În timpurile actuale, când societatea umană își pune amprenta asupra mediului înconjurător, într-o manieră tot mai vizibilă, deseori brutală, educarea ecologică a societății constituie o necesitate de primă importanță pentru sănătatea naturii și a viitorului omenirii.
„Totul a ieșit bun din mâinile naturii pentru a degenera în mâinile omului” (J.J. Rousseau)
Zilnic, văd în jurul meu o multitudine de fapte care mă duc la concluzia că educația ecologică este tot mai imperioasă, de la cei mai mici până la cei mai mari, atât la propriu cât și la figurat.
De la elevul care, după ce profesorul i-a expus timp de cinci minute importanța inestimabilă a albinelor pentru om, se ridică din bancă și cu hotărâre strivește sub călcâi o biată albină rătăcită în sala de curs, la adulții care defrișează copacii din grădinița blocului, pentru a li se vedea termopanele balconului construit chiar pe spațiul, până nu demult, comun al respectivei grădinițe, de la cei care umplu munții cu pet-uri și ambalaje de chips-uri, la cei care explică sfâșierea căprioarelor de la grădina zoologică de către haitele de maidanezi, nu prin proasta administrare a acesteia, ci prin scăderea numărului de vizitatori, care hrăneau câinii! Pandemia, bat-o vina!
Redau, în cele ce urmează, câteva aspecte relevante asupra gradului de educație ecologică în rândul adulților, aspecte trăite de mine, constatate pe viu, unele, chiar în orașul în care locuiesc, iar altele în zone mai îndepărtate.
1. Masacrul iresponsabil asupra copacilor, cu ipocrizie numit „toaletarea” acestora. În fiecare primăvară, dar nu doar în acest anotimp!, indivizi care urăsc natura sau, în cel mai bun caz, sunt doar total rupți de aceasta și nu au nici cea mai vagă idee despre cum se îngrijește un copac și despre nevoile acestuia, sunt trimiși de primării, înarmați cu drujbe, să distrugă cât mai mult din puținii arbori care mai există prin orașele țării. Astfel, cad pradă elanului lor nefericit copaci falnici, fără nici un semn de boală, care-și pierd atât de mult din coroană, încât aceștia devin un fel de … palmieri locali. Până la urmă, în doi-trei ani, sau chiar mai devreme, arborii mutilați în felul acesta, se usucă. Dar, să nu ne facem griji! Aceiași edili responsabili și grijulii pun în locul lor, copaci în ghivece. Ah, că aceștia nu se prea pot numi copaci, la dimensiunile minuscule pe care le au, ca să nu mai vorbim de importanța lor ecologică (oxigen, umiditate, fixarea prafului, gazdă pentru păsări, etc.), cui îi pasă?
2. În lupta pe viață și pe moarte (chiar așa!) ce se dă între administratorii zonelor verzi și acestea, ar fi de amintit și felul în care primii înțeleg amenajarea celor din urmă: spațiile verzi ceva mai extinse, până nu de mult, cu bănci, fântâni arteziene, copaci mai numeroși, etc. sunt betonate, pur și simplu, sau acoperite cu pietriș, spațiul lăsat copacilor pentru alimentarea cu apă din ploi fiind, uneori eliminat total. Cum ar putea rezista acei copaci, într-o zonă și așa foarte secetoasă, sufocați de beton, pârjoliți de căldura reflectată de acesta? Cei care se ocupă de acest aspect nu pot angaja un specialist în domeniu (inginer horticol, peisagist, biolog etc.)? Probabil, există alte interese.
3. Extinderea betoanelor. Ar putea să pară un paradox având în vedere faptul că, după 1990, majoritatea orașelor și-au diminuat populația. Și totuși, de construit, se construiește, apărând blocuri-turn, vile, case și căsuțe… Doar parcări, pentru fluviul de mașini care circulă non-stop pe străzi, nu apar. Nu! În locul lor, se preferă extinderea asfaltului și a betonului, evident în dauna spațiului verde, tot mai agresat, de la an la an.
Exemplul străzii mele: acum vreo zece ani, de-a lungul ei se aliniau falnic, de o parte și de alta, două șiruri de plopi superbi, iar la poalele lor, două benzi cu gard viu sau cu trandafiri. Odată cu înmulțirea posesorilor de autoturisme, s-a trecut la lărgirea carosabilului. în prima fază, acum vreo 5-6 ani, s-au îngustat trotuarele, prin amenajarea de locuri de parcare, desigur, insuficiente, așa că mașinile staționau, în continuare pe trotuare, obligând pietonii să facă slalom printre acestea și cele din stradă. (Așa le trebuie! De ce n-au învățat să zboare?). Dar, cu această ocazie unul din șirul de plopi a fost sacrificat, celălalt a mai supraviețuit, ici-colo. Nu mult timp, pentru că acum doi ani, a fost demarată, cu multă mândrie locală, etapa a doua: a dispărut acum tot ce era verde, de-a lungul străzii, copaci, tufișuri, flori. În locul lor, trotuare și piste pentru bicicliști.
Acum, cei care așteaptă în stații caută disperați un colț de umbră, adăpostindu-se prin gangurile dintre blocuri sau chiar în umbra firavă din spatele stâlpilor de electricitate! (Ehei! Unde-s teii și plopii de altădată?). Aceștia sunt însă norocoși, pentru că cei care așteaptă tramvaiul stau fix în mijlocul străzii, în marea de asfalt încins, sub razele soarelui tot mai fierbinți, dătătoare de leșin și insolații.
4. Dar, dacă edilii urbei noastre au un simț estetic cam ciudat, care exclude vegetația și natura, din fericire, sunt, încă oameni gospodari, iubitori de frumos și chiar adepți ai reciclării. Și așa, au apărut, pe lângă unele blocuri, un soi de grădini, popularizate chiar în jurnalul local, grădini în care putem admira ciozvârte de copaci decapitați, vopsite frumos, în culori vii, pe care odihnește o glastră cu un fir de floare anemică sau din plastic, cu pitici și lebede, cauciucuri de mașină vopsite și ele, la fel de viu, etc. Unii semeni de-ai noștri sunt de-a dreptul inseparabili de natură, așa încât au transformat aceste spații în locuri de luat masa la umbra vreunui copac care rezistă încă, cu stoicism, de întins rufele la uscat, de stat la taclale cu amicii până spre ziuă, înfruntând zăduful nopților de vară, lăsând în urmă un covor de coji de semințe, chiștoace de țigări, doze de energizante și sticle de bere. Veți spune că sunt o cusurgioaică iremediabilă, dar așa sunt eu: prefer copacii verzi în locul buturugilor vopsite.
5. Problema plasticului ne este cunoscută multora. Da, știm (știm?) că se distruge, în mod natural, foarte lent, în circa 1000 de ani, știm că a ajuns, sub formă de microparticule pe fundul celor mai adânci gropi abisale, în organismul animalelor acvatice, știm că s-au găsit zeci de kilograme de plastic în stomacul animalelor marine moarte din cauza deșeurilor înghițite, privirea ne este, nu-i așa? lezată de copacii împodobiți cu pungi de plastic și de pet-urile aruncate oriunde, numai la coșul de gunoi, nu, dar… Într-una din zile, la un aprozar, când am scos o pungă pe care o aveam de acasă, vânzătoarea nu a fost de acord să-i scad profitul într-un asemenea hal, așa că mi-a impus punga ei, care pungă, cum altfel? nici măcar nu era biodegradabilă.
6. Cât despre urși ce să mai spun? Toată lumea este de acord că s-au înmulțit peste măsură, că nu este zi în care să nu atace oamenii și gospodăriile lor, deși, aș spune că de când guvernul țării a decis „ extragerea” lor, asemenea unor măsele cariate, parcă n-am mai văzut în presă știri pe acest subiect. Probabil, speriați de măsurile luate de mai-marii țării, s-au mai cumințit și ei, urșii.
Nefiind vânați un timp (în mod legal, adică) este de presupus că s-au înmulțit. Dar, oare omul nu este deloc responsabil în această problemă? Pădurile defrișate sălbatic, munții rași, cheliți în unele zone, vilele construite sub cetina brazilor, efectiv!, turiștii iresponsabili (nesancționați de nimeni, de altfel) care-i hrănesc din palmă și, așa cum am văzut într-o imagine, le dau să bea Coca-Cola din sticlă!, țăranii care nu-și apără gospodăria prin instalarea de fire electrice sau care depozitează gunoiul menajer în preajma caselor, etc. Toate acestea nu au favorizat oare coborârea urșilor în localități?
7. Grădinile zoologice sunt o idee depășită, în opinia mea. Poate, în trecut exista o justificare din punct de vedere educațional pentru existența lor. Astăzi, însă, când avem atâtea mijloace de informare, este pur și simplu un sadism să chinui bietele animale, să le forțezi să trăiască în doi metri pătrați de beton, între gratii, singure, fără a putea alerga, cățăra în copaci, înota, tăvăli prin iarba plină de rouă sau prin zăpada pufoasă, etc.
Din păcate, am văzut destule mini-grădini zoologice chiar pe la pensiuni, mânăstiri, benzinării, etc. M-a întristat teribil spectacolul deprimant al unui urs, regele faunei carpatine, ținut la o benzinărie, într-un spațiu minuscul, betonat, fără o mână de paie pe jos, cu blana roasă și murdară, care nu putea să facă altceva decât să se învârtă trist, la infinit, în jurul gratiilor. Sau cel al unor păsări micuțe, care, acoperite de o plasă ce le ținea captive, își frângeau zborul după numai câțiva metri. Și o luau mereu de la capăt, în speranța că poate, vor putea zbura cu adevărat, cândva.
Nu știu dacă este legal să deții în proprietate personală animale sălbatice, dar dacă da, atunci este o dovadă de cruzime, de lipsă de educație și de respect față de natură și elementele ei.
Omul nu este stăpân peste natură, așa cum crede el în aroganța lui stupidă, ci este doar o altă specie dintre multele care fac parte din mediul înconjurător și ar trebui să priceapă că afectând, deteriorând sau distrugând o parte din acesta, va avea și el de suferit, mai devreme sau mai târziu.
„Doar după ce ultimul copac a fost doborât,
Doar după ce ultimul râu a fost otrăvit,
Doar după ce ultimul peşte a fost prins,
Doar atunci veţi realiza că banii nu pot fi mâncaţi.” (Profeţia indienilor Cree)
Valul de incendii fără precedent care a cuprins țările mediteraneene în această vară, temperaturile record înregistrate în Groenlanda ( peste 20 de grade în nordul acesteia), Arctica și Antarctica (18,5 grade Celsius), ploaia semnalată pentru prima dată la cea mai înaltă stație meteorologică din Groenlanda, (Summit Station, la peste 3200 metri înălțime, acolo unde media lunii august este de – 16 grade, dar nu și anul acesta), seceta fără istoric din Brazilia, care a dus la livrarea apei potabile cu țârâita, într-un megapolis uriaș, de 20 de milioane de locuitori, incendiile teribile declanșate de guvernul brazilian în Amazonia în 2019, topirea accelerată a ghețarilor, dezghețul permafrostului din Siberia, cu accelerarea efectului de seră, ca urmare a metanului eliberat în aer, gaz care are un efect de patru ori mai mare decât al dioxidului de carbon, deșertificarea unor areale întinse, inclusiv din Europa și România, fenomenele climatice extreme, vezi furtunile și tornadele care au început să se manifeste și pe la noi, inundațiile care se produc cu regularitate, în fiecare an, după 1990, toate acestea și multe alte fenomene, ne arată că natura suferă teribil din cauza activității umane, echilibrul ei fiind extrem de fragil și că suntem la un punct de cotitură în ceea ce privește viața așa cum o știm, până acum.
Sunt fenomene care ar trebui să ne pună pe gânduri și să ne determine să ne schimbăm modul de viață, acordând o mai mare atenție mediului înconjurător. Totuși, nu am auzit de niciun plan de acțiune la nivel național, oamenii continuă să consume, să risipească și să polueze la fel de mult, dau o fugă cu jeep-ul până la supermarket-ul din colțul străzii, preferă roșiile din Italia și usturoiul din China în dauna produselor românești etc.
Este nevoie de o educație ecologică atât în rândul celor mici dar, aș zice, mai ales al adulților, inclusiv al celor care au funcții de conducere în domeniu. Să nu uităm că un ministru (al mediului, sâc!) a dat legea prin care se permite uciderea urșilor, iar altul, cea a cormoranilor, ambele fiind specii ocrotite, până la acel moment. Spune asta ceva?
Da, schimbarea mentalității și a atitudinii precare a oamenilor este foarte greu de realizat, dar respectarea legilor naturii este singurul mod în care viața ar putea continua pe această planetă. Iar acest lucru s-ar putea realiza nu doar prin educarea tinerei generații (deși, nici aici nu se face îndestul) ci, și prin măsuri de ordin juridic și administrativ, care să cuprindă toți membrii societății și toate aspectele vieții noastre.