Studiul de față propune o incursiune în eclesiologia Sfântului Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei și martir al Bisericii primare, prin analiza epistolelor sale adresate comunităților creștine din Asia Mică. Pornind de la datele biografice ale acestei personalități postapostolice, articolul urmărește să reconstituie, dintr-o perspectivă patristică, doctrina ignaţiană despre Biserică — înțeleasă ca unitate organică a episcopului, preoților, diaconilor și credincioșilor în jurul lui Hristos. Demersul are relevanță directă pentru disciplina Religie în învățământul preuniversitar, oferind profesorilor și elevilor un model de aprofundare a teologiei Bisericii la nivelul izvoarelor primare, în concordanță cu programa școlară și cu formarea identității creștin-ortodoxe a elevilor.
Sfântul Ignatie Teoforul este cunoscut ca fiind acel copil care a venit către Mântuitorul Iisus Hristos și pe care Hristos l-a pus în mijlocul ucenicilor și le-a zis: „De nu veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor.” (Sfântul Evanghelist Matei 18, 3)
„Știrile pe care ni le dă antichitatea creștină despre Sfântul Ignatie al Antiohiei sunt foarte palide. Ne vorbesc despre el în scurte cuvinte: Irineu, Origen, Eusebiu, Ieronim, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur îl engomiază într-o cuvântare, fără să îmbogățească cu ceva cunoștințele noastre despre această mare personalitate creștină a epocii postapostolice. Cele mai multe știri despre el le avem în epistolele sale, scrise în drum spre mucenicie, în ultimul an al vieții lui și în ultimul an de episcopat. El însuși se numește în fruntea epistolelor sale cu două nume: Ignatie Teoforul — probabil că primul îl are din familie, al doilea din botez. Al doilea nume a fost interpretat în două chipuri, potrivit traducerii care se dă cuvântului Teofor: cel care a fost purtat de Dumnezeu sau cel care poartă pe Dumnezeu.”¹
A fost ucenic al Sfinților Apostoli și al doilea conducător al Antiohiei, după Sfântul Apostol Petru, hirotonit episcop chiar de Sfântul Petru. Se mai spune că atunci când și-a dat obștescul sfârșit, inima nu a fost sfâșiată de fiare și i s-a tăiat în bucăți, și în fiecare bucată avea scris cu litere de aur numele Domnului nostru Iisus Hristos. Despre Sfântul Ignatie se mai spune că este cel care a introdus cântarea antifonică a psalmilor.
Din scrierile sale aflăm că Sfântul a fost pus în lanțuri și era păzit de zece leoparzi, adică zece soldați. În drumul său spre Roma — drum spre mucenicie —, face un popas în Smirna, unde Ignatie a fost primit de către episcopul Policarp și toată comunitatea creștină. Vestea că episcopul este în Smirna a circulat foarte repede și delegați din toate Bisericile au sosit pentru a-l vedea.
„Pe când era în Smirna, Sfântul Ignatie a aflat că creștinii din Roma vor să intervină pe lângă autoritățile romane pentru revizuirea sentinței de condamnare. Pentru a le împiedica demersurile, Sfântul Ignatie le scrie o epistolă, ajunsă celebră, numită de Renan — o bijuterie a literaturii creștine primitive.”²
În cele din urmă, ajuns la Roma, episcopul Ignatie Teoforul este aruncat în gura fiarelor. Alături de el au dobândit cununa muceniciei Zosima și Rufu, însoțitorii lui. „Actele martirice ale Sfântului Ignatie ne spun că fiarele i-au sfâșiat trupul, i-au sfâșiat carnea și i-au zdrobit oasele mici, rămânând întregi oasele mari și tari; pe acestea creștinii le-au strâns cu evlavie, le-au dus la Antiohia ca pe o neprețuită comoară și le-au depus într-o biserică din afara porții Dafne. Moaștele Sfântului Ignatie n-au rămas pentru totdeauna în afara porții Dafne. Din ordinul împăratului Teodosie al II-lea au fost aduse în Antiohia și așezate în templul zeiței Fortuna, transformat în biserică cu hramul Sfântului Ignatie. Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pomenirea la 20 decembrie, iar Biserica Romano-Catolică la 1 februarie.”³
Epistolele sale sunt adresate bisericilor din Asia și sunt în număr de șase: Către Efeseni, Către Magnezieni, Către Tralieni, Către Romani, Către Filadelfieni, Către Smirneni, și o epistolă către Sfântul Policarp. Corpusul Sfântului Ignatie cuprinde treisprezece epistole. Astfel, pe lângă celelalte șase se adaugă: Epistola către Maria (din Cassobelae), Către cei din Tars, Către Antiohiei, Către Heron (diaconul din Antiohia), Către Filipeni și patru epistole latine, apocrife medievale: Către Ioan Apostatul, Către același Ioan — a doua epistolă —, Către Fecioara Maria (în care Sfântul Ignatie cere întărire pentru că era proaspăt botezat) și Răspunsul Fecioarei Maria.⁴
Din epistolele sale aflăm că fără biserică, fără ierarhie, fără episcopi, fără preoți nu putem face nimic, și mai aflăm multe sfaturi atât de frumoase pe care le dă tuturor. „Sfântul Ignatie are scopul de a întări în sufletul membrilor Bisericilor, cărora le scrie, simțământul de unitate creștină.”⁵
Punctele de doctrină:
- Sfânta Treime
- Hristos este centrul gândirii Sfântului Ignatie
- Sfintele Taine
- Despre Biserică
Despre Biserică
Termenul „biserică” — basilica, βασιλική οἶκος (casa împăratului), ἐκκλησία (adunare) — cuprinde în sine înțelesul de obște, de adunare a credincioșilor, cât și pe cel de locaș sfânt. Între cele două înțelesuri este o legătură indisolubilă, deoarece biserica, locaș de închinare, nu este altceva decât locul unde se adună în mod văzut Biserica cea nevăzută, comunitatea celor ce cred și alcătuiesc trupul tainic al lui Hristos, care a făgăduit că „unde vor fi doi sau trei adunați în numele Meu, voi fi și Eu în mijlocul lor.” (Sfântul Evanghelist Matei 18, 20)
În toate epistolele sale, Sfântul se adresează comunităților în numele Bisericii; de exemplu, în epistola către efeseni spune: „Ignatie, numit și Teoforul, Bisericii Efesului, care este în Asia, celei vrednice de fericire, celei binecuvântate în măreția și plinătatea lui Dumnezeu Tatăl, Bisericii celei mai dinainte rânduite a fi pururea în slavă nestrămutată și a fi unită fără schimbare și aleasă prin patima cea adevărată, prin voința Tatălui și a lui Iisus Hristos Dumnezeul nostru…”⁶
Sfântul Ignatie spune că Biserica este o unitate alcătuită din episcop, preoți, diaconi și credincioși. El tratează subiecte precum: unitatea, sfințenia, sobornicitatea sau catolicitatea și apostolicitatea Bisericii, dar și despre membrii bisericii — cler și credincioși —, și despre ierarhia bisericească.
Sfântul Ignatie al Antiohiei este cel care a folosit pentru prima dată termenul de catolicitate — care are mai mult înțelesul de ortodox, de ceea ce este adevărat, decât cel de „universal”. Termenul a mai fost folosit mai târziu de către Sfântul Policarp. Clement Alexandrinul folosește cuvântul „catolic” cu sensul de Biserică adevărată, în opoziție cu grupurile eretice. Biserica „catolică” este cea care se află în adevăr, care participă la adevăr și trăiește viața adevărată.⁷
„Dacă eu, în scurtă vreme, am avut o legătură ca aceasta cu episcopul vostru, nu omenească, ci duhovnicească, cu atât mai mult vă fericesc pe voi, că sunteți atât de uniți cu el, cum e Biserica cu Iisus Hristos și cum e unit Iisus Hristos cu Tatăl, pentru ca toate să fie de acord în unire.” (Efeseni, V, 1)⁸ Deci unitatea aceasta o dă Hristos, Care e unit cu Biserica, așa cum este unit El cu Tatăl.
Fără episcop, preoți și diaconi nu se poate vorbi de Biserică: „Toți să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos; să respecte și pe episcop, care este chip al Tatălui, iar pe preoți ca pe soborul lui Dumnezeu și ca adunarea Apostolilor. Fără de aceștia nu se poate vorbi de biserică.”⁹ (Tralieni III, 1)
Episcopul este în locul lui Hristos, preoții în locul soborului apostolilor, iar diaconilor li s-a încredințat slujirea. Așa ne spune Sfântul Ignatie în epistola către magnezieni: „Așadar, pentru că în persoanele amintite mai înainte am văzut în credință întreaga voastră comunitate și am iubit-o, vă îndemn să vă străduiți să le faceți pe toate în unire cu Dumnezeu, având întâistătător pe episcop, care este în locul lui Dumnezeu, pe preoți care sunt în locul soborului Apostolilor și pe diaconi care-mi sunt așa de dragi, cărora li s-a încredințat slujirea lui Iisus Hristos, Care mai înainte de veci era la Tatăl și la sfârșit s-a arătat.”¹⁰
Iar după ce le arată magnezienilor cât de importantă este ierarhia, îi îndeamnă ca, asemănându-se purtătorilor de Dumnezeu, să se respecte unul pe altul; nimeni să nu se uite trupește la semenul său, ci totdeauna să se iubească unul pe altul în Iisus Hristos. Poporul trebuie să fie în comuniune cu episcopul, potrivit chipului și învățăturii celei nestricăcioase. Ca strâduindu-se să fie tari în dogmele Domnului și ale apostolilor, ca în toate câte fac să sporească cu trupul și cu duhul, în credință și în dragoste, în Fiul și în Tatăl și în Duhul, la început și la sfârșit, împreună cu vrednicul de episcop și cu cununa cea vrednică și duhovnicească a preoțimii și a diaconilor după Dumnezeu. Să se supună episcopului și unii altora, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel efesenilor: „supunându-vă unul altuia întru frica lui Hristos.” (Efeseni 5, 21). După cum Iisus Hristos s-a supus după trup Tatălui, iar apostolii lui Hristos și Tatălui și Duhului, ca să fie unire trupească și sufletească.¹¹
Mai mult decât atât, Sfântul Ignatie spune că în episcop este toată mulțimea credincioșilor. Deci credința comunității se reflectă pe chipul episcopului. „Am aflat că aveți suflet fără prihană și statornic în răbdare, nu din obișnuință, ci din fire, după cum mi-a arătat Polibie, episcopul vostru, care cu voia lui Dumnezeu și a lui Iisus Hristos a venit în Smirna și s-a bucurat împreună cu mine, cel înlănțuit în Hristos Iisus, atât de mult, încât am văzut în el toată mulțimea credincioșilor voștri. Primind, dar, prin el, bunăvoința voastră cea după Dumnezeu.”¹² Astfel, a văzut în episcop că tralienii sunt următori ai lui Dumnezeu.
În Biserică nu se poate face nimic fără episcop. Acolo unde este episcopul, acolo trebuie să fie și mulțimea credincioșilor, după cum acolo unde este Hristos, acolo este și Biserica universală. Sfântul Ignatie face o metaforă frumoasă spunând despre unirea preoților cu episcopul: „De aceea și voi trebuie să mergeți împreună cu voința episcopului, lucru pe care îl și faceți. Că venerabila voastră preoțime, vrednică de Dumnezeu, este așa de unită cu episcopul ca și coardele cu chitara.”¹³
Fără episcop nu se poate face nici botezul, nici Euharistia, nici agapa. „Este bineplăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă episcopul, ca tot ceea ce săvârșește să fie sigur și întemeiat.”¹⁴ Și nici căsătoria nu poate fi săvârșită fără episcop. „Dacă cineva poate să rămână în curăție, în cinstea trupului Domnului, să rămână fără a se lăuda. Dacă se va lăuda, s-a pierdut; iar de știe cineva aceasta în afara episcopului, s-a stricat. Trebuie ca cei care se însoară și care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului.”¹⁵
Dar și preoții pot face, cu aprobarea episcopului, slujbele pe care le face episcopul. Cei care nu pot săvârși aceste slujbe sunt diaconi. Ei au dreptul doar să slujească și au datoria să se supună episcopului ca harului lui Dumnezeu, iar preoțimii ca legii lui Iisus Hristos. Tot la fel, și credincioșii trebuie să se supună episcopului și preoților, „după cum Iisus Hristos s-a supus după trup Tatălui, iar apostolii lui Hristos și Tatălui și Duhului, ca să fie unire trupească și sufletească.”¹⁶ Credincioșii să se supună cu mintea neîmpărțită episcopului și preoțimii, frângând o pâine, care este leacul nemuririi și doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos.¹⁷
Tralienilor le spune în epistolă să nu facă nimic fără episcop, pentru că Duhul i-a zis așa: fără de episcop să nu faceți nimic, și de asemenea să-i respecte pe preoți și diaconi. Fără de aceștia nu se poate vorbi de biserică.
Sfântul Ignatie îndeamnă într-o altă epistolă, Către magnezieni, ca toți aceștia împreună să se adune la un loc în jurul unuia Iisus Hristos și să nu li se pară că este binecuvântat să facă cineva de unul singur, ci toate să le facă în comun: „După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuși, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care e unit… o singură rugăciune, o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită, care este Iisus Hristos, decât Care nu este nimic mai bun. Adunați-vă cu toții ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul unuia Iisus Hristos, Care a ieșit de la Tatăl, Care este unul și la Tatăl s-a întors.”¹⁸
Așadar, Biserica este comunitatea celor care formează poporul lui Dumnezeu.
Concluzii
Să luăm aminte la cele spuse de către Sfântul Ignatie. Să respectăm clerul bisericii și împreună să ne adunăm în biserică, pentru că biserica este locașul închinat lui Dumnezeu pentru a primi Harul Duhului Sfânt. Biserica este casa Dumnezeului celui viu, după cum ne spune și Sfântul Apostol Pavel. Ea este corabia în care cei ce caută mântuirea se adună și se salvează de înecul în valurile înfuriate ale acestei lumi.
Voi încheia cu o definiție a Bisericii dată de teologul Hristu Andrutsos: „Biserica se numește instituția sfântă, care este întemeiată de Cuvântul Cel întrupat al lui Dumnezeu, spre mântuirea și sfințirea oamenilor și posedă puterea și autoritatea Lui dumnezeiască, constând din oamenii care au aceeași credință, se împărtășesc de aceleași Sfinte Taine și se împart în popor și clerul conducător, care-și derivă puterea, prin succesiune neîntreruptă, de la Apostoli și prin ei de la Domnul.”¹⁹
Implicații pentru educație
Studiul epistolelor Sfântului Ignatie Teoforul reprezintă nu doar un exercițiu de erudiție patristică, ci și un demers formativ cu valoare pedagogică autentică în cadrul orelor de Religie. Înțelegerea structurii Bisericii — ca unitate tripartită de episcop, preoți, diaconi și credincioși, în jurul unui singur Hristos — oferă elevilor un cadru conceptual solid pentru a distinge fundamentele teologice ale Ortodoxiei de alte configurații ecleziastice și de interpretările eretice combătute de Sfântul Ignatie. Familiarizarea cu scrierile Părinților Apostolici contribuie, totodată, la dezvoltarea competenței de lectură a textului teologic, o abilitate insuficient valorificată în practica didactică curentă.
Din perspectiva formării profesorilor de Religie, cunoașterea eclesiologiei ignaţiene oferă resurse argumentative pentru explicarea unor concepte-cheie din programă — sobornicitate, apostolicitate, ierarhie sacramentală —, dincolo de abordarea catehetic-descriptivă. Introducerea în activitățile didactice a unor fragmente din epistolele Sfântului Ignatie, comentate în contexul lor istoric și doctrinar, poate stimula gândirea critică a elevilor și poate adânci înțelegerea lor despre ceea ce înseamnă apartenența la o comunitate eclezială vie, nu doar la o instituție formală. Astfel, lectura patristică devine un instrument de educație religioasă integrată, capabilă să articuleze cunoașterea istorică, reflecția teologică și trăirea duhovnicească.
Note și referințe
¹ Scrierile Părinților Apostolici I, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, tr., note și indice de pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1979, p. 147.
² Scrierile Părinților Apostolici I, p. 148.
³ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 150.
⁴ Canonul Ortodoxiei I, Canonul apostolic al primelor secole, tr. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008.
⁵ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 150.
⁶ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 157.
⁷ Nicolae Fer, www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfanta-treime/sfanta-treime-sobornicitatea-bisericii-68879.html, accesat pe 26.04.2019, ora 12:00.
⁸ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 159.
⁹ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 171.
¹⁰ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 166.
¹¹ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 158.
¹² Scrierile Părinților Apostolici I, p. 170. ¹³ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 158.
¹⁴ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 184.
¹⁵ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 188.
¹⁶ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 168.
¹⁷ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 164.
¹⁸ Scrierile Părinților Apostolici I, p. 167.
¹⁹ Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. de Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 281.