Fiecare copil este un univers căruia încercăm să-i descoperim potențialitățile și să îl ajutăm să și le dezvolte. Fiecare copil este o entitate specifică, ce merită toată iubirea, grija, priceperea și atenția noastră.
Cuvinte cheie: computer, cyberpeople, loneliness
Starea de fapt actuală din România (ca, de altfel, din întreaga lume) este puțin mai complicată, pentru că, paralel cu evenimentele naturale, geopolitice și sociale, care afectează sistemele de educație, avem de evaluat rolul unui competitor, calculatorul, veritabil membru al familiei cu acte în regulă. Prezența acestuia are efecte pozitive sau negative, în funcție de cum sunt instruiți copiii să-l utilizeze; de exemplu, internetul ne-a făcut cetățeni universali; de asemenea, intrând în fascinanta lume a internetului multicultural, multiștiințific, avem garanția că, pentru subiectul căutat, vom putea găsi nu una, nu două ci zeci de cărți și studii într-un interval extrem de mic de timp; în comparație, intrarea într-o bibliotecă reală… Dar, pe lângă beneficiile și confortul aduse omului de calculator, acesta are două mari păcate: a reușit să-i izoleze pe copii de grup, de prieteni, de colegi, trimițându-i într-o singurătate suspectă, și să le livreze informații nefiltrate și nespecifice vârstei. Privit cu aceste valențe, calculatorul pare a relua tema veche a percepției, ca în Apocalipsă – de temut numai pentru cei păcătoși, dar benefică pentru cei morali; sau ca în percepția asupra Mumei Pădurii, negativă pentru cei care intrau în pădure să taie copaci, să deranjeze animale, dar pozitivă pentru copiii care se pierdeau în desișul ei, pentru pustnici.
Ca profesori, ne întrebăm cum vom reuși să modelăm semințele pentru lumea viitoare, care, așa cum spuneam, este anticipată ca o societate a conștiinței.
Pentru că, așa cum ni se arată acum, omul, pierdut în facebook, mailuri și chaturi, adică în intimitatea calculatorului său, va trăi cu certitudine în singurătate și va fi asocial! Episodul prezentat mi-a dat de gândit, pentru că ridică serioase întrebări legate de viitorul educației, de profilul viitoarei generații de școlari, de modul în care ar putea fi abordați, așa încât instrucția lor să nu fie un eșec. Cu toții – părinți și profesori – ne dorim ca adultlescența lor să nu fie nici hedonistă, nici larvară, nici precară, nici ineficientă, adică vrem să le asigurăm informații și să le formăm competențe care să-i facă să fie stăpâni pe viitorul lor. Cu aceste idealuri, suntem convinși că, în cultură și în educație, trebuie să avem mereu în atenție semnalele primite de la oamenii de știință, de la futurologi, ca să ne adaptăm metodele acționale. De aceea, nu trebuie nici să ignorăm, nici să trecem în derizoriu informațiile despre descoperirile științifice, pentru că s-ar putea să ne coste tocmai…existența noastră ca specie. De exemplu, din Revista de știință și Tehnică, suntem informați că 2045 va fi anul singularității, aceasta însemnând că superinteligențele nu vor mai fi de domeniul cinematografiei, ci al realității! Ce viziune vom avea atunci despre existență, dacă cercetătorii sunt tot mai atrași de diversificarea formelor de realitate augmentată, de proiectul vieții veșnice, de învierea morților online. Așa cum funcționează acum mijloacele de comunicare prin internet, nu mai avem nicio îndoială că, după moarte, vom putea trăi, în continuare, ca fișiere. Dar atât! Adică, sub auspiciile softurilor, vom fi iluzii de existențe și nu existențe! În ultimele zile , s-a vehiculat chiar posibilitatea construirii unor holograme materne; pentru juriști, apariția, funcționarea și activizarea acestora, ca și viața veșnică online ar putea pune probleme de drept civil, legate de succesiuni, de moșteniri, pensii, de asigurări sociale.
Am asistat, în septembrie 2017, la prima conferință de anvergură, în care, reunind manageri din administrația publică centrală, organizatorii au invitat firma HP, care a avertizat, pentru întâia dată în mod oficial, asupra transumanismului și a singularității. S-a anticipat că România va intra în acest proces în maximum 10 ani și ar fi bine să ne trezim, să nu-l mai privim ca pe un produs de laborator ori să ne amăgim cu arhicunoscuta propoziție nouă nu ni se poate întâmpla, pentru că s-ar putea ca trezirea să fie prea târziu. Multe dintre lucrurile preconizate a se întâmpla în perioada singularității ni se par acum desprinse din SF-uri; de exemplu: upgradarea software-ului genetic, computerele mai inteligente de milioane de ori decât oamenii și, de aici, concomitența gândului cu comunicarea, intrarea pe piață a automobilului automat și eliminarea celui manual. De câțiva ani, specialiștii (în științele spațiului, sociologi, geneticieni) au analizat și posibilitatea de viață pe alte planete, ca urmare a experimentării transportului interplanetar și a locuirii acolo; ne gândim că universul va putea oferi acum o educație…universitară, fiind universitatea lui Dumnezeu. Alte semne ale venirii singularității, deși par destul de depărtate, s-ar putea să intre în viața noastră foarte curând, ar fi: analiza sinelui cuantificat, care va fi o victorie în tratarea individuală a bolilor, apariția cyborgilor și acomodarea omului cu aceștia( de exemplu, armatele americane și nu numai experimentează deja cyborgii-spioni de tip gândaci, melci, echipați cu camere de luat vederi și baterii, care se pot încărca automat, prin procesele chimice din corpul lor). Amintim că prezentarea robotului Sofia în 2018 a făcut ca Sala palatului din București să fie neîncăpătoare. Dacă am bifa fiecare dintre evenimentele amintite pe care le-am întâlnit sau de care am auzit deja, am constata că cel puțin jumătate dintre ele există în viața noastră actuală și s-au fixat atât de bine, încât ni se par firești, nu mai au caracteristicile noului, ci pe cele ale necesarului. Concluzia este că, până la singularitate, nu mai e nici măcar un pas, fiindcă ea a început să-și arate colții demult! Culmea este că, atât ca oameni, cât și ca pedagogi, ne lipsește reacția, că avem o stare de paralizie, de acceptare, de resemnare mioritică, reluând aproape conștient viitorul dinozaurului; adică auzim ce ni se pregătește, ne sperie când vedem începutul pregătirilor, dar parcă așteptăm ca cineva, un terț, să oprească această mișcare agresivă. Pe acest portativ, ne vin în minte versurile lui Lucian Blaga: Oprește trecerea!/ Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire,/ Dar te rog, oprește, Doamne , ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!
Trecând în registrul comic, am spune că de la singurătatea în care mulți dintre elevii și studenții de azi se află acum (izolați în computerele personale), la singularitatea în care vom intra nu peste mult timp, când ne va depăși intelectual și funcțional calculatorul, când vom trăi alături de cyberoameni și vom lupta să ne apărăm specia, e diferență doar de …un sufix: …(u) laritate! De curiozitate, poate ar trebui să ne întrebăm serios ce efecte vor putea avea implanturile cu cipuri de informații în susținerea examenelor de admitere, care vor fi actorii educației în anul singularității! Dacă tot ne vor dirija, odată cu momentul singularității, calculatoarele și vor face ele totul, noi, oamenii, ce-o să facem? Umbră pământului degeaba! Ne amintim că, elevi sau studenți fiind, în perioada vacanțelor de vară, așa de mare era plictiseala pe la sfârșitul ei, că ne doream cu mare nerăbdare să înceapă școala, aceea de care nu eram noi prea încântați în perioada anului. În ce cheie vom mai măsura pro-gresul omenirii?
Și, revenind, dacă viața oamenilor concurați de computere va fi ca o imensă vacanță de vară, cu plictiseală infinită, ce vom face? În scrierile iudaice vechi este prezentat abisul morţilor, Sheol, asimilat iadului biblic, dar descris ca un loc de plictiseală (și nu de damnare). Și dacă iadul nu e decât o mare plictiseală, atunci viața noastră va fi un iad? Folclorul nostru are un enunț cu caracter de adevăr, verificat de-a lungul timpului: Urâtul din ce-i făcut? Din omul care-i tăcut! Tăcerea cyberomului ( fie că este robot, fie că este computerul personal) nu poate aduce fericirea! Sperăm ca trezirea noastră să fie și la timp și cu folos, pentru că, altfel, vom avea destinul lui Ilie Moromete, cel care s-a autoiluzionat că lumea e sub controlul lui și a sfârșit păcălit de ea. Sau al lui Dionis, din nuvela fantastică a lui Mihai Eminescu, care, după ce a rostit fraza neterminată Oare nu sunt chiar eu Dumne…?, a fost izgonit din împărăția cerului, ca pedeapsă pentru îndrăzneala păcătoasă de a se fi egalizat cu Atotstăpânitorul.
Bibliografie
Chang, Joo Ha, Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb și istoria secretă a capitalismului, Editura Polirom, Iași, 2012
Drăgănescu, Mihai, Societatea conștiinței, Institutul de Cercetări pentru Inteligență Artificială a Academiei Române, 2007
Fukuyama, Francis, Sfârșitul istoriei și ultimul om, Editura Paideia, 1992
Jianu, Magda, Gramatica pentru cultura generală, Editura Universitară Craiova, 2017