România este o țară cu un patrimoniu cultural bogat, care are rădăcini milenare și este format dintr-o combinație unică de folclor, meșteșuguri populare și obiceiuri legate de riturile vieții și de calendarul agricol.
Mitologia românească pune în evidență legătura profundă pe care strămoșii noștri o aveau cu ritmurile naturii și ale cosmosului. Multe din ritualurile dedicate Soarelui au rezistat timpului, fiind asimilate de calendarul creștin-ortodox sub formă de mari sărbători populare:
- Solstițiul de vară a devenit sărbătoarea de Sânziene (Drăgaica) pe 24 iunie, care este marcată prin cununile de flori galbene (ca Soarele), dansurile și focurile ritualice. Este un exemplu de sincretism religios în care vechiul cult solar dedicat solstițiului de vară s-a contopit cu sărbătoarea creștină a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul.
- Solstițiul de iarnă a fost suprapus peste Crăciun și focurile de la Ajun, perioadă în care colindele vechi exprimă de fapt renașterea Soarelui slăbit.
- Echinocțiul de primăvară reprezintă momentul astronomic în care ziua și noaptea devin egale, marcând victoria definitivă a luminii și a căldurii asupra întunericului iernii. Acest fenomen este utilizat pentru calcularea datei celei mai mari sărbători a creștinilor, Paștele fiind stabilit în prima duminică după prima lună plină care urmează echinocțiului.
În concluzie, la origini, credințele populare ale românilor se află sub semnul Soarelui dătător de viață, pe care strămoșii noștri îl sărbătoreau la solstiții și echinocții, momente astronomice deosebite. Aceste evenimente erau marcate de străbuni prin obiceiul urcării pe munte, cu torțe aprinse, pentru a întâmpina răsăritul Soarelui și a se închina acestuia, precum și altor zeități. După rugăciune, se țineau petreceri cu foc, se cânta și se dansa până la asfințit, când oamenii coborau la casele lor.
În urma cuceririi Daciei de către romani, substratul autohton al sărbătorilor de iarnă a fost îmbogățit de învingători cu Saturnaliile și Calendele lui ianuarie. Saturnaliile (17–23 decembrie) reprezintă sărbători romane închinate zeului Saturn și soției sale Ops, care personifică rodnicia pământului. Cu această ocazie, în întreg Imperiul Roman petrecerile se țineau lanț, respectul față de lege și moralitate dispărea complet, stăpânii serveau la masă pe sclavi, se sacrificau porci, iar capetele lor se puneau pe altarul zeului Saturn. În spațiul mioritic, Saturn a fost identificat de antici cu Zamolxe, iar marele cărturar Ovid Densușianu îl compară cu bătrânul nostru Crăciun.
Calendele lui ianuarie reprezintă sărbătorile de început de an, deosebit de venerate la romani, când își ofereau daruri și își transmiteau urări. Atunci se împărțeau ramuri verzi de laur sau palmier pe care erau prinse smochine, turtă dulce sau alte daruri, tradiție transmisă poporului nostru prin obiceiul Sorcovei. Tot de la romani s-au transmis în credința solară a strămoșilor noștri elemente din cultul lui Mithra, sărbătorit pe 25 dec. ca Sol Invictus (Soare invincibil).
De remarcat că religia creștină nu a eliminat complet tradițiile și obiceiurile popoarelor, dar a asociat zeii păgâni cu sfinți creștini. Pentru credincioși, Crăciunul înseamnă Nașterea Domnului, însă inițial această mare sărbătoare nu era pe 25 decembrie, zi închinată lui Mithra, ca Soare invincibil, ci pe 6 ianuarie, când azi sărbătorim Boboteaza, care semnifică nașterea spirituală a Mântuitorului.
În prezent, sărbătorile de iarnă la români încep pe 30 noiembrie cu praznicul Sfântului Andrei și se continuă până în ianuarie după Bobotează și Sfântul Ion. În limbajul popular, luna decembrie se numește Undrea, după numele Sfântului Andrei, patronul României, sărbătorit pe 30 noiembrie. O fericită întâmplare face ca la scurt timp – pe 1 Decembrie – românii să-și pună straie de sărbătoare, în semn de respect istoric pentru Ziua Națională.
Generația actuală se bucură de moștenirea strămoșilor, obiceiuri și tradiții transmise din tată în fiu, cu puncte de plecare în ritualuri ancestrale, menite să asigure protecție vieții atunci când planuri malefice ale existenței interferează cu cele benefice.
La o săptămână, urmează Moș Nicolae, patronul copiilor, care niciodată nu uită să pună în ghetuțe dulciuri și alte cadouri, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, pentru a-i răsplăti pe cei cuminți, iar pentru a-i avertiza metaforic pe cei obraznici, se adăuga uneori o nuielușă.
Moș Nicolae întruchipează de fapt bunătatea față de semeni a Sfântului Nicolae, care, după Noul Testament, a fost impresionat de rugămințile unor fetițe sărace, cărora le-a dăruit trei punguțe cu galbeni pentru a scăpa de necazuri.
După Moș Nicolae vine Moș Crăciun, un bătrân simpatic, rotofei, cu barbă albă, îmbrăcat într-o haină roșie și care duce în spate un sac mare cu cadouri. Referitor la acest personaj devenit celebru în universul popular, a apărut o tulburătoare legendă, care spune că Maica Domnului, cuprinsă de durerile facerii, i-a cerut adăpost lui Moș Ajun, însă acesta, pretinzând că este sărac, a refuzat-o și a trimis-o la Moș Crăciun, fratele său mai mic și mai bogat. Maica Domnului găsește la casa lui Moș Crăciun doar pe soția acestuia, Crăciuneasa, care, deși ar fi dorit din tot sufletul, nu o primește în casă, de teama soțului necredincios, însă o adăpostește în grajdul vitelor și o ajută să-l nască pe Pruncul Iisus.
Când a aflat ce s-a întâmplat, Crăciun și-a pedepsit crunt soția prin tăierea mâinilor, însă a fost salvată printr-o minune de Maica Domnului, fapt care l-a determinat pe necredincios să-i ceară iertare lui Dumnezeu, devenind astfel primul creștin. Se spune că a doua zi a împărțit întreaga avere copiilor săraci și dărnicia sa a fost preluată în mentalul popular sub forma unei alegorii în care se consideră că, în fiecare an, în ajunul nașterii Domnului, vine cu sania trasă de reni, intră pe horn și pune sub brad cadourile mult dorite. Pentru fapta sa bună, Crăciuneasa a devenit patroana moașelor, acele femei pricepute de la țară care ajutau la nașterea copiilor.
Tuturor copiilor din lume le place să creadă că Moș Crăciun trăiește în Laponia, unde face împreună cu spiridușii minunatele jucării, pentru a le oferi apoi cu dragoste celor mici, ca răspuns la scrisorile pe care le primește din toată lumea. Atât de îndrăgitul Moș Crăciun, care ne oferă daruri în noaptea de 24 spre 25 decembrie și ne poartă pe tărâmul minunat al jocului și iubirii, are câte un nume în limbile diverse existente pe Terra – Père Noël (Franța), Babbo Natale (Italia), Sinterklaas (Olanda), Jultomote (Suedia), Joulupukki (Finlanda), Jizo (Japonia) etc.
Perioada care include Crăciunul și Anul Nou este deosebit de bogată în tradiții și obiceiuri românești, exprimate în colinde, creații populare valoroase cântate de cete de copii, de flăcăi sau de adulți care preamăresc Nașterea Domnului, dezvăluie legături profunde între om și natură, precum și speranța de mai bine.
În Ajunul Crăciunului, creștinii în vârstă meditau la cele sfinte și țineau ultima zi din post pentru purificarea trupului și iertarea păcatelor, spre deosebire de copiii plini de viață, care umblau cu colindul din casă în casă, căpătând colindețe, covrigi, mere, nuci sau alte alimente, dăruite de credincioși pentru sufletul morților, dar și pentru sănătatea celor vii. În perioada interbelică, era o mare bucurie pentru copii să participe la mersul cu „Steaua”, „Capra”, „Ursul” sau chiar cu „Plugușorul” pe la casele gospodarilor, pentru a le vesti Nașterea Domnului sau a le ura un an mai bun și mai bogat decât cel precedent.
Anul Nou laic începe cu Sfântul Vasile cel Mare, care s-a născut în anul 330 d.Hr. în Cezareea Capadociei (azi orașul Kayseri din Turcia), într-o familie bogată și numeroasă de religie creștină. A studiat la Cezareea Palestinei, Constantinopol și Atena, iar în anul 356 devine profesor de retorică. Pentru cunoașterea monahismului, a călătorit prin Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia. Planul de organizare a vieții monahale a fost pus în practică la Annesi, un vechi domeniu al familiei sale situat pe malul râului Isis, unde a pus bazele primei comunități chinovitice (comunitare).
Sfântul Vasile cel Mare a stabilit regulile monahismului oriental (de tip chinovial) pentru organizarea vieții mănăstirești, fiind transpuse apoi în monahismul apusean de către Sfântul Cassian și Sfântul Benedict.
În anul 370, a fost ales Episcop al comunității din Cezareea Capadociei și Exarh al Pontului, funcții utilizate pentru apărarea drepturilor clerului, precum și pregătirea canonică și spirituală a preoților.
Sfântul Vasile cel Mare a decedat pe data de 1 ianuarie 379, fiind sărbătorit de Biserica Ortodoxă la început de An Nou, dar și pe 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Referitor la etimologia numelui Vasile, se face trimitere la grecescul basileios, cu semnificația de rege, împărat, bazileu. Cuvântul a fost preluat de latini prin Basilius.
Biserica Ortodoxă sărbătorește pe 6 ianuarie Botezul lui Iisus Hristos, numit în popor și Boboteaza, care încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă, început pe 24 decembrie – în Ajunul Crăciunului.
În Evaghelie se afirmă că Iisus Hristos, la vârsta de 30 de ani, a venit din Galileea la râul Iordan, unde a fost botezat de către Sfântul Ioan Botezătorul. La apariția lui Iisus, Sfântul Ioan l-a recunoscut, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). După botezul lui Hristos, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu a apărut din cer în chip de porumbel, iar Tatăl a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!” (Matei 3, 17). Astfel, botezul lui Hristos a căpătat semnificația de Epifanie, adică de arătare a Divinității ca Sfântă Treime – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. În ajunul și în ziua de Bobotează, taina botezului este transmisă de Biserica Ortodoxă prin sfințirea de către arhierei și preoți a aghiasmei celei mari.
În fiecare an, pe 7 ianuarie, creștinii ortodocși și greco-catolici de pretutindeni sărbătoresc Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, zi dedicată celui care l-a botezat pe Hristos în râul Iordan. Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul este prăznuită în calendarul ortodox pe 24 iunie, sărbătoare care este cunoscută în Ardeal și sub denumirea de Sânziene, termenul Drăgaica fiind folosit cu precădere în Muntenia și Oltenia.
Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia și a Elisabetei, descendentă a seminției lui Aaron. Nașterea sa a avut loc cu șase luni înaintea nașterii Mântuitorului, fiind vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea în templu. A trăit în timpul domniei împăratului roman Tiberiu, atunci când Irod a fost regele Iudeii, iar Pontiu Pilat a fost procuratorul Iudeii.
Când a ajuns la maturitate, Ioan s-a retras în pustiu, unde a dus o viață aspră, caracterizată prin post, contemplare și rugăciune. După ce s-a întors din pustiu, a început propovăduirea în regiunea Iordanului, pregătind oamenii pentru primirea lui Mesia: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!”. Pe cei care au venit la el, i-a botezat prin afundare în apa Iordanului, pentru spălarea păcatelor înainte de venirea Mântuitorului.
Sfântul Ioan Botezătorul, pe care Iisus l-a numit „cel mai mare dintre cei născuți din femei”, reprezintă unul dintre cei mai importanți sfinți ai religiei creștine, fiind cel care a pregătit cadrul religios pentru trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament.
Pentru fiecare lună, se prezintă mai departe câte o imagine asociată cu o sărbătoare din calendarul creștin-ortodox:
- Botezul Domnului – 6 ianuarie
- Întâmpinarea Domnului – 2 februarie
- Bunavestire – 25 martie
- Cina cea de Taină – în Joia Mare din Săptămâna Patimilor
- Înălțarea Domnului – la 40 de zile de la Învierea Domnului
- Sfinții Apostoli Petru și Pavel – 29 iunie
- Sfântul Proroc Ilie – 20 iulie
- Schimbarea la Față a Domnului – 6 august
- Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie
- Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou – 27 octombrie
- Sfântul Apostol Andrei – 30 noiembrie
- Nașterea Domnului – 25 decembrie
Sunt sugestive denumirile date celor 12 luni de către strămoșii noștri: ianuarie (Gerar, 31 de zile), februarie (Făurar, 28 sau 29 de zile), martie (Mărțișor, 31 de zile), aprilie (Prier, 30 de zile), mai (Florar, 31 de zile), iunie (Cireșar, 30 de zile), iulie (Cuptor, 31 de zile), august (Gustar, 31 de zile), septembrie (Răpciune, 30 de zile), octombrie (Brumărel, 31 de zile), noiembrie (Brumar, 30 de zile), decembrie (Undrea, 31 de zile).
În Biblie, cartea fundamentală a creștinismului, cuvântul „lumină” apare în 352 de versete, semnificația de bază a acestui concept fiind exprimată concis în Evanghelia lui Ioan: „În El era viața și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). În Vechiul Testament, Dumnezeu este prezentat ca fiind înveșmântat în lumină: „Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină” (Ps. CIII, 2). Pe de altă parte, lumina lui Dumnezeu este izvorul vieții, deoarece „Sufletul omului este o lumină de la Domnul, care cercetează toate cămările trupului” (Prov. XX, 27).
Este semnificativ faptul că, în cartea Facerii, planul creației divine apare și se organizează în lumină, diferența dintre lumina primei zile și cea din ziua a IV-a fiind prezentată astfel de Sfântul Vasile cel Mare: „prima era esența însăși a luminii, a doua era purtată de corpurile astrale. Dar altceva este lumina și altceva luminătorii; pe aceștia Creatorul îi umple de lumină și-i suspendă în vecinătatea lumii”.
Iluminarea spirituală este experiența interioară a trăirii divinului, în pace, iubire și armonie cu universul. Dumnezeu este creatorul universului, fiind considerat omniprezent (este peste tot), omnipotent (poate face totul) și omniscient (știe totul).
Pentru poetul ardelean Lucian Blaga, lumina este de sorginte sacră: „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd, / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viață?” (Lumina). În poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, autorul volumului „Poemele luminii” face distincție „între lumina mea și lumina altora”, între contemplarea lui Dumnezeu în natură și contemplarea Lui nemijlocită. După părerea părintelui Stăniloaie, viziunea lui Blaga se aseamănă cu cea a lui Vasile Voiculescu: în poeziile lor, „iubirea se contopește cu Lumina și Lumina pătrunde în suflet”.
Sunt fascinante versurile marelui gânditor Lucian Blaga din poezia „Sufletul satului”:
Copilo, pune-ți mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
și inima-ți zvâcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
și dacă ți-ai sângerat picioarele
te așezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.
În rotația anotimpurilor, primăvara marchează începutul unui nou ciclu în derularea vieții pe Terra, un nou început în renașterea întregii naturi, dar și a speranțelor la fericire, a primenirii în frumos și a credinței din sufletul ființei umane.
În Antichitate, anul la romani începea cu luna martie, până în anul 45 î.Hr., când împăratul Iuliu Cezar a introdus calendarul iulian, în care anul începe la 1 ianuarie.
Din punct de vedere astronomic, în luna martie Soarele trece din constelația Vărsătorului în constelația Peștilor. Denumirea lunii martie a fost dată după zeul Marte din mitologia romană, zeul războiului, dar și al fertilității și vegetației.
Este semnificativ faptul că începutul primăverii este asociat la români cu tradiția oferirii de mărțișoare, care reprezintă simboluri străvechi cu rol de talisman, apărute în spațiul european la civilizația daco-tracică, în care noul an începea la 1 martie, când era sărbătorit zeul Marsyas Silen, inventatorul fluierului, al cărui cult este legat de glia maternă și renașterea naturii. Dacii purtau la gât amulete confecționate din pietricele roșii și albe, culorile fiind asociate cu sângele, respectiv claritatea apelor.
Deși originile mărțișorului nu sunt cunoscute cu exactitate, prezența sa la români și bulgari, anterior romanizării primilor, respectiv slavizării celorlalți, are la bază substratul daco-tracic comun. În cursul timpului, s-a îmbogățit simbolistica mărțișorului, care a fost asociat cu reînnoirea și speranța, concepte corelate sugestiv cu unități de contrarii: vară-iarnă, căldură-frig, lumină-întuneric.
În tradiția populară românească, mărțișorul era un fel de talisman menit să poarte noroc. Acesta se dăruia tinerilor – fete și băieți – înainte de răsăritul soarelui, fiind purtat la mână sau la piept până când se arătau semnele de biruință ale primăverii: înfloreau cireșii, soseau berzele și rândunelele, cânta cucul etc. După utilizare, mărțișorul era legat de un pom înflorit, ca să aducă noroc celui care l-a purtat. Cu timpul, la șnur s-a atașat o monedă de argint, ca simbol pentru soarele dătător de viață. La sfârșit, moneda era utilizată pentru a cumpăra vin roșu, pâine și caș proaspăt.
În anul 2017, Mărțișorul a intrat pe lista selectă a patrimoniului imaterial UNESCO, fiind aprobat dosarul depus de România alături de Bulgaria, Macedonia și Republica Moldova.
În unele legende populare se afirmă că mărțișorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte – pe care le-a lăsat în grija unor flăcăi. Babele erau vrăjitoare, care puteau să influențeze starea vremii. Conducătoarea acestora era Baba Dochia, care, la sfârșitul lunii februarie, a plecat furioasă la munte, îmbrăcată în 9 cojoace, ca să-și caute oile. Sfârșitul legendei este tragic, pentru că, începând cu 1 martie, vremea s-a încălzit, iar Baba Dochia și-a lepădat în fiecare zi câte un cojoc, până când Martie, supărat de blestemele acesteia, a dat un ger năprasnic, înghețând-o de vie.
În mentalul colectiv, începutul primăverii este bogat în semnificații, fiind un privilegiu al renașterii speranțelor noastre odată cu renașterea naturii. Este semnificativ faptul că data de 8 martie se află sub semnul feminin, fiind adoptată ca Ziua Internațională a Femeii. În data de 8 martie 1975, Organizația Națiunilor Unite a sărbătorit pentru prima dată Ziua Internațională a Femeii, în cadrul Anului Internațional al Femeii.
Rădăcinile costumului românesc trebuie căutate în portul strămoșilor noștri traci, geți și daci, care are unele trăsături comune cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanică, însă s-a diversificat prin schimbări de formă și croială, amănunte decorative și colorit, modul de folosire a pieptănăturii și a podoabelor.
Conform unor surse istorice referitoare la portul dacilor, bărbații aveau ițari (pantaloni) din in sau lână, acoperiți cu o cămașă până la genunchi, crăpată pe margini în dreptul coapselor și prinsă la mijloc cu un brâu subțire din stofă sau un brâu lat din piele sau stofă groasă. Cei bogați, numiți tarabostes, purtau pe cap pileusul, celebra căciulă dacică întâlnită și în scenele reprezentate pe Columna lui Traian.
Despre portul femeilor există mai puține informații, fiind dedus din unele reprezentări de epocă: rochii lungi, plisate și strânse în talie, cu mâneci lungi sau scurte, uneori cu pelerine deasupra.
De-a lungul timpului, costumul popular s-a diversificat tot mai mult, în funcție de zone cu obiceiuri și tradiții specifice, de la cel simplu, folosit în timpul muncilor agricole, până la cel bogat ornamentat, folosit de sărbători. Pe de altă parte, diferența costumelor se reflectă și în funcție de categoriile de vârstă și gen, îmbrăcămintea copiilor fiind diferită de cea a persoanelor adulte și în vârstă, iar prin schimbarea gătelii capului erau puse în evidență femeile căsătorite față de fetele nemăritate.
În general, costumul tradițional purtat de femei este compus din cămașă, poale și piesa (mai mult sau mai puțin ornamentată) care acoperă partea de la brâu în jos, diferită de la o regiune la alta și având diverse denumiri: catrință, vâlnic, fotă, opreg etc. Alte piese ale costumului femeiesc sunt brâiele și betelele, precum și cele pentru acoperirea capului: marame, năframe, cepse sau cununi. Gustul pentru frumos al româncelor a făcut din portul popular o veritabilă artă, îmbinând armonios formele și culorile în țesături de in, cânepă și lână.
Costumul tradițional al bărbaților este mai simplu, fiind compus, în sudul și estul țării, dintr-o cămașă lungă, purtată peste pantaloni lungi și strâmți, iar în nord și vest, cămașa este mai scurtă, fiind purtată peste pantaloni mai scurți și mai largi. Pantalonii sunt confecționați din pânză sau postav țesut în casă, iar peste cămașă bărbații își pun un brâu țesut în casă sau un chimir de piele, în funcție de regiune și de ocupație. În sezonul rece, la ținuta de vară se adaugă haine din postav, frumos ornamentate, sau cojoace din piele și pieptare.
Portul popular reprezintă o exprimare a creativității neamului românesc, dar și o dovadă a identității naționale, a formării specificului cultural în ariile geografice locuite de români.
Cel mai prețios cadou primit de România de Ziua Națională din 1 decembrie 2022 a fost includerea cămășii cu altiță în patrimoniul UNESCO de către Comitetul Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, reunit la Rabat (Maroc).
În proiectul promovat în comun de specialiști din România și Republica Moldova, este vorba de „cămașa femeiască de tip carpatic: încrețită în jurul gâtului pe bentiță și cu repartiția ornamentelor potrivit tradiției: pe piept, pe altiță, de-a lungul mânecii, iar lățimile de pânză sunt încrețite în jurul gâtului”. Altița este partea cea mai frumos ornamentată a acestui obiect vestimentar, mai precis, reprezintă „partea mânecii de pe umerii cămășilor femeiești (…), când e brodată cu cusături” (Dicționarul Academiei, 1907). La cămășile foarte vechi, altița era croită ca un element de sine stătător, „dreptunghiurile de material fiind ulterior îmbinate prin tehnici de cusătură cu celelalte elemente ale cămășii”.
În vestimentația tradițională a femeilor, în funcție de croială, se disting trei tipuri de cămăși, și anume: „cămașa de-a întregul”, considerată cea mai veche, cămașa încrețită la gât (ia) și cămașa cu platcă. Dacă în cazul bărbaților vorbim de cămăși populare, pentru femei se utilizează cu precădere în limbajul comun termenul de ie, piesă a costumului popular care se remarcă prin bogăția de broderii la mâneci, piept și gât.
Pe lângă rolul estetic și de protecție împotriva frigului, cămașa tradițională a femeilor face trimitere la o simbolistică cu origini în neolitic, având o funcție apotropaică, de fertilitate sau narativă, dezvăluind date despre starea social-statutară, vârsta sau apartenența la o anumită comunitate a femeii care o poartă. Încă din epocile precreștine, vestimentația a avut și rolul de atragere a spiritelor bune și de respingere a spiritelor rele, fiind întâlnite diverse elemente cu semnificații magico-religioase (prin motivele, cromatica și lucrătura folosite).
Unii istorici presupun că ia a fost purtată pentru prima dată în perioada culturii Cucuteni (aprox. 5500 î.e.n. – 2750 î.e.n.), care s-a dezvoltat pe teritoriul de astăzi al Moldovei, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia.
Primele mărturii despre costumul popular provin din perioada antichității romane: Columna lui Traian din Roma, monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, Arcul lui Galeriu din Salonic. Un document istoric important pentru costumul popular este Cronica pictată de la Viena, din 1330, cele 147 de ilustrații fiind o sursă de informații pentru cultura și civilizația din secolul al XIV-lea.
De-a lungul timpului, au fost create diverse veșminte ceremoniale, ritualice, de mare sărbătoare, de duminică, de lucru, care se deosebesc cromatic și stilistic de la o zonă la alta, dar și din punct de vedere al croiului și al dispunerii motivelor ornamentale.
Cămășile pentru bărbați și femei au fost confecționate din pânză de in sau de cânepă, din borangic sau mătase, având diverse simboluri: crucea, soarele, spirala, liniile drepte, liniile duble, liniile ondulate, copacul stilizat, ramurile, coarnele de cerb, motivele geometrice și florale etc.
După Marea Unire din 1918, portul popular a devenit în perioada interbelică un simbol unitar al românilor, având tendința de uniformizare pe tot cuprinsul țării. În prezent s-a ajuns la un melanj al elementelor de port tradițional cu inserții moderne, existând diferențe zonale semnificative. Din fericire, ia autentică a supraviețuit, fiind realizată din pânză potrivit de rară (țesută la războiul cu două ițe), așa-numita pânză de casă sau pânză nălbită, motivele și simbolurile fiind cusute cu arnici sau mulineuri, fluturi și mărgele, fir metalic alb sau galben și beteală. Merită tot respectul româncele din mediul rural care au dus mai departe tradițiile milenare, exprimându-și cu măiestrie frumusețea sufletului pe pânză.
Frumusețea iei tradiționale a inspirat pictori de seamă, scriitori sau designeri de modă, din țară sau din străinătate. Este cunoscut că Daniel Rosenthal a pictat-o pe Maria Rosetti în „România revoluționară” purtând ie și năframă, iar Henri Matisse a realizat în 1934 celebrul tablou „La blouse roumaine”. Alți pictori care au fost inspirați de ia tradițională sunt: Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Theodor Aman, Camil Ressu.
Dintre designerii naționali și internaționali se menționează: Adrian Oianu, Corina Vlădescu, Jean Paul Gaultier, Kenzo, Oscar de la Renta, Yves Saint Laurent.
Numeroase personalități ale României au purtat ia tradițională: regina Maria, principesele Ileana și Elena, cântăreața Maria Tănase.
Dincolo de granițele țării, ia românească a atras personalități de seamă, ca de exemplu actrița Rita Wilson, cunoscută din filmele M.A.S.H. sau Sleepless in Seattle, a purtat o ie într-un show american celebru, iar cântăreața Adele a pozat îmbrăcată în ie pentru revista Vogue.
Ia tradițională a devenit brand de țară și un simbol al identității naționale, data de 24 iunie care marchează Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și sărbătoarea populară a Sânzienelor (sau Drăgaica), fiind aleasă pentru a celebra această fascinantă piesă vestimentară.
Cătrința este una dintre cele mai reprezentative piese ale portului popular românesc, care era purtat cu mândrie de femei, indiferent de vârstă, la ocazii speciale, fiind realizată din lână sau bumbac și având broderii și motive decorative diferite de la o regiune la alta. Modelele de tip geometric sau floral brodate pe catrință reprezintă armonia și legătura dintre om și natură, iar culorile folosite indicau statutul social al purtătoarei sau apartenența la un anumit grup etnic.
Straița este este un alt obiect tradițional pe care strămoșii noștri îl purtau ca pe un accesoriu indispensabil în activitățile zilnice, fie pentru a duce mâncare la câmp, fie pentru a transporta mici obiecte de uz casnic.
Opincile au fost vreme de secole încălțările simple și robuste ale țăranului român, fiind confecționate din piele, prelucrată cu măiestrie pentru a se plia pe piciorul celui care le purta, oferindu-i confort și protecție în orice anotimp. Acestea nu erau doar simple încălțări, ci și un simbol al legăturii strânse dintre om și pământul său, uneori fiind decorate cu diverse modele.
Țara Maramureșului este o zonă cu peisaje fascinante, bogată în tradiții etnografice și folclorice, cu bisericile de lemn și Cimitirul vesel de la Săpânța, dar și cu Memorialul Durerii de la Sighetu Marmației. Județul Maramureș este așezat în extremitatea nord-vestică a României, la granița cu Ucraina, fiind constituit ca unitate administrativă în perioada postbelică, prin unirea a patru „țări” – partea de sud a Maramureșului istoric, Chioarul, Codru și Lăpușul.
Prelucrarea lemnului în Maramureș este o îndeletnicire veche, fiind o zonă colinară cu păduri de foioase și rășinoase. În satele maramureșene încă mai există gospodării în care lemnul a fost materialul de bază utilizat pentru casă, gard, poartă, grajd, șură, șoprul pentru fân, fântâna cu cumpănă sau cu roată, unelte agricole, mobilier tradițional etc.
Alături de bisericile de lemn, poarta maramureșeană constituie un simbol identitar pentru Maramureș, o caracteristică impresionantă a universului etnografic care include îndeosebi satele de pe Mara, Cosău și Iza, dar și unele localități din Țara Lăpușului.
Statutul și semnificația acestei veritabile opere de artă țărănească s-au schimbat în timp și s-au diversificat în spațiu, în prezent fiind admirată de turiștii români și străini. Până în secolul al XIX-lea, doar cei înstăriți, așa-numiții nemeși, mândri de originea lor nobilă, și-au permis astfel de porți scumpe; cei săraci aveau o poartă simplă, fără acoperiș, numită vraniță.
Inițial, poarta tradițională maramureșeană a avut, de regulă, trei stâlpi din lemn masiv și o bârnă orizontală, numită fruntar, care susține acoperișul șindriluit. Ulterior au fost realizate porți cu stâlpii laterali dublați, care au permis lărgirea acoperișului.
În vechea credință populară, poarta avea un rol protector, fiind locul de trecere din lumea exterioară, nesigură și chiar periculoasă, în spațiul casnic al gospodăriei și familiei.
Simbolurile sculptate pe stâlpii porții aveau scopul de a-i feri pe membrii familiei de relele întâlnite în lumea exterioară, de a ține la distanță bolile, blestemele și duhurile necurate. Crucea înscrisă în cerc are la origini un simbol precreștin, Soarele reprezentat pe cruce fiind venerat ca dătător de viață. Funia simbolizează împletirea binelui cu răul, a vieții cu moartea, a luminii cu întunericul, la acestea se adaugă pomul vieții (simbolul vieții veșnice și al rodniciei nesfârșite), motivul șarpelui (păzitorul gospodăriei), chipul omenesc, păsările etc.
Din păcate, în ultimele trei decenii, numărul porților de lemn maramureșene s-a diminuat, unele fiind înlocuite cu porți din fier sau inox.
Să nu uităm că România este o țară cu un patrimoniu cultural bogat, definit prin tradiții care s-au păstrat intacte de-a lungul secolelor, unele fiind legate de folclor și muzică (Doina, Miorița, Călușul), obiceiuri la trecerea în Noul An (Plugușorul, Ursul, Capra), riturile vieții (legate de naștere, nuntă, înmormântare), calendarul agricol și pastoral (Sânzienele, Măcinicii, Sumedrul), portul popular (cămașa cu altiță, straița, opinci), meșteșuguri populare (olăritul, încondeierea ouălor de Paște, țesutul la război, prelucrarea lemnului în Maramureș) etc.
O posibilitate plăcută și eficientă pentru cunoașterea universului popular românesc este oferită de vizitele la cele mai importante muzee de etnografie și muzee în aer liber (muzee ale satului), dintre care se menționează: Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” (București), Complexul Național Muzeal Astra (Sibiu), Muzeul Etnografic al Transilvaniei (Cluj-Napoca), Muzeul Satului Maramureșean (Sighetu Marmației), Muzeul Satului Bucovinean (Suceava).
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București este situat pe malul lacului Herăstrău, are o suprafață de 14 ha și dispune de 380 de monumente, 60.000 de obiecte în colecțiile de patrimoniu și peste 250.000 de documente de arhivă referitoare la viața tradițională din satul românesc.
Fondatorul muzeului este folcloristul și sociologul Dimitrie Gusti, care l-a organizat pe baza a trei principii (istoric, geografic și al autenticității), concepție prezentată sintetic astfel: „Ne trebuia cu orice chip un Muzeu în aer liber, în care standurile să fie case întregi țărănești, ele însele piese de muzeu, casele la rândul lor fiind așezate astfel ca să închipuiască un sat adevărat”.
Inaugurarea muzeului a avut loc în data de 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, fiind deschis pentru public cu o săptămână mai târziu, pe 17 mai 1936. Fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală, iar planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenograful Victor Ion Popa.
Pe aproximativ 20% din suprafața muzeului sunt amplasate anexe gospodărești, ateliere, biserici, mori, instalații tehnice, fântâni etc.
Complexul Național Muzeal Astra din Dumbrava Sibiului găzduiește cel mai mare muzeu în aer liber din România, alături de secții de etnografie universală și artă populară. Muzeul Civilizației Populare Tradiționale „Astra” are 10 km de alei pe care te poți plimba relaxat, stimate cititor, alături de familie, pentru a descoperi casele în care au trăit înaintașii și poți observa cel mai bine stilul lor de viață.
Concluzii
Universul popular românesc include obiceiuri și sărbători (Colindatul de Crăciun, Plugușorul, Capra, Mărțișorul, încondeiatul ouălor de Paște, Sânzienele, hora și călușarii, pețitul și logodna), portul popular (ii, cămăși din pânză albă cu broderii manuale, cătrința și straița), meșteșuguri și artă populară – de la obiecte de cult (ex. icoane pe sticlă) și de gospodărie (ex. ștergarele pentru împodobirea casei), la ceramică (vase pictate și lucrate manual, celebre fiind cele de la Horezu, Marginea sau Corund) și renumitele porți maramureșene.
În evoluția culturii populare, fiecare anotimp a căpătat o încărcătură de obiceiuri și tradiții:
- Iarna – colindatul de Crăciun, Plugușorul, Capra și Vergelul de Anul Nou.
- Primăvara și vara – Mărțișorul, încondeiatul ouălor de Paște, Sânzienele (Drăgaica) și dansurile populare tradiționale, precum Călușarii.
- Toamna – anotimpul nunților în satul tradițional, al ritualurilor de protecție a noului-născut (cu scopul de a-i asigura un viitor prosper), dar și al trecerii în lumea de dincolo (ritualuri de pomenire colectivă, Pomana și Moșii de toamnă).
Cunoașterea României tradiționale reprezintă o componentă importantă a educației generațiilor tinere, având în vedere că identitatea unui popor are ca repere fundamentale limba, istoria comună, spațiul geografic, cultura și tradițiile.
Bibliografie
- Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român, Editura Saeculum, 2008
- Ionel Oprișan, La hotarul dintre lumi. Studii de etnologie românească, Editura Saeculum, 2006
- Ion Ghinoiu, Enciclopedie. Tradiții românești, Editura Agora, 2024
- Olivia Elena Nițescu, Mircea Lac, Oameni, locuri și tradiții, Editura Emia, 2010