instituții specializate, urmărind finalități explicite, cu scopul formării şi dezvoltării personalității umane”. (Ibidem, p. 12) Este de fapt educația de tip școlar, desfășurată după o structură clară, ierarhică și, lucru foarte important, care se desfășoară în școli și pe durata unor cicluri de școlarizare, de la ciclul primar la cel superior de tip universitar (și acesta din urmă cu mai multe etape distincte și succesive). Ea are finalități și obiective clare și bine delimitate prevăzute în documente educaționale, care de fapt și stau la baza acestui tip de instruire.
În ceea ce privește educația non formală, aceasta poate fi definită ca „reprezentând ansamblul influențelor educative structurate şi organizate într-un cadru instituționalizat dar desfășurate în afara sistemului de învățământ”. Este de fapt vorba despre diferitele influențe educaționale realizate de către instituțiile de cultură, diferite organizații nonguvernamentale (ONG-uri) sau chiar și de către mass-media. Este așadar vorba de acea educația între cea formală (oficială) și cea informală (mai mult ”spontană”) Ea are misiunea de a întregi educația formală, dar și de a îndeplini necesitățile sociale.
În ceea ce privește educația informală, aceasta „reprezintă totalitatea influențelor educative nesistematice, neorganizate, nesubordonate unor obiective şi finalități explicite, care se exercită asupra individului.” (Ibidem, p. 15-20)
Altfel spus, ea se referă la totalitatea influențelor educaționale mai mult sau mai puțin întâmplătoare, de multe ori chiar spontane, care au un rol determinat asupra unui individ. Aceste influențe pot să provină din contactele sau interacțiunile acestuia, din viața cotidiană, din rândul prietenilor sau ale familiei. Ele nu au la bază obiective explicite și bine formulate, nu se realizează într-un mediu organizat și nici într-un anumit interval de timp.
Cu ajutorul educației informale se creează valorile, abilitățile sau mare parte din cunoștințele fiecărui individ. Aceasta este de cele mai multe ori inegală de la un individ la altul și mai ales pluridisciplinară.
Marele dezavantaj al educației informale este că nu toate aceste experiențe devin și cunoștințe, sau au un impact major asupra individului, dar acest lucru nici măcar nu este de dorit în totalitate. Ea nu se finalizează cu un examen. Mai mult, majoritatea acestor experiențe educative nu au o finalitate clară (Dan Potolea, Ioan Neacșu, Romiță B. Iucu, Ion – Ovidiu Pânișoară, 2008, pp. 87-88).
Educația informală se caracterizează prin următoarele principii fundamentale:
- se caracterizează prin totalitatea experienței dobândită de către fiecare elev și fiecare om în parte, de trăirile acestuia, de cele mai multe ori experimentate în mod neintenționat. Ea este văzută de cele mai multe ori ca relaxare, sau ca nimic altceva decât satisfacere a unor curiozități trecătoare;
- influențele recepționate de fiecare individ sunt spontane, neorganizate, fără valență pedagogică, fără a fi sistematizate și mai ales de scurtă durată;
- gradul în care aceste experiențe sunt conștientizate, înțelese și mai ales trăite depinde de fiecare dintre noi, manifestându-se diferit de la elev la elev, de la individ la individ. Totul se rezumă la personalitatea fiecăruia, la interesele fiecăruia și la aptitudinile omului.
- important însă este modul în care toate aceste experiențe și trăiri sunt folosite în activități non formale și uneori chiar și în educația formală.
De fapt, această integrare a tuturor formelor de educație este una din principalele direcții de cercetare a pedagogiei moderne. Educația nu mai poate fi privită ca fiind realizată doar de școală. Elevii tind mai mult să recepteze, sau să fie interesanți de aspecte ale educației informale, de cunoștințe, sau informații dobândite în alte medii decât la școală. Este vorbe despre așa numită educație permanentă. Aceasta pornește de la premisa că educația nu se mai poate realiza doar într-un mediu controlat. Instituțiile de învățământ nu se pot izola pus și simplu de contextul educativ și cultural în care funcționează. Cadrul formal trebuie astfel să creeze posibilități de valorificare a lui în afara școlii, în viața de zi cu zi, în contexte diverse, chiar și cu folosirea unor conținuturi, sau informații învățate la școală.
În aceea ce privește educația non formală și mai ales informală, acestea trebuie să înțeleagă cu trebuie să conlucreze cu domeniul formal în prezentarea unei viziuni unitare care în ultimă instanță să asigure coerență actului educațional. (Ibidem, pp. 88-90)
Așadar, principala concluzie care se desprinde din cele de mai sus o reprezintă inter conectivitatea formelor de educație. Educația formală nu beneficiază decât pozitiv de pe urma influențelor dobândite de educabil în urma educației informale. Școala nu poate ignora experiențele acumulate de elevi în afara ei, pentru că acestea sunt de fapt cele care trezesc cu adevărat interesul elevilor, care se pliază pe pasiunile lor, pe intereselor lor. Uneori, ele se completează cu informațiile sau aptitudinile dobândite în școală (și aceasta este situația cu adevărat fericită), dar alteori ele nu fac decât să se plieze mai bine pe ceea ce își doresc elevii, care de cele mai multe ori refuză educația formală tocmai datorită faptului că o văd ca fiind rigidă, departe de interesele lor și mai ales ruptă de realitate, incapabilă de a le oferi cu adevărat un viitor.
Este deci imperios necesară o reformare și o modernizare a educației formale, care să fie mai bine legată cu influențele nonformale și informale care acționează asupra elevului și să acționeze ca un factor de echilibru, să ofere și să formeze capacitatea de sinteză a elevilor, de a le oferi posibilitatea să discearnă din multitudinea de experiențe care acționează asupra lor. Astfel ei vor fi capabili să le identifice pe cele care au o valoare cu adevărat educațională și care poate influenta în bine viitorul lor sau măcar comportamentul lor de moment. Iar aceste lucruri nu pot fi realizate fără educația formală. Aceasta este cea care va oferi rezultate în timp, care va modela cu adevărat, chiar dacă pe moment nu întotdeauna sesizabili viitorul elevului.
Bibliografie
Gruber, Gabriela, Didactica Istoriei și formarea de competențe, editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016
Ilica, Anton, Herlo, Dorin, Binchiciu, Viorel, Uzum, Corina, Curetean, Ana (coordonatori), O pedagogie pentru învățământul primar – Conspecte psihopedagogice pentru examenul de definitivare şi gradul didactic II, Editura Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2005
Potolea Dan, Neacșu, Ioan, Iucu, Romiță, Pânișoară, Ion – Ovidiu, Pregătire psihopedagogică, editura Polirom, Iași, 2008
Roaită, Alice Ionela, Didactica Istoriei, editura Paralela 45, București, 2012