Datorită complexităţii sale, în studiul comunicării de masă apar multe direcţii de cercetare, în cadrul cărora atenţia este centrată fie pe elementele componente (studiul instituţiilor media, al proceselor de colectare, prelucrare/producere şi difuzare, al publicului/audienţei, abordarea lingvistică şi semiotică, abordarea socio-psihologică), fie pe funcţiile comunicării de masă (abordarea funcţionalistă), fie pe efectele comunicării de masă (studiul impactului media).
La aceste direcţii se adaugă abordarea istorică, care în condiţiile complexităţii domeniului nu apare deloc ca un proces facil. Istoria comunicării de masa menţine concepte specifice cunoaşterii istorice, precum fapt istoric, eveniment.
Pentru a fi considerat fapt istoric, o primă condiţie ar fi ca faptul respectiv „să se fi întâmplat cu adevărat” (P. Veyne, 1999, p 12). Se constată că procesul de selecţie a faptelor istorice nu este unul obiectiv: „pot fi numite fapte istorice anumite manifestări ale vieţii indivizilor şi a societăţii, care sunt alese dintr-o mulţime de manifestări de acelaşi gen pe baza relaţiilor lor de cauză-efect şi a acţiunii lor în cadrul unei totalităţi mai ample. Criteriul alegerii îl constituie aici semnificaţia, importanţa evenimentului sau procesului dat sau a produselor acestora. Se presupune, deci, un sistem de referinţă determinat, în cadrul căruia şi în funcţiune de care se operează valorizarea şi deci selectarea; se presupune totodată existenţa unui subiect care întreprinde aceste operaţii” (A. Schaff, 1982, p. 244) Acelaşi eveniment poate fi sau nu considerat fapt istoric, în funcţie de demersul istoric realizat (istorie politică, culturală, a comunicării de masă) sau a timpului considerat: geografic, social sau individual (F. Braudel, 2008, p. 15).
Conceptul de eveniment este definit ca diferenţa ce rupe rutina: „un eveniment se desprinde pe un fond de uniformitate; este o diferenţă, un lucru pe care nu-l putem cunoaşte a priori: istoria este fiica memoriei” (P. Veyne, 1999, p 12). Raymond Aron foloseşte iniţial termenul de eveniment cu sensul de „întâlnire sau accident”, pentru a-l defini apoi ca „datul primar: ceea ce nu este dar se petrece, traversează existenţa la limita insesizabilului ce separă două momente” şi face distincţia între evenimentul din natură şi evenimentul uman (R. Aron, 1997, pp. 57-58).
Pentru realizarea unei istorii complete, „totale”, a comunicării de masă se conturează următoarele orientări:
- tehnicile media: „Este important de a trasa istoria acestor media ca tehnici, de la primele lor aplicaţii până la adoptarea lor de către o societate determinată şi utilizarea lor de către oamenii care o compun: este deopotrivă o cronologie şi o geografie a media. Cei doi ochi ai istoriei lor, după expresia lui Anatole France, de la presa de tipărit a lui Gutenberg, simpla maşină de copiat, până la teleinformatica casnică, apărută la utilizatorii particulari odată cu primele Minitel-uri”;
- contextul socio-cultural al apariţiei şi impunerii fiecărui media: „De la Gutenberg până în zilele noastre, istoria media se întreţese cu aventura industrială şi cu luptele pentru libertate” ;
- diferitele tipuri de media şi interacţiunile dintre acestea;
- publicurile specifice;
- influenţa media asupra societăţii şi culturii (I. Drăgan, 1996, p. 53).
Referindu-se strict la istoria jurnalismului, Barbie Zelizer distinge între:
- istoria jurnalismului la scară redusă (memorii, biografii, istorii organizaţionale) care vizează jurnalismul din punctul de vedere individual sau al unor organizaţii individuale;
- istoria jurnalismului la scară medie (perioade, teme, evenimente) se bazează pe demarcaţiile temporale;
- istoria jurnalismului la scară mare, adică în raport cu dezvoltarea statului naţional (B. Zelizer, 2007, pp. 99-116).
Marian Petcu arată că în ceea ce priveşte istoria comunicării de masă în România restanţele „sunt mai multe şi mai grave decât par la prima vedere. Nu avem o istorie a fotografiei, fotoreportajului, a jurnalismului, ca practică profesională, nu ştim când apar, la noi, anumite genuri jurnalistice, nu avem un studiu pertinent despre apariţia şi evoluţia televiziunii şa.m.d.”. Autorul concepe istoria presei din România în date bazată „pe o logica evenimenţial-cronologică. Adică o succesiune de repere temporale (exprimate calendaristic) ale producerii unor evenimente relevante”. Revenim la conceptele specifice cunoaşterii istorice, ca dată, eveniment, document, care sunt definite în raport cu proiectul iniţiat, al unei istorii a presei:
- data este „un descriptor sau o serie de descriptori spaţio-temporali, instituţionali, tehnologici, contextuali politici etc., de la caz la caz”;
- evenimentul este „o relaţie, prin urmare nu există eveniment în sine, ci eveniment ca diferenţă, ca singularitate rezultată din relaţia cu alte fapte, ca raportare la ceva”;
- documentul este „tot un eveniment. El poate fi asimilat surselor narative ori celor documentare, în funcţie de conţinut şi de destinaţie”. (M. Petcu, 2008, p. 12-13)
Abordarea istorică a comunicării de masă apare deja ca disciplină de studiu în cadrul departamentelor de jurnalism şi ştiinţele comunicării. Referindu-ne strict la forma actuală a istoriei comunicării de masă, ea apare ca un conglomerat de istorii eterogene: ale tehnicilor media, ale diferitelor media, ale diferitelor publicuri, ale efectelor media asupra societăţii şi culturii, care ating stadii diverse de dezvoltare la nivelul fiecărei naţiuni.
Bibliografie
Aron, Raymond, 1997, Introducere în filozofia istoriei, Bucureşti, Humanitas
Braudel, Fernand, 2008, Scrieri despre istorie, Bucureşti, Comunicare.ro
Drăgan, Ioan, 1996, Paradigme ale comunicării de masă, Bucureşti, SANSA
Petcu, Marian, 2008, Studii şi cercetări de istorie a presei, Arad, Vasile Goldis University Press
Schaff, Adam, 1982, Istorie şi adevăr, Bucureşti, Editura Politică
Veyne, Paul, 1999, Cum se scrie istoria, Bucureşti, Meridiane
Zelizer, Barbie, 2007, Despre jurnalism la modul serios: ştirile din perspectivă academică, Iaşi, Polirom