În contextul educațional contemporan, relația dintre cunoaștere și transcendență capătă o dimensiune pedagogică fundamentală, deoarece actul învățării nu se limitează doar la acumularea de informații, ci presupune o transformare profundă a conștiinței elevului prin depășirea granițelor experienței imediate. Procesul educativ autentic îl conduce pe cel care învață dincolo de limitele percepției senzoriale și ale cunoașterii empirice, către acea zonă transcendentală unde se nasc înțelesurile profunde și se formează judecățile de valoare. Astfel, pedagogia modernă nu poate ignora dimensiunea metafizică a cunoașterii, fiind chemată să faciliteze nu doar transmiterea de cunoștințe factuale, ci și trezirea în elev a capacității de a transcende imanentul cotidian pentru a atinge adevărurile esențiale care dau sens existenței umane.
Dihotomia conceptuală relevă forme relaționale ale cunoașterii ca elemente-paradox cu care se confruntă gândirea empirică.
Amplasarea în atemporalitate a ființei umane aparține noțiunilor vehiculate anterior. Miracolul influenței divine în actul temporalității, individuale sau generale, ne suprimă efortul continuu de permanentizare a unicității individului. Nu putem gusta veșnicia unei trăiri fără a nu ne raporta la limitele impuse de Marele Gânditor, întipărite deja în structura metamorfozelor structurale ale ființei dogmatice, omul. Trăim într-un univers multidimensional, impresionant de misterios, însă cu o gândire conceptuală ontologică oferită. Astfel, transcedentalul coboară în imanent. Cenzura transcedentală e văzută ca o limitare a accesului la absolut. Metaforizarea coborârii transcendentului ar deveni o descifrare a unui sens din istoria metafizicii.
Cunoașterea este bazată pe înțelesuri deplin exprimate fie matrial, fie expozitional. Este precum o trilogie a existenței sacerdotale, o infinitate de experiențe filtrate și amplificate în multe posibilități. Actul cunoașterii e supus rațiunii pure.
Conceptele transcedentale exprimă forme ale cugetării în plenitudinea originalității expresiei, ale înțelesului. Acestea sunt alcătuite din materie și din corp fonic, contopite și decantate de conștiința umană în concepte despre realitatea răsunătoare a vremurilor noastre.
Transcedentul este o proiectare dincolo de linia faptelor, ce sunt sau pot să devină obiecte ale simțurilor. Expresia simțurilor este o primă instanță de control a cunoașterii. Ideile despre transcendet sunt dincolo de orice control al experienței. Putem anticipa experiența în sine, formând o judecată transcedentală. Apare înțelesul ca un tipar reprezentat transcendental.
Cunoașterea individuală, în oricare dintre formele ei, e în firea ei transcendent cenzurată, irevocabil cenzurată din punctul meu de vedere de identitatea divină pentru că apără misterele existențiale de a fi cunoscute dincolo de imanenta percepere. De ce? Retorica spune că omul nu posedă decât limite ale cunoașterii și ale gândirii din lipsa de control asupra propriilor implicări. Apare disconfortul transcendental, generat de ireversibilitatea structurii umane, care trebuie să fie depășit prin metomorfozarea neverosimilului, fără a tăia legăturile, uneori paralele, dintre lumea reală și Absolut. Astfel, omul nu poate fi decât una dintre variantele fără număr ale adevărului absolut sau ale adevărului etern, ce oferă diverse forme inteligenței, o complicitate cu iluzii senzoriale. Așadar, paradoxul existential, ce deține frumusețea intangibilului, trebuie să conțină frumusețea transcendentă.
În filosofie, cuvântul ”transcendent” are înțelesul de ”ceva” ce este susceptibil. La Kant însă ”transcendental” are sensul special și précis în toate obiectele, întrucât acest mod este ”a priori” . Astfel, rațiunii pure i se aduce o critică îngrijită, plecând de la un paradox existential, ce precizează că unei noțiuni ce derivă din experiență nu i se dă nicio impresie. Adică ceea ce este susceptibil e de foarte mare generalitate.
Poate fi vorba de o coincidență a transcedentalului cu transcendental, un proiect determinat de realismul critic al sinelui plasat in locul Marilor Sensuri. De exemplu, Omul are suflet! I s-a dat din afară. Deci, sufletul este partea metafizică din om… Apare astfel o analitică existențială a ființei umane prin cunoașterea nemuririi.
Omul rostește cuvinte! Dar cuvintele nu se văd! Ele pot răni sau pot ferici pe cineva, dar acele vorbe nu au structură materială, palpabilă, decât un câmp fonetic vehiculat , uneori la întâmplare. Cuvintele au correspondent în imaterialitatea spunerii, dar , mai les, în nuanța senzorială. Pot fi descompuse în emoții, trări, însă nu mai pot fi adunate la loc… putem ”arunca” unele cuvinte la întâmplare, dar nu la putem șterge sau readuce în locul de unde le-am aruncat… Expresia simțirilor trebuie corelată cu abstractul cotidian ,fără a putem explica aici în ce constă transcedentalul.
În concluzie, estetica transcedentală folosește sensibilitatea și o descompune pentru a stabili în ce constă contribuția ei la cunoaștere. Rațiunea pură este una dintre laturile fundamentale ale cunoașterii, alături de sensibilitate, intelect și percepție transcedentală. Putem reduce transcendentalul la o idee logică ce nu reprezintă altceva decât a scăpa de mister, de a da un sens uman frumosului. A transcende sfera conștiinței sau a eului cu toate conținuturile imanente pentru a cerceta dincolo de noi e un termen opus realității sensibile.