Termenul „comunicare” provine din latină, “communis” însemnând “a pune în comun”, “a fi în relaţie”. A fost folosit din secolul al XIV-lea cu sensul de “a împărtăşi”, “a împărţi mai multora”. În secolul al XVI-lea termenul primeşte un înţeles nou datorat dezvoltării poştei şi a drumurilor moderne: “a transmite”. Din secolul al XIX-lea, sensul “a transmite” ajunge pe primul plan în contextul dezvoltării unor tehnici moderne de comunicaţii (trenul, telegraful, automobilul, telefonul). Secolul al XX-lea determină odată cu apariţia noilor mijloace de comunicare (radio, cinema, televiziune) o schimbare a sensului termenului: “ideea de împărţire, împărtăşire (a unor mesaje) va fi dublată de cea de transmitere (comunicare instrumental)” (Drăgan, I., 2007, p. 16).
Noţiunea „comunicare” a primit de-a lungul timpului nenumărate definiţii, care marchează analiza acesteia din perspectiva a numeroase domenii: biologie, matematică, informatică, sociologie, psihologie, lingvistică, antropologie. Amploarea acesteia a generat apariţia şi dezvoltarea ştiintelor comunicării sau a teoriei comunicării.
În definirea comunicării, O’Sullivan prezintă două tipuri de definiții. În primul rând, comunicarea este văzută ca un proces prin care emiţătorul trimite un mesaj receptorului, iar studiul comunicării vizează etapele acestui proces. În al doilea rând, atenţia este îndreptată spre elementele care generează sensul (textul, receptorii, contextul) (O’Sullivan, T., 1994, pp. 50-51).
Ioan Drăgan reţine cinci definiţii ale comunicării, fiecare insistând pe una dintre dimensiunile specifice: transferul de informaţie, influenţa sau efectul asupra receptorului, relaţia dezvoltată între emiţător şi receptor, producerea şi receptarea mesajului (Drăgan, I., 2007, pp. 18-19).
Pentru a demonstra multitudinea accepţiunilor, este de menţionat demersul lui Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson, care în lucrarea lor “The Functions of Human Communication. A Theoretical Approach” au reţinut şi au analizat 126 de definiţii ale comunicării. Autorii demonstrează că în ciuda numărului mare de definiţii, în funcţie de domeniu, termenul este folosit într-o accepţiune particulară, specializată, deseori în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte domenii.
Frank E.X. Dance distinge în articolul “The ‘Concept’ of Communication” (Journal of Communication 20 (2), 1970, p. 201) 15 componente conceptuale ale comunicării: “(1) schimb verbal de gânduri sau idei; (2) proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi alternativ, ne străduim să fim înţeleşi de ei;(3) interacţiune (chiar la nivel biologic); (4) proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acţiona efectiv şi de a apăra sau întări eul; (5) proces de transmitere a informaţiilor, a ideilor, emoţiilor sau priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.); (6) transfer, schimb, transmitere sau împărtăşire; (7) proces care uneşte părţile discontinue ale lumii vii; (8) proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora; (9) totalitatea mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri); (10) proces de îndreptarea a atenţiei către o altă persoana în scopul reproducerii idelor; (11) răspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul; (12) transmitere a informaţiei (care constă în stimuli constanţi) de la o sursă la receptor; (13) proces prin care o sursă transmite un mesaj către un receptor cu intenţia de a-i influenţa comportamentele ulteriore; (14) proces de tranziţie de la o situaţie structurală în general la o altă situaţie, aflată în-tr-o formă perfectă; (15) mecanism prin care se exercită puterea” (Marinescu, V., 2003, pp. 40-41).
Fiecare disciplină oferă o perspectivă specifică asupra fenomenului comunicării, astfelː
- „modelele cibernetice ale transmiterii informaţiei desemnează comunicarea ca un concept cuantificabil al cantităţii de informaţie (vehiculând teoria matematică a informaţiei construită de Shannon, 1997) (Mabilon-Bonfils, 1997);
- sociolingvistica aminteşte că actul comunicării este o practică socială şi că o situaţie de comunicare este, de asemenea, socială (Mabilon-Bonfils, 1997);
- filosofia analizează comunicarea ca transmitere a ştiinţei, a unor judecăţi de valoare, a unor atitudini şi stări emoţionale (Aiftinca, 1987);
- lingvistica vede în comunicare o transmitere de semnificaţii cu ajutorul semnelor (L. Wald);
- psihologia socială examinează comunicarea ca factor social, furnizor de informaţii sociale, aptitudinea de a comunica devenind una dintre componentele sociale ale omului (Raynal, Rieunier, 1997)” (Cerghit, I., 2008, p. 64)
Jean Lohisse identifică două generaţii de teorii ale comunicării:
a) generaţia modelelor lineare care definesc comunicarea ca transmitere a unui conţinut:
– teoria matematică a informaţiei a lui Shannon şi Weaver;
– lingvistica textuală şi teoriile semnelor, dezvoltate de semiologiile structuraliste, începând cu Saussure;
– teoriile comportamentului (behavioriste);
– teoriile difuzioniste cum sunt cele funcţionaliste ale lui Lazarfeld;
b) generaţia modelelor care percep comunicarea ca punere în relaţie:
– curentul sistemic (modelele cibernetic, organizațional şi constructivist);
– pragmatica psihologică şi relaţională (şcoala de la Palo Alto, interacţionismul, etnometodologia);
– studiile de antropologie a comunicării;
– teoriile de pragmatică a comunicării. (Drăgan, I., 2007, pp. 37-39)
Bibliografie
Cerghit, Ioan, Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii, Iaşi, Polirom, 2008
Drăgan, Ioan, Comunicarea: paradigme şi teorii (Volumul I), București, RAO, 2007
Marinescu, Valentina, Introducere in teoria comunicarii. Principii, modele, aplicatii, București, Tritonic, 2003
O’Sullivan, Tim & alii, Key concepts in communication and cultural studies, London, Routledge, 1994