Articolul propune o incursiune în istoria românilor, de la formarea statului dac sub conducerea lui Burebista și Decebal până la momentele de cumpănă ale secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Sunt prezentate cucerirea și organizarea provinciei romane Dacia, apoi portretele unor domnitori și eroi ai neamului: Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Avram Iancu, generalul Ioan Dragalina și Ecaterina Teodoroiu. Textul urmărește contextul politic și militar al fiecărei epoci, formația și faptele personalităților evocate, precum și memoria păstrată de posteritate, ilustrată prin cronici, testamente, ordine de zi și alte mărturii. Din perspectivă educațională, materialul oferă elevilor repere cronologice și modele de curaj, credință și dăruire față de comunitate, iar profesorilor un suport structurat pentru predarea istoriei prin personalități reprezentative. Lucrarea susține astfel cunoașterea trecutului ca element fundamental al culturii generale și al formării conștiinței civice a tinerilor.
România înseamnă cei ce suntem, cei care au fost și cei care vor trăi în spațiul ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră. Această „insulă de latinitate din oceanul slav” n-ar fi rezistat vitregiei vremurilor fără înțelepciunea, curajul și sacrificiile apărătorilor de neam și țară.
Importanța cunoașterii trecutului a fost exprimată magistral de către Tudor Vianu: „Istoria este obiectul cel mai interesant al cunoașterii și elementul fundamental al culturii. Este cult cu adevărat numai omul care știe de unde vine și încotro se îndreaptă.” În concepția lui Nicolae Iorga, „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.”
Referitor la originile poporului român, se menționează că statul centralizat la geto-daci s-a format prin unirea triburilor sub conducerea lui Burebista (82–44 î.Hr.), după care s-a dezmembrat, apoi a fost refăcut de către Decebal (87–106 d.Hr.). În timpul lui Burebista, regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere, având următoarele hotare: țărmul Mării Negre și Bugul spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava spre vest, Carpații Păduroși spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) spre sud. Istoricul Strabon (63 î.Hr.–19 d.Hr.) afirmă că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic”. Burebista a obținut numeroase victorii împotriva neamurilor vecine, a mutat capitala Daciei de la Argedava la Sarmizegetusa și a realizat, împreună cu preotul Deceneu, o reformă politico-religioasă a supușilor, bazată pe „abstinență și sobrietate și ascultare de porunci”.
Societatea dacilor era împărțită în două clase sociale: aristocrația (pileati sau tarabostes) și agricultorii (comati), primii reprezentau clasa privilegiată, având dreptul să-și acopere capul cu o cușmă, iar ceilalți erau țărani și meșteșugari care purtau părul lung (capillati) și formau grosul armatei. Pe lângă agricultură, dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult, podoabe și monede. Ceramica devenise o adevărată artă, fiind prelucrată atât cu mâna cât și cu roata olarului. Îmbrăcămintea dacilor era confecționată din lână de oaie și din cânepă, locuințele acestora din zona de câmpie erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, iar la deal și la munte utilizau bârnele încheiate. Pentru apărare, dacii și-au construit cetăți – numite dava. Dacii își ardeau morții și credeau în nemurirea sufletului, iar sfătuitorul regelui, fiind și conducătorul preoților, era considerat reprezentantul pe pământ al zeității supreme, Zamolxis (numit și Gebeleizis).
După moartea lui Burebista, regatul s-a divizat succesiv în mai multe părți, astfel încât în timpul împăratului roman Octavianus Augustus, existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Chiar și în această situație, unii dintre regii daci au continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman, încercând să-și extindă stăpânirea peste Dunăre. Istoricul Dio Cassius relatează că o expediție organizată de romani la Dunăre a determinat pe regele Duras să cedeze conducerea lui Decebal „fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor”.
După preluarea puterii de către Decebal, dacii au făcut față expediției romane conduse de Tettius Iullianus, obținând condiții favorabile prin pacea încheiată și-au refăcut armata și chiar au obținut plata unui tribut anual de la împăratul Domițian.
Pentru a înlătura această umilire a Imperiului Roman, împăratul Traian a organizat o amplă campanie împotriva dacilor, în primul război (101–102) fiind atacată capitala Sarmizegetusa și ocupată o parte din regat, iar cel de-al doilea război dacic s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal, sinuciderea acestuia și transformarea Daciei în provincie romană. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, unde Traian a organizat o mare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia permițându-i să prezinte detaliile războiului în celebra Columnă a lui Traian.
După cucerire, regatul dac a fost împărțit în provincia romană Dacia, care cuprindea vestul Olteniei, Banatul și cea mai mare parte a Ardealului, alte regiuni au fost incluse în provincia Moesia Inferior, iar restul au rămas libere. În provincia romană Dacia, condusă de Legatus augusti pro praetore (avea comanda legiunilor și administrația) au fost aduși coloniști din diverse părți ale Imperiului Roman (din provinciile balcanice, Asia Mică etc.), pentru a asigura romanizarea și exploatarea resurselor, iar pentru deplasarea ușoară între principalele orașe (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa) a fost construită o rețea complexă de drumuri militare. Pentru apărare au fost aduse Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica, fiind staționate în castrele Apulum (Alba Iulia) și Potaissa (Turda).
După moartea lui Traian în anul 117, urmează la tron Hadrian, care, sub presiunea triburilor nesupuse Romei, a fost nevoit în anul 118 să reorganizeze noua provincie romană în Dacia Inferior și Dacia Superior, iar o diplomă militară din 10 august 123 menționează și Dacia Porolissensis. Pe măsura intensificării atacurilor barbarilor și a destabilizării Imperiului Roman, apărarea provinciilor devine tot mai dificilă, astfel că împăratul Aurelian (270–275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, cetățenii romani fiind duși la sud de Dunăre, unde a fost creată provincia Dacia Aureliană.
Ștefan cel Mare (1438–1504), fiul lui Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, a fost domn al Moldovei între anii 1457 și 1504, remarcându-se prin calități deosebite de om de stat, diplomat și conducător militar, iubitor de popor și model de credință în Dumnezeu.
În lunga sa domnie de 47 de ani, Ștefan cel Mare a asigurat Moldovei stabilitate internă și prosperitate economică, dreptate și liniște socială.
Pentru a-și apăra țara de intervențiile unor puteri străine (Imperiul Otoman, Regatul Ungariei și Regatul Poloniei) a creat alianțe și a susținut conducători favorabili în Țara Românească și Hanatul Crimeii, s-a bazat pe mica boierime și obștile de răzeși pentru a forma o armată de masă (oastea cea mare), a construit un sistem de fortificații la granițele țării, având ca puncte strategice de apărare cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin, a încercat să realizeze alianțe internaționale împotriva turcilor prin trimiterea de soli la Papa de la Roma, Veneția și alte puteri europene.
Marele voievod a purtat peste 40 de bătălii, majoritatea fiind victorioase, ca de exemplu: victoria de la Baia (1467) asupra lui Matei Corvin, victoria de la Lipnic (1469) asupra tătarilor, victoria de la Codrii Cosminului (1497) asupra regelui Poloniei Ioan Albert, precum și victoria de la Vaslui (1475) asupra armatei otomane conduse de Soliman-Pașa.
Din păcate, în anul 1476, oastea lui Ștefan cel Mare este înfrântă în bătălia de la Valea Albă-Războieni de către armata otomană condusă de sultanul Mehmed al II-lea, domnitorul Moldovei fiind nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman și să plătească un tribut anual modic pentru a-și păstra instituțiile și autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a avut șapte copii cu cele trei soții, și anume: Evdochia (fiica marelui cneaz de Kiev), Maria din Mangop (cu origini în familia imperială bizantină) și Maria Voichița (fiica lui Radu cel Frumos).
Ca apărător de neam și credință, a construit numeroase lăcașuri sfinte (mănăstiri și biserici), nu numai în Moldova, ci și în Țara Românească, Transilvania sau la muntele Athos, fiind unul din motivele pentru care în anul 1992 a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt.
Pentru posteritate se face trimitere la afimațiile elocvente din Letopisețul Țării Moldovei ale cronicarului Grigore Ureche: „Iară pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu sveti (sfânt – n. n.) Ștefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni nici nainte, nici după aceia l-au ajunsu… Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și 3 săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și însuși țiitoriu preste toată țara.”
Neagoe Basarab (1482–1521) s-a născut în familia marelui vornic Pârvu Craiovescu și a soției acestuia, Neaga din Hotărani. Ca fiu de boieri a avut un statut privilegiat, fiind educat de către călugărul Macarie de la mănăstirea Bistrița (din Oltenia), patriarhul Nifon al Constantinopolului, refugiat la curtea Craioveștilor, mitropolitul sârb Maxim Brancovič. După moda vremii, a fost inițiat în teologie, istorie, geografie, filosofie și câteva limbi străine (greaca, latina, slavona și alte limbi de circulație europeană). Pentru desăvârșirea educației, a călătorit în Ungaria, Austria și Constantinopol, iar după revenirea în țară, a preluat diverse funcții în structurile statale ale Țării Românești. Astfel, a fost numit postelnic la 28 ianuarie 1501, mare postelnic (decembrie 1501 – 19 iunie 1509) și mare comis (24 aprilie 1510 – 28 noiembrie 1511).
În anul 1504 s-a căsătorit cu Despina (descendentă din dinastia de despoți Brancovič și din Cantacuzinii bizantini), cu care a avut șase copii: Ion, Petru și Anghelina (toți trei au murit de mici), Teodosie (1505–1521), Ruxandra (a fost măritată cu doi domni ai Țării Românești, mai întâi cu Radu de la Afumați și apoi cu Radu Paisie) și Stanca (a fost soția lui Ștefăniță, fiul lui Bogdan III cel Orb și domn al Moldovei între 1517–1527).
A devenit domn al Țării Românești în data de 23 ianurie 1512, după înfrângerea domnitorului Vlad cel Tânăr, fiind sprijinit de Mehmed beg, pașa de la Nicopole.
Pentru a căpăta legitimitate în fața supușilor și-a însușit supranumele de „Basarab”, intrând astfel, după opinia lui, în familia domnitoare cu drept de a pretinde tronul.
Domnia lui Neagoe Basarab a fost destul de fructuoasă, fiind preocupat de dezvoltarea țării prin măsuri eficiente luate în domeniul comerțului și cel al meșteșugurilor, reorganizarea armatei și sprijinirea culturii, efectele benefice fiind creșterea demografică și a nivelului de trai. A promovat relații de prietenie cu Ungaria și a stabilit relații diplomatice cu Veneția și Roma, unul dintre succesele sale fiind medierea conflictului dintre creștinii ortodocși și catolici.
Neagoe Basarab a continuat politica inițiată de Ștefan cel Mare pentru oprirea expansiunii turcești, prin realizarea unei alianțe cu Ștefan al IV-lea al Moldovei (Ștefăniță Vodă), care au trimis în 1519 un ambasador la Vatican pentru a face cunoscut că „Basarab și aleșii săi, fiii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la „sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Din păcate, încercările sale nu au fost încununate de succes, Țara Românească rămânând vasală Imperiului Otoman.
Neagoe Basarab s-a stins din viață pe data de 15 septembrie 1521 (la vârsta de 39 de ani, după o lungă și grea suferință, fiind înmormântat în gropnița domnească de la Curtea de Argeș, ctitoria sa. Pe piatra de mormânt stă scris următorul mesaj: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod și Domn a toată Țara Românească și a părților dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani și jumătate. Și rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic și lăcașul oaselor mele, ca să fie nestricat.”
Marele domnitor a fost un bun creștin, remarcându-se prin donații generoase făcute unor mănăstiri ortodoxe (din Țara Românească, țări din Balcani, Sfântul Munte Athos), Patriarhiei Ecumenice, lăcașurilor de cult din Ierusalim și de la Muntele Sinai.
În timpul domniei lui Neagoe Basarab a fost construit complexul monahal de la Curtea de Argeș, biserica Sfântul Gheorghe și cea a Mitropoliei din Târgoviște (capitala de atunci a țării), au fost reconstruite mănăstirile Tismana, Cozia și Snagov, a fost rezidită școala din Scheii Brașovului, au fost tipărite cărți religioase, ieromonahul Macarie fiind sprijinit să tipărească „Tetraevanghelul” de la Târgoviște. Pentru contribuția sa la dezvoltarea ortodoxismului, a fost canonizat la 9 iulie 2008, fiind sărbătorit de Biserica Ortodoxă Română la 26 septembrie.
Neagoe Basarab a fost considerat „Marc Aureliu al Țării Românești, principe, artist și filosof” (Bogdan Petriceicu Hasdeu) sau „domn cu apucături împărătești” (Nicolae Iorga), iar mitropolitul Antonie Plămădeală a afirmat: „Prin Curtea de Argeș și prin Învățăturile către fiul său Teodosie, Neagoe, voievod Basarab, și-a câștigat un loc veșnic viu în istoria, cultura, civilizația și conștiința românilor.”
Mihai Viteazul (1558–1601) a fost domnul Țării Românești între 1593–1600, fiind considerat unul dintre marii generali români și primul voievod unificator al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
S-a născut pe 15 ianuarie 1558, în familia nobiliară a Drăculeștilor, iar înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
La vârsta de 26 de ani s-a căsătorit cu Stanca, nepoată a lui Dobromir, mare ban al Olteniei, având împreună doi copii: Nicolae Pătrașcu și Domnița Florica.
După ce a ajuns domn al Țării Românești în 1593, Mihai a decis împreună cu boierii să nu mai plătească tribute turcilor, încheind în anul 1594 alianțe cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, și cu Aron Vodă, domnul Moldovei. Ofensiva generală împotriva Înaltei Porți, cunoscută în istorie ca Războiul cel Lung, a început prin atacarea cetăților turcești de pe ambele maluri ale Dunării, mai precis: Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra și altele.
Pentru pedepsirea voievodului, la Constantinopol s-a decis să fie înlocuit cu Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, fiind trimisă în acest scop o armată turcească, însă a fost învinsă la Rusciuk, pe 25 ianuarie 1595, deși a fost sprijinită și de o oaste a tătarilor, ambele pașale fiind ucise.
În timp ce Mihai ducea tratative cu Sigismund pentru ajutor militar, turcii conduși de Sinan Pașa au trecut Dunărea, aducând cu ei pe Mihnea ca pretendent la tronul Țării Românești. Bătălia a avut loc la Călugăreni pe 13 august 1595 și s-a soldat cu victoria tactică a românilor. A doua zi după bătălie, Mihai și-a retras oastea spre București, apoi spre Târgoviște, fiind urmărit de turci care au ocupat cele două orașe, însă pentru scurt timp, deoarece a primit sprijin de la Sigismund Báthory și Ștefan Răzvan, recucerind Târgoviștea pe 8 octombrie, Bucureștiul pe 12 octombrie, iar pe 21 octombrie a eliberat și cetatea Giurgiu, luându-se o pradă enormă.
Cu vistieria golită după luptele antiotomane, Mihai a fost nevoit să adopte o măsură de supraviețuire administrativă nepopulară: „legarea țăranilor de glie” prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) au fost siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
În cursul anului 1596, marele voievod a continuat să-i hărțuiască pe turci, trupele sale au atacat Babadagul, Vidinul, Plevna, ajungând până la Sofia. În acest context, Pașa Hassan din Belgrad a transmis lui Mihai că a fost acceptat ca domn de către sultan și anunța că Mihai Viteazul a primit steag de domnie de la sultan și că între cei doi conducători este pace. Însă, la scurt timp după semnarea (9 iunie 1598) la mănăstirea Dealu a tratatului dintre împăratul austriac Rudolf al II-lea și Mihai Viteazul, turcii au atacat Muntenia, fiind înfrânți de români la Silistra și Vidin.
Situația geopolitică favorabilă lui Mihai Viteazul s-a schimbat pe 29 martie 1599, atunci când Andrei Báthory a fost ales principe al Transilvaniei în locul vărului său Sigismund Báthory. Noul principe al Transilvaniei îl somează pe Mihai să părăsească tronul Munteniei în favoarea lui Simion Movilă. Mihai Viteazul se adresează împăratului Rudolf al II-lea, care îi transmite un răspuns favorabil în luna august, dar nu intervine împotriva lui Andrei Báthory. În acestă situație deosebit de complexă, Mihai trece cu oastea sa munții în Transilvania, prin pasul Buzău, la 5 octombrie 1599, face joncțiunea la Tălmăciu cu un al doilea corp de oaste, primind și sprijin de la secui. Voievodul Mihai a obținut o victorie strălucită în bătălia de la Șelimbăr (18 octombrie 1599), iar pe 1 noiembrie 1599 a intrat triumfător în Alba Iulia, primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy.
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai Viteazul a fost conducătorul de facto al Transilvaniei, a făcut donații de domenii unor boieri munteni și a înființat mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia, un pas important în recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.
Din cauza atitudinii ostile a lui Ieremia Movilă, în primăvara anului 1600, oștile lui Mihai au trecut din Transilvania și Muntenia în Moldova, pe care au cucerit-o în trei săptămâni.
Mihai Viteazul este primul domnitor care a reușit în anul 1600 unirea tuturor românilor, titulatura folosită de voievod fiind de: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Din păcate este și anul sfârșitului domniei sale, având ca dușmani nu numai pe nobilii maghiari din Transilvania, înțeleși cu generalul Basta, ci și inamici poloni.
La 18 septembrie 1600, Mihai Viteazul a fost înfrânt de generalul Basta în bătălia de la Mirăslău, situația fiind agravată de ocuparea Moldovei de către trupele polone. Forțat să ia calea pribegiei, Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianurie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias, care l-a ajutat să ia legătura cu Rudollf al II-lea, voievodul ajungând pe 23 februarie 1601 la Curtea Imperială de la Praga. Împăratul acceptă să-l sprijine pe Mihai, cu condiția să-l ajute pe generalul Basta ca să-l înlăture pe Sigismund Báthory, devenit între timp noul principe al Transilvaniei. Împreună cu Basta, Mihai îl învinge pe Sigismund în bătălia de la Guruslău (3 august 1601), apoi continuă lupta pentru a recupera Țara Românească de la Simion Movilă.
Pentru a preveni posibilitatea unei noi uniri a românilor, în dimineața zilei de 9 august 1601, atunci când Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraș, generalul Basta a trimis un detașament de 300 mercenari pentru a-l aresta. Din cauză că s-a opus arestării, Mihai a fost împușcat și înjunghiat, după care i s-a tăiat capul, trupul său rămânând dezbrăcat în colbul taberei. Capul lui Mihai Viteazul a fost luat de comisul Radu Florescu, care l-a dus la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște.
Pentru posteritate, Mihai Viteazul reprezintă eroul care a luptat împotriva invadatorilor, a realizat prima unire a românilor și a ctitorit numeroase lăcașuri sfinte, ca de exemplu mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din București, cunoscută azi sub numele „Mihai Vodă”, mănăstirea Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina (județul Olt), bisericile de la Ocna Sibiului, Lușărdea și cetatea Făgăraș. Numele său este purtat de 9 localități din România, numeroase licee, colegii și instituții militare, iar chipul său a fost reprezentat în tablouri pictate de Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.
Constantin Brâncoveanu (1654–1714) s-a născut în august 1654 la Brâncoveni, județul Olt, în familia lui Matei Brâncoveanu și a Stancăi Cantacuzino (sora domnitorului Șerban Cantacuzino). Încă de la vârsta de un an a rămas orfan de tată, fiind crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino – un iubitor de artă și de literatură – care i-a asigurat o educație aleasă, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona. S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, cu care a avut patru fii și șapte fiice: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, respectiv, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda.
Începând cu deceniul al optulea, Brâncoveanu a urcat rapid în ierarhia boierească: paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea, logofăt, agă, ispravnic al scaunului București și mare postelnic, apoi a urmat la tron, după moartea în 1688 a domnitorului Șerban Cantacuzino.
Pe plan extern, Brâncoveanu a adoptat o politică „suplă și abilă”, pentru a face față celor patru mari puteri, care aveau interese la Dunăre: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski, și Rusia lui Petru cel Mare.
În condițiile de vasalitate a țării față de Înalta Poartă, Brâncoveanu a acționat cumpătat, pentru a asigura pacea, plătind regulat dările către sultan și funcționarii de la Constantinopol.
În perioada 1688–1714, când a domnit Brâncoveanu, Țara Românească a progresat economic și administrativ, fiind luate măsuri de modernizare a aparatului statal și de reformare a sistemului fiscal.
În domeniul culturii, epoca brâncovenească se caracterizează printr-o sinteză națională originală a influențelor occidentale cu cele orientale. Pentru pasionații de istorie, stilul arhitectural eclectic, de tip brâncovenesc, este fascinant și ușor de recunoscut.
Constantin Brâncoveanu s-a remarcat prin ctitorirea de biserici și mănăstiri, ca de exemplu Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, Mănăstirea Horezu (sau Hurezi), cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena. În Biserica Sfântul Gheorghe Nou (București) se află și osemintele ctitorului, care, în anul 1720, au fost aduse în secret de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica. Marele domnitor a rămas în conștiința poporului român și prin apariția Bibliei de la București, prima ediție integrală în limba română a Sfintei Scripturi, a cărei tipărire începuse încă din timpul lui Șerban Cantacuzino.
Deși în 1699 a fost confirmat pe viață în domnie și reconfirmat de noul sultan în 1703, Brâncoveanu a fost mazilit în aprilie 1714, ca răspuns la „acțiunile diplomatice secrete” ale acestuia, dar și la denigrările și intrigile adversarilor săi. În locul său, turcii au numit ca domnitor al Țării Românești pe spătarul Ștefan Cantacuzino. După ce i s-a confiscat averea din țară, Constantin Brâncoveanu a fost dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat de turci, pentru a le ceda și averea din străinătate, fiind executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Acești martiri sunt venerați de Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în 1992 sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni.
În fiecare an, pe 10 septembrie, români din toață țara vin la Țebea, în județul Hunedoara, pentru comemorarea trecerii în veșnicie a eroului național, Avram Iancu (1824–1872), supranumit „Crăișorul munților”, cel mai iubit fiu al Ardealului. Pe lângă ceremonialul militar și religios, la Țebea se organizează și adunarea anuală a moților din Apuseni, care țin să-și exprime spiritul patriotic la tradiționala serbare populară de pe Câmpia Moților.
Avram Iancu s-a născut într-o familie de țărani de condiție modestă din Munții Apuseni, în satul Vidra de Sus (în prezent îi poartă numele), județul Alba. A primit o educație aleasă, a devenit avocat și apărător al românilor din Ardeal, a fost unul dintre conducătorii Revoluției din 1848–1849, remarcându-se în lupta împotriva trupelor ungare, aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth, pentru afirmarea națiunii române și a conștiinței naționale.
A murit de tânăr în data de 10 septembrie 1872, la vârsta de 48 de ani, în vecinătatea satului Țebea, un loc din Țara Zarandului, având semnificația istorică de Panteonul Moților.
Pentru posteritate rămâne elocvent testamentul lui Avram Iancu: „Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat pînă acum, [cu] durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica. Nu știu cîte zile mai pot avea. Un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară și hotărît să dispun ca după moartea mea toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii și întru ajutorul înființării unei academii de Drepturi, tare crezînd că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii noi.
Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, avocat.”
Referitor la „Crăișorul munților”, se menționează mesajul patriotic al lui Adrian Păunescu, transmis prin versurile care au devenit refrenul unui cântec celebru:
„Trăiască duhul lui Iancu,
Trăiască moțul între moți,
Câmpia libertății spune
Că Avram Iancu suntem toți.”
Generalul Ioan Dragalina (1860–1916), s-a născut la Caransebeș pe 16 decembrie 1860, fiind primul din cei patru copii ai lui Alexandru Dragalina și Marta Lazaroni. A urmat școala primară din orașul natal, școala de cadeți din Timișoara, iar în 1884 s-a înscris la Academia Militară din Viena, fiind încadrat în armata austro-ungară. În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă, având împreună șase copii: Corneliu, Virgiliu, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica.
Destinul militarului Ioan Dragalina s-a schimbat radical în 1887, când a demisionat din armata austro-ungară și s-a stabilit definitiv în România, fiind încadrat ca sublocotenent în Armata Română. Datorită meritelor sale deosebite avansează pe scară ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908), colonel (1911), general de brigadă (1915).
În perioada 1908–1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București, fiind decorat cu Ordinul Steaua României clasa V-a, pentru ordinea, disciplina și contribuția sa la ridicarea nivelului științific al învățământului militar. În aprilie 1911, colonelul Ioan Dragalina este numit comandant al Regimentului 34 din Constanța, activitatea sa fiind răsplătită cu Ordinul Coroanei României, clasa IV-a.
În perioada neutralității României (1914–1916), s-a făcut remarcat prin realizarea unor lucrări de fortificații pe Valea Prahovei.
În anul 1916, a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, cu sediul la Drobeta Turnu Severin, ale cărei trupe au apărat frontiera României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat, împotriva invaziei germano-austro-ungară. Sub comanda sa, trupele române au luptat cu vitejie la Orșova, pe valea râului Cerna și la Porțile de Fier, reușind să elibereze orașul Orșova și să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina și Dranic.
În colecțiile Muzeului Militar Național din București se află o carte poștală cu valoare istorică, care a fost trimisă generalului Ioan Dragalina, pe 26 septembrie 1916, de către C.D. Constantinescu, medic-maior în Regimentul 6 Dotobanți „Mihai Viteazu”, în care se afirmă: „Aud cu plăcere vorbindu-se mult și bine de D-Voitre, aici unde mă găsesc, numai între camarazi. Vă urez succese crescânde în interesul țării și spre realizarea visului românimei, a căruia înfăptuire se pare că este mai apropiată ca oricând.”
În octombrie 1916, pentru a opri ofensiva din Valea Jiului a trupelor germane și austro-ungare, conduse de generalul Paul von Kneussl, autoritățile române au desemnat pe generalul Dragalina în funcția de comandant al Armatei I, cu sediul la Craiova. Marele strateg militar decide să oprească invazia în munți pentru a proteja habitatele umane de efectele devastatoare ale războiului.
În dimineața zilei 12 octombrie 1916 pleacă în Valea Jiului pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii. La trecerea pe podul din apropierea Mânăstirii Lainici, într-un schimb de focuri, generalul Dragalina este rănit de două gloanțe – în brațul stâng, respectiv, în omoplat. Este trimis la la Târgu Jiu și în aceeași zi la Craiova, unde doctorii îi amputează brațul. Fiind transportat la București cu trenul în condiții necorespunzătoare, rana se infectează. Pe patul de spital, regele Ferdinand îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. Moare de septicemie în seara zilei de 24 octombrie 1916, fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor.
Pentru posteritate, rămâne memorabil îndemnul ordinului de zi din 11 octombrie 1916, prin care generalul Dragalina s-a adresat militarilor: „Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei și cer imperios la toți, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”
Ecaterina Teodoroiu (1894–1917) s-a născut în data de 14 ianuarie 1894 la Vădeni (astăzi cartier al municipiului Târgu-Jiu), în familia agricultorilor Elena și Vasile Teodoroiu, care, pe lângă tânăra Cătălina, au mai avut șapte copii: Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile, Elisabeta și Sabina. După școala primară – începută în satul natal și terminată la Târgu Jiu (fiind înscrisă în catalog cu numele de Ecaterina Teodoroiu) – a urmat apoi, în perioada 1905–1909, Școala româno-germană din Târgu Jiu, după care a plecat la București, unde s-a înscris la cursurile unui gimnaziu-pension de lângă Cișmigiu (dorind să devină învățătoare), a frecventat până în 1916 cursurile liceale și a continuat studiile la o școală de infirmiere. În anul 1913, deși era elevă în anul V de liceu, a fost atrasă de viața militară, înscriindu-se în asociația cercetașilor români, Cohorta „Pastorul Bucur” din București, iar, din 1914, în cohorta gorjeană „Domnul Tudor”, unde și-a desfășurat activitatea pe timpul vacanțelor.
După intrarea României în Primul Război Mondial, tânăra Ecaterina s-a transferat la Târgu Jiu, pentru a participa ca asistentă medicală pe front, urmând Regimentul 18, în care lupta și fratele ei, Nicolae. Moartea acestuia a fost o lovitură grea pentru familie și a trezit în Ecaterina conștiința apărării patriei până la jertfa supremă și dorința de a participa pe front ca soldat activ.
În data de 10 octombrie 1916, soldatul Ecaterina Teodoroiu participă la prima bătălie de la Jiu, când trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ioan Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică. Pe 14 octombrie 1916, în luptele de la Podul Jiului, participă la respingerea atacului unei companii bavareze inamice, alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni.
Deși a fost rănită în război la ambele picioare, a urmat trupele române aflate în retragere către Moldova, iar, după tratamentul urmat la spitalele Filiași, Craiova și Iași, a revenit pe front. Fiind luată prizonieră, a reușit să scape împușcând „câțiva” soldați germani.
Pentru curajul său deosebit, în primăvara anului 1917, eroina a fost distinsă de generalul Dragalina cu „Virtutea militară de război, clasa a II-a” și avansată la gradul de sublocotenent, fiind pusă la comanda unui pluton cu 25 de soldați.
În august 1917, Ecaterina Teodoroiu a căzut la datorie pe câmpul de luptă de la Mărășești, fiind împușcată în piept. Pentru posteritate, rămân celebre ultimele sale cuvinte adresate soldaților pe care îi comanda: „Înainte băieți, sunteți cu mine!”
Eroina a fost înhumată pe 23 august 1917, în satul Poieni, comuna Fitionești, județul Vrancea, alături de mormântul căpitanului Dumitru Morjan, comandantul Companiei a 6-a care a decedat cu o zi înainte. La căpătâiul eroinei a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a, apoi trupul ei a fost mutat în Mausoleul de la Mărășești. În Memoriul său din 10 mai 1920, colonelul Pomponiu afirmă: „Astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moșii și strămoșii ei și ca o pildă atât pentru Regimentul cu care a luptat și și-a dat viața pentru apărarea și mărirea Patriei, cât și pentru toți românii și, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însuflețire să-și jertfească viața pentru pământul strămoșesc.”
După patru ani, în data de 4 iunie 1921, autoritățile au decis mutarea la Târgu Jiu a osemintelor Ecaterinei, fiind depuse inițial în cavoul din fața Primăriei, pănă la realizarea unui monument comemorativ.
Pentru posteritate, Ecaterina Teodoroiu rămâne un model de curaj, dăruire și patriotism, fiind comparată de generalul francez Henri Berthelot cu Ioana D’Arc, ambele eroine având destine similare, dar în țări și epoci diferite.
Concluzii
Parcurgerea istoriei prin destinele unor personalități, de la Burebista și Decebal până la Ecaterina Teodoroiu, evidențiază continuitatea unor valori care străbat epocile: apărarea țării, solidaritatea, credința și jertfa pentru comunitate. Datele, locurile și mărturiile prezentate, de la cuvintele cronicarilor până la ultimele îndemnuri ale eroilor, pot deveni pentru elevi puncte de sprijin în înțelegerea trecutului și în formarea unei identități culturale și civice. Ideea cunoașterii istoriei, pe care textul o așază de la început sub autoritatea lui Tudor Vianu și a lui Nicolae Iorga, își găsește astfel o aplicare concretă în demersul didactic.
Pentru cadrele didactice, articolul poate constitui o resursă utilă la orele de istorie, de dirigenție sau de educație civică. Succesiunea cronologică a figurilor evocate, însoțită de citate și documente de epocă, facilitează organizarea lecției în jurul unor personalități-reper și raportarea elevilor la surse, nu doar la informații de manual. Prin astfel de demersuri, școala își consolidează rolul de spațiu al memoriei colective și contribuie la formarea unor tineri care cunosc „de unde vin”, pentru a-și putea asuma responsabil direcția în care merg.
Bibliografie
- Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Editura All, București, 2000
- Ioan-Aurel Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, Editura Litera, București, 2019
- Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013