Educația permanentă reprezintă o direcție de evoluție a activității de formare a personalității care presupune integrarea funcțional-structurală a unor conținuturi generale – spre exemplu, educația morală, tehnologică, estetică – și a formelor generale ale educației – educația formală, nonformală, informală – pe tot parcursul existenței umane, atât pe coordonata verticală, cât și pe coordonata orizontală a procesului de învățământ.
De regulă, educația permanentă este considerată un instrument ce are rolul de a-l pregăti pe om să ducă la bun sfârșit anumite sarcini și responsabilități pe care viața le impune. Aceasta vizează structurile necesare pentru ca omul să se dezvolte pe tot parcursul vieții sale, prin intermediul unor surse multiple de autoinstruire. Ca atare, aceasta devine expresia unei relații ce înglobează diverse forme ale actului educativ.
Educația permanentă poate fi definită ca o noțiune operațională relevantă la nivel de politică a educației, întrucât presupune o (re)organizare a sistemelor (post)moderne de învățământ. Aceasta acționează ca un principiu integrator, deoarece include numeroase resurse și tipuri de învățare și formare. La nivel global, educația permanentă este considerată motorul societății, care depășește distincția tradițională dintre educația inițială și educația ulterioară, venind în întâmpinarea provocării pe care o reprezintă o lume ce se află într-o rapidă și continuă schimbare. Analiza educației permanente presupune, de fapt, identificarea și analiza coordonatelor stabile. Aceste coordonate vizează dimensiunea verticală, temporală și orizontală, spațială a educației permanente.
Coordonata verticală a educației permanente vizează deschiderea temporală nelimitată a activității de formare și dezvoltare a personalității pe toată durata existenței. Din această perspectivă, educația valorifică resursele pedagogice ale fiecărui ciclu al existenței, resursele pedagogice dependente de rolurile naturale și sociale, reale sau virtuale, tipice personalității umane. Activitatea de instruire realizată la un anumit nivel sau ciclu de învățământ nu trebuie să fie concepută în niciun context ca un proces încheiat ci, dimpotrivă, ca o etapă ce urmează a fi continuată la un stadiu superior în viitor și, mai ales, pe termen mediu sau lung. Orice activitate de educație sau de instruire ar trebui să coreleze formarea actuală a personalității elevului sau studentului cu dezvoltarea sa viitoare, continuă, permanentă. Realizarea sa constantă, în timp, vizează valorificarea potențialului pedagogic al tuturor conținuturilor și formelor generale ale educației.
Coordonata orizontală a educației permanente presupune deschiderea spațială nelimitată a activității de formare și dezvoltare a personalității umane desfășurată transversal în toate momentele existenței. Această coordonată valorifică simultan toate acțiunile și influențele posibile la nivel de educație școlară sau extrașcolară (loisir, comunitate, mass-media).
Pe toată perioada școlarității este necesară distribuirea resurselor informative și formative ale conținuturilor proiectate la nivelul tuturor formelor generale ce pot asigura realizarea obiectivelor educației și instruirii prin acțiuni organizate sau influențate de tip informal. Instruirea nu trebuie redusă, în acest caz, doar la resursele existente în plan formal/ școlar.
Obiectivele educației permanente reflectă cerințe și provocări diverse, în condițiile unei civilizații globale “amenințate” de faptul că tehnologia evoluează din ce în ce mai mult. Obiectivul general vizează redresarea echilibrului dintre om, tehnologie și organizarea socială. Acest obiectiv general implică o reînnoire a spiritului uman ce va impune treptat o transformare revoluționară a educației. Acest obiectiv general al educației permanente vizează nevoia omului contemporan de a controla, adapta și crea o tehnologie și o organizare socială relevantă pentru o nouă calitate a vieții. Pe de altă parte, obiectivele specifice ale educației permanente îmbină toate resursele spiritului uman care este stimulat să răspundă în mod optim la diversele solicitări ale mediului extern, natural și social prin: crearea structurilor și metodelor ce ajută omul pe tot parcursul existenței sale, în procesul continuu de pregătire și dezvoltare; pregătirea individului pentru a deveni, la un moment dat, propriul subiect și propriul instrument al dezvoltării sale cu ajutorul diverselor forme de autoinstruire. Aceste obiective specifice se adresează vârstelor școlarității și celei a adulților.
Crearea structurilor educației permanente este realizabilă și necesară la nivel școlar prin integrează unor resurse ale instruirii nonformale în curriculumul școlar. Astfel, se evidențiază rolul cercurilor de specialitate și tematice, al cluburilor, taberelor școlare, precum și al programelor de pregătire profesională. La nivelul adulților, este recomandat să fie valorificate resursele mass-mediei și ale rețelelor de comunicare informatizate, resursele din centrele de perfecționare, reciclare, și reconversie profesională etc.
Pregătirea personalității umane pentru autoinstruire este posibilă la nivel școlar și postșcolar printr-o individualizare a învățământului, astfel încât să se permită fiecărei personalități să se dezvolte conform naturii sale, ținând cont de vocația sa și de capacitățile proprii. O instruire de calitate constă în dobândirea unei culturi generale centrate atât asupra conceptelor și metodologiilor de bază, cât și asupra deschiderilor ce asigură legătura cu viața. În acest fel, educația permanentă anticipează sistemul de învățământ de mâine ce va fi mult decât îmbinarea a două părți ce sunt în prezent separate: instituția școlară și educația adulților, constituind un singur proces continuu.
La nivel de sistem, educația permanentă dezvoltă noi structuri de organizare a activității de formare-dezvoltare a personalității pe tot parcursul și în orice moment al vieții, iar la nivel de proces, educația permanentă permite angajarea structurilor specifice promovate și dezvoltate în sistem, în mod deosebit pentru a susține învățarea școlară și postșcolară. Se realizează astfel o valorificare a tuturor conținuturilor și formelor educației în raport cu personalitatea fiecărui elev și flexibilizarea obiectivelor educației formale-nonformale în interiorul sistemului, la nivel preșcolar, școlar, postșcolar.
Bibliografie
Cristea, Sorin, Fundamentele științelor educaței. Teoria generală a educației, Editura Litera, Chișinău, 2003
Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, RA, București, 1994
Văideanu, George, Educația la frontiera dintre milenii, Editura Politică, București, 1988