În tăcerea caldă a unei seri de primăvară, când glasul cucului vestește viața și iarba se închină sub pașii celor care trudesc pământul, inima creștinului se întoarce spre începuturi. Spre Acasă. Spre familie – cuibul în care sufletul omului învață să iubească, să rabde, să spere și să se jertfească.
Ziua Internațională a Familiei nu este doar o sărbătoare de calendar, ci un strigăt ceresc adresat omului modern: întoarce-te la rânduială, căci numai în rânduială e binecuvântare!
Dumnezeu – Ziditorul Familiei
Familia nu este o invenție socială, nici un rezultat al convenției umane, ci o rânduială dumnezeiască, așezată dintru început în creație. „Și a făcut Dumnezeu pe om…, bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creșteți și vă înmulțiți, și umpleți pământul.” (Facere 1, 27-28)
Căsătoria, în Ortodoxie, nu este un contract, ci o taina sfântă, o chemare la comuniune și jertfă. Nu întâmplător, Hristos a binecuvântat nunta din Cana Galileii, a prefăcut apa în vin, dând semn că iubirea adevărată preschimbă banalul în binecuvântare. Familia este, prin urmare, prima Biserică, unde soțul este preotul casei, iar soția – inima iubitoare, purtătoare de lumină și răbdare.
Nașterea de prunci – misiune sfântă, nu opțiune
Într-o lume care slăvește confortul, autonomia și plăcerea, pruncul a devenit povară, nu binecuvântare. Dar Evanghelia nu se schimbă: „Femeia se va mântui prin nașterea de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință. în iubire, și în sfințenie” (I Timotei 2, 15).
A da viață nu e o alegere, ci o slujire în fața lui Dumnezeu. A primi un copil în casă e a primi Însuși viitorul unei națiuni. Fiecare prunc adus pe lume e o sămânță de lumină, o făgăduință că binele va continua să respire în lume.
Familia – cetate împotriva desfrânării
Azi, familia e lovită din toate părțile: relativizarea rolurilor, promovarea unor false identități, desființarea rânduielilor firii, batjocorirea castității și a fecioriei. Se propagă o cultură a trupului fără suflet, a iubirii fără jertfă, a libertății fără adevăr.
Dar noi, creștinii ortodocși, știm că dragostea nu este pasiune, ci cruce. Familia nu este locul unde fugi de durere, ci spațiul unde durerea se sfințește prin răbdare și rugăciune. Trupul nu e stăpân, ci slujitor al sufletului. Orice iubire care nu-L are pe Hristos în centru, se stinge ca o candelă fără untdelemn.
Familia creștină – școală de sfințenie și cetate a neamului
În familia creștină se învață iertarea, ascultarea, jertfa, smerenia – acele virtuți care nu se predau la catedră, ci se respiră din aerul casei. Acolo se zidesc caractere tari, gata să înfrunte furtunile vieții.
Și acolo se naște și conștiința națională: în familie învățăm limba română cu rugăciunea „Tatăl nostru”, acolo auzim pentru prima dată despre Neam, despre jertfa înaintașilor, despre datoria față de cei care au fost și față de cei care vor veni.
Întoarcerea la rânduiala lui Dumnezeu
Familia modernă, în goana ei după plăcere și confort, a pierdut busola. Divorțul a devenit banal, concubinajul e numit libertate, iar păcatul – opțiune personală. Dar sufletul omului, chiar rătăcit, tânjește după pace. Și acea pace nu se află decât în rânduiala lui Dumnezeu.
Întoarcerea la familia tradițională nu este regres, ci restaurare a firescului. Nu este o luptă împotriva cuiva, ci o luptă pentru sufletul nostru. Să nu ne rușinăm de valorile străbune! Căci ele sunt singurele care ne țin în picioare ca popor și ca Biserică.
De Ziua Internațională a Familiei, nu avem nevoie de lozinci, ci de mărturisire. Să ne întoarcem cu inimă curată spre icoana familiei: tată muncitor, mamă rugătoare, copii crescuți în frică de Dumnezeu, bunici povățuitori, casa unită în post și rugăciune.
Numai așa vom rezista. Numai așa vom înflori din nou, ca Neam și ca Biserică.
Iar acolo unde este o astfel de familie, acolo este cerul coborât pe pământ.