Lucrarea propune o incursiune în memoria istorică a poporului român, privită nu ca simplă înșiruire de evenimente, ci ca instrument de educație civică menit să transmită valori naționale și lecții pentru viitor. Sunt parcurse momente definitorii ale epocii moderne românești, de la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 1859 și reformele sale alături de Mihail Kogălniceanu, la desăvârșirea statului național prin domniile regilor Carol I, Ferdinand I și Mihai I, incluzând Războiul de Independență, Marea Unire de la 1918 și abdicarea forțată din 1947. Este reliefat și rolul diplomatic al lui Nicolae Titulescu, președinte al Ligii Națiunilor, în promovarea securității colective și a dreptului internațional în perioada interbelică. Demersul are ca scop cultivarea unei conștiințe istorice active, ancorate în fapte verificabile și în figuri exemplare ale națiunii.
Memoria istorică a poporului român nu este doar o succesiune de evenimente din trecut, ci are rolul esențial de a le ordona și analiza cauzal, devenind un instrument de educație civică menit să protejeze valorile naționale și să ofere lecții pentru viitor. Ca și memoria umană, memoria istorică este selectivă, fiind păstrate la loc de cinste faptele benefice pentru devenirea României, iar faptele negative au fost analizate pentru a trage învățăminte și a nu le mai repeta.
Te invit, stimate cititorule, să reflectăm la evenimente istorice din epoca modernă a României în care au fost implicate personalități de marcă, precum domnitorul Alexandru Ioan Cuza, regele Carol I, regele Ferdinand I, regele Mihai I, diplomatul Nicolae Titulescu etc.
Alexandru Ioan Cuza este primul domnitor al Principatelor Unite, fiind ales la 5 ianuarie 1859 ca domnitor în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, a fost ales în unanimitate și domnitor al Țării Românești.
În istoria românilor, Unirea Principatelor Române pe 24 ianuarie 1859 reprezintă o etapă importantă în lupta pentru unitate națională, fiind desăvârșită de către Ferdinand prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918, atunci când Transilvania a reîntregit teritoriul românesc.
Este bine de menționat că națiunea este un tip de comunitate care are la bază două concepții apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german. În primul caz, națiunea este expresia voinței indivizilor de a se constitui într-un stat suveran prin libera lor asociere în calitate de cetățeni, fapt care este consfințit într-un act fondator (constituția). În cel de-al doilea caz, națiunea este expresia legăturilor profunde care iau naștere între membrii aceluiași popor, ca urmare a originii lor comune, a unității lor de limbă și cultură, precum și a sentimentului istoriei trăite împreună.
Se menționează că procesul revoluționar din 1848 și legăturile culturale și economice dintre Principatele Române au avut ca rezultat uniunea vamală a acestora în timpul domniilor lui Mihail Sturdza (domn al Moldovei), respectiv Gheorghe Bibescu (domn al Țării Românești). Pentru Țara Românească și Moldova, înfrângerea revoluției de la 1848 a însemnat condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul de la Paris (1856), care a încheiat războiul Crimeii, ele trec sub garanția celor 7 puteri semnatare.
Referitor la evenimentele care au favorizat decisiv Unirea Principatelor Române, se menționează Tratatul de la Paris din 1856, prin care Marile Puteri acordă acestora dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populației cu drept de vot. În acest scop, în anul 1857 au fost convocate Divanurile ad-hoc (Adunările ad-hoc), care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și administrative a celor două principate.
La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”, a fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar la 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, a fost ales în unanimitate și domnitor al Țării Românești.
Evenimentul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și Austria o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova și Țara Românească, a fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate, punându-se astfel bazele statului național al Principatelor Române.
Împreună cu Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru), marele domnitor a realizat reforme îndrăznețe pentru modernizarea statului: secularizarea averilor mănăstirești (1863), legile privind organizarea administrației (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864), reforma agrară (1864) etc.
Noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 reprezintă o dată nefastă în istoria României, pentru că domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit de către complotiști să abdice, iar două zile mai târziu a plecat din București la Brașov împreună cu soția, amanta și cei doi fii, după care a părăsit definitiv țara, trăind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden.
S-a stins din viață la Heidelberg (Germania), în data de 15 mai 1873, fiind înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
În perioada 1866–1947, destinul României s-a aflat sub semnul regalității. După înlăturarea în 1866 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către partidele vremii, s-a format o Locotenență Domnească ai cărei membri au hotărât aducerea unui prinț străin la conducerea Principatelor Unite. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la conducerea Principatelor Române. Pe 10 mai 1866, prințul Carol depune jurământul în fața Parlamentului și devine principe al României până la 10 mai 1881, dată când România este proclamată Regat, iar Carol I devine rege. Ziua de 10 mai va deveni Sărbătoarea Națională a Regatului României până în 1947. În data de 29 iunie 1866, se adoptă o nouă Constituție, care instituie principiile monarhiei parlamentare, a separării puterilor în stat și a votului cenzitar. Numele oficial de România a fost adoptat prin Constituția din 1 iulie 1866, iar regimul politic a devenit monarhie constituțională.
Carol I s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1869 cu Elisabeta de Neuwied, cuplul princiar având un singur copil, pe Maria, care, din nefericire, a murit de scarlatină în 1874.
După începerea războiului ruso-turc din 12 aprilie 1877, Carol I a proclamat pe 10 mai 1877 independența absolută a României și a preluat pe 16 august 1877 conducerea trupelor române și ruse. Deși armata română s-a implicat și a contribuit decisiv la învingerea turcilor, din păcate, la Pacea de la San Stefano din 19 februarie 1878, rușii au refuzat participarea României la tratative, ocupând județele din sudul Basarabiei. Se menționează și participarea României la cel de-al doilea război balcanic (1913), în urma căruia Bulgaria a cedat Cadrilaterul.
Regele Carol I a murit pe 27 septembrie 1914, iar după doi ani s-a stins din viață și regina Elisabeta. Trupurile acestora se află la biserica din Curtea de Argeș, ctitorie a voievodului Neagoe Basarab.
O amintire lăsată de perechea regală o constituie Castelul Peleș, care a fost realizat în perioada 1873–1883, în stilul neo-renașterii germane. Lângă acesta se află Castelul Pelișor, construit între 1899 și 1902, în stilul Art Nouveau.
Pe 28 septembrie 1914, regele Ferdinand I, nepotul regelui Carol I, a depus jurământul în fața Parlamentului.
După aproape doi ani, mai precis pe 14 august 1916, Consiliul de Coroană a hotărât intrarea României în primul război mondial de partea Antantei. Trupele române au pătruns în Transilvania, însă riposta Puterilor Centrale a fost foarte puternică, obligând regele și guvernul să-și mute sediul la Iași, Bucureștiul fiind ocupat de trupele germane.
În vara anului 1917, armata română obține victorii memorabile în luptele de la Mărășești, Oituz și Mărăști. Ca urmare a revoluției bolșevice, în toamna anului 1917, Rusia se retrage din război, iar pe 24 aprilie 1918, se semnează pacea parțială între România și Puterile Centrale.
Anul 1918 este un reper istoric deosebit de important, deoarece înseamnă formarea României Mari, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) și a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia). Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, regele Ferdinand și regina Maria au fost încoronați ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa. După război, s-au luat măsuri eficiente pentru modernizarea țării: reforma agrară (1921), adoptarea unei noi Constituții (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, județe și plăși), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea și centralizarea capitalului).
Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de la Curtea de Argeș. Deoarece prințul moștenitor Carol a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său și a plecat la Paris, la tron a urmat regele Mihai I, sub oblăduirea unei Regențe formate din Patriarhul Miron Cristea, Principele Nicolae și George Buzdugan.
În 1930, prințul moștenitor Carol se întoarce în țară și revine asupra deciziei sale, fiind proclamat rege, cu numele de Carol al II-lea. Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care regele Carol al II-lea abrogă Constituția din 1932 și instaurează „dictatura regală”.
În condițiile celui de-al doilea război mondial, situația României devine dramatică, fiind obligată să cedeze teritorii importante, și anume: Basarabia în favoarea URSS (28 iunie 1940), Cadrilaterul în favoarea Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) pierde partea de Nord-Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
Pe 5 august 1940, regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Ion Antonescu, iar pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său Mihai, care este încoronat de către Patriarhul României, Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București.
Pentru a recâștiga Basarabia, pe 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS, alături de Germania, însă, în perioada 1943–1944, poartă prin reprezentanții săi tratative secrete cu Puterile Aliate.
După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se precipită. Pe 23 august 1944, regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un guvern militar condus de generalul Sănătescu, care este sprijinit de partidele democratice. În cursul serii, regele Mihai transmite prin radio un mesaj către popor, prin care anunță acceptarea armistițiului cu Aliații, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova pe 12 septembrie 1944. Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureștiul este eliberat de către trupele române, dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roșie. Referitor la Transilvania, aceasta este eliberată în întregime de sub ocupația nazistă pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a regelui Mihai.
Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945, ajunge la putere un guvern procomunist condus de Petru Groza. Acțiunile regelui Mihai I de a se opune acestui guvern prin declanșarea „grevei regale” nu au avut succes.
Pe 11 noiembrie 1947, regele Mihai pleacă la Londra pentru a participa la nunta prințesei Elisabeta, actuala suverană britanică, unde se logodește cu Ana de Bourbon-Parma, cu care se va căsători un an mai târziu. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai I este forțat să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948 pleacă din România împreună cu mama sa (prințesa Elena) și câțiva apropiați.
Inițial a locuit în Anglia, după care s-a stabilit în Elveția, la Versoix, de unde a transmis mesaje către țară și a supervizat activitatea Comitetului Național Român, o organizație a celor din exil, condusă de Nicolae Rădescu și apoi de Constantin Vișoianu, având drept scop apărarea intereselor românești în Occident. Regele Mihai și regina Ana au avut reședințe la Aubonne (Elveția), la Săvârșin (județul Arad), la Palatul Elisabeta (București) și la Castelul Peleș (Sinaia).
Regele Mihai I a decedat în data de 5 decembrie 2017, la locuința sa din Aubonne (Elveția), având vârsta de 96 de ani. Guvernul României a decretat trei zile de doliu național. A fost înmormântat cu onoruri militare în Catedrala Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș, la ceremonie fiind prezenți reprezentanți ai unor case regale din întreaga lume.
Nicolae Titulescu (1882–1941) reprezintă o personalitate de referință în cultura și politica românească, fiind jurist, profesor universitar, membru titular al Academiei Române, diplomat, ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, președinte al Ligii Națiunilor (predecesoare ONU).
S-a născut la Craiova pe 4 martie 1882 ca fiu al lui Ion Titulescu și al Mariei Urdăreanu, iar copilăria și-a petrecut-o în Titulești (Olt), la moșia tatălui său.
A urmat studiile primare și liceale la Craiova, iar în 1900, după absolvirea liceului „Carol I”, datorită rezultatelor excelente (premiul de onoare la examenul de bacalaureat), a primit o bursă la Paris, unde va participa timp de 5 ani la cursurile Facultății de Drept.
După obținerea doctoratului în 1905, s-a întors în România, devenind profesor de drept civil la Universitatea din Iași, iar doi ani mai târziu, s-a transferat la Universitatea din București și s-a căsătorit cu Caterina Burcă.
În anul 1907, Nicolae Titulescu s-a înscris în Partidul Liberal Conservator (condus de Tache Ionescu), având o ascensiune politică fulminantă: în 1912 a fost ales deputat de Romanați, în 1917 a fost numit Ministru al Finanțelor, în perioada 1928–1936 fiind ales de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine.
Încă din perioada neutralității, Nicolae Titulescu a militat pentru unirea Transilvaniei cu România, participând în vara anului 1918 la înființarea Comitetului Național Român, care a avut scopul de a promova în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională.
Ca ministru la Externe, marele diplomat român a combătut reproșul guvernului de la Budapesta cu privire la discriminarea prin reforma agrară din 1921 a moșierilor din Ardeal.
Începând din anul 1921, Titulescu a fost delegat permanent al României la Liga Națiunilor, fiind ales de două ori (1930 și 1931) președinte al acestei organizații internaționale, calitate în care a militat pentru impunerea normelor dreptului internațional, combaterea revizionismului în Europa, păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, stabilirea unor raporturi de bună vecinătate și colaborare între statele mari și mici, respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, prevenirea agresiunii și promovarea securității colective. Unii dintre contemporanii săi i-au reproșat încrederea în liderii bolșevici (Maxim Litvinov, ministrul de externe al URSS), precum și simpatia pentru acțiunile stângii politice europene în Războiul Civil din Spania.
După instaurarea nazismului în Germania, Titulescu și-a dat seama de pericolul în care se află Europa dacă nu se acționează pentru colaborarea internațională în interesul păcii și securității europene, fiind semnatarul, în numele Guvernului României, al convențiilor de la Londra:
- împotriva agresorului și a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri;
- pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste).
Din păcate, la 29 august 1936, regele Carol al II-lea, sub presiunea guvernului și a anturajului său pro-german, l-a demis pe Titulescu din toate funcțiile oficiale, obligându-l să plece în exil, mai întâi în Elveția, apoi în Franța. Din exil, a militat prin conferințe și articole de ziare pentru ideea apărării păcii, anticipând pericolul unei noi conflagrații mondiale.
Nicolae Titulescu, după o lungă suferință, s-a stins din viață la Cannes (Franța), în data de 17 martie 1941, rămășițele sale pământești fiind aduse un an mai târziu în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
Pentru posteritate este sugestivă afirmația emoționantă a lui Titulescu: „Viața mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viața lumii, apărându-i, totodată, interesele naționale”.
Concluzii
Parcursul istoric prezentat confirmă faptul că memoria națională nu este un simplu depozit de date, ci un instrument formativ viu, cu aplicabilitate directă în educația civică a elevilor. Cunoașterea traseului de la Unirea Principatelor la Marea Unire, precum și a personalităților care au construit statul român modern, oferă cadrelor didactice repere concrete pentru a forma la elevi atât cunoașterea cronologică, cât și capacitatea de a analiza cauzal evenimentele și de a extrage din ele valori aplicabile prezentului.
Din perspectivă didactică, articolul poate constitui un punct de plecare pentru activități de istorie și educație civică ce depășesc memorarea datelor, propunând elevilor exerciții de reflecție asupra selectivității memoriei colective și asupra modului în care faptele trecutului modelează identitatea națională. Astfel, demersul contribuie la formarea unei atitudini civice responsabile, în care respectul pentru trecut devine temelie pentru înțelegerea prezentului și pentru construirea viitorului.
Bibliografie
- Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Editura All, București, 2000
- Ioan-Aurel Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, Editura Litera, București, 2019
- Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013