Valențe educative în context european

În contextul unei societăţi care se schimbă, dreptul la educaţie este unul din drepturile fundamentale ale omului şi temelia unei societăţi drepte, angajată pe calea progresului şi prosperităţii. În viziunea Comisiei Internaţionale a Educaţiei pentru sec. XXI, actul educativ trebuie văzut nu ca un privilegiu pentru câţiva, ci ca un drept al tuturor. Şcoala românească actuală se află mereu într-un efort de schimbare şi adaptare la cerinţele societăţii democratice, modernizarea şi ridicarea calităţii sale la nivelul standardelor educaţionale europene implicând o examinare atentă şi actualizată în concordantă cu evoluţia sistemelor de învăţământ din celelalte ţări europene, îndeosebi din ţările Comunităţii Europene.

Datoria fiecărei instituţii din sistemul naţional de învăţământ este de a asigura, atât desfăşurarea în condiţii optime a actului didactic propriu-zis, cât şi îmbinarea eficientă a tuturor formelor educaţiei, pentru a contribui la dezvoltarea profesională şi personală a elevilor, la bunăstarea societăţii şi la dezvoltarea durabilă. Asigurarea calităţii în educaţie impune existenţa unor cadre didactice cu o pregătire şiinţifică şi psiho-pedagocică temeinică, ce se implică activ în actul didactic,permanent receptivi la reformele educaţionale şi la schimbările din mediul socio-cultural.

Învăţământul românesc capătă noi valenţe în condiţiile impuse de reforma cu deschidere europeană. În societatea contemporană, dinamică şi mereu în transformare, cu schimbări rapide şi efecte imediate, educaţia şi învăţământul trebuie reînnoite, completate, adaptate, iar concepţia de educaţie regândită şi modernizată. Au apărut noi educaţii ca: educaţia civică, educaţia morală şi religioasă, educaţia estetică, educaţia pentru pace şi cooperare etc. Menirea noastră ca dascăli este nobilă, dar şi grea. Omul needucat nu este în stare sa patrunda în resorturile intime ale existenţei sale biologice şi nu poate admite răspunderile faţă de viaţa prezentă şi viitoare. Din perspectiva aderării României la U.E., educaţia şi învăţământul se află în faţa unei mari provocări: creşterea importanţei acordate disciplinelor ştiinţifice şi tehnice prin revizuiri generale ale conţinuturilor, stabilirea unor legături mai strânse cu viaţa, pentru integrarea într-un spaţiu al ştiinţei şi cercetării europene. Pentru a sublinia importanţa pe care România o acordă integrării în U.E., la 28 ianuarie 2005, la Bucureşti, a fost inaugurat „Anul european al cetăţeniei prin educaţie. Fiecare disciplină de studiu trebuie să implementeze în conştiinţa elevilor dorinţa „de a trăi şi învăţa în democraţie‖ pentru ca să se realizeze dialogul intercultural şi comunitar în societatea românească actuală. Conştientizarea complicaţiei vârstei adolescenţei face ca astăzi tineretul să fie una din temele majore ale anexietăţii sociale, impunând conţinuturi educaţionale curriculare şi mai ales extracurriculare.

Democratizarea relaţiilor sociale în contextul european actual determină şcoala să perceapă elevul ca pe un individ cu drepturi, care trebuie protejat în virtutea vulnerabilităţii sale. Colaborarea între cadrele didactice de diferite specialităţi permite un parteneriat eficace între şcoală şi comunitatea locală, având drept scop educaţia bazată pe cunoaştere şi adevăr, creşterea încrederii membrilor societăţii în faţa educativă a şcolii.

Lumea contemporană, fragmentată economic şi politic, cultural şi religios are două alternative:
1. coexistenţa paşnică prin colaborare şi cooperare în temeiul solidarizării pentru atingerea scopurilor comune: bunăstare, pace etc.
2. stabilirea unor relaţii armonioase în cadrul comunităţilor din U.E. În căutarea forţelor capabile să favorizeze coeziunea şi identitatea U.E., problema rolului public al religiei europene este deosebit de importantă.

Pluralismul religios, reprezentat de confesiuni şi religii ce se deosebesc filosofic, dogmatic şi liturgic, dar care au şi elemente comune: credinţa în Dumnezeu, nemurirea sufletului, perfectibilitatea fiinţei umane prin valorile sacre, contribuie la climatul de pace din lume prin toleranţă religioasă. Realizarea în şcoală a unei culturi sau a unei conduite religioase a elevilor este posibilă şi necesară. Formarea tinerilor prin sistemul de învăţământ se cere a fi multidirecţională şi polivalentă. Cum şcoala pregăteşte sistematic individul în perspectivă intelectuală, morală, civică, estetică, igienică etc., componenta religioasă se adaugă acestora în mod firesc, organic, urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea de ordin instructiv şi formativ.

Contează ca aceste laturi ale educaţiei să fie vizate nu în chip concurenţial, ci ca un demers educaţional global, integrator, realizat cu profesionalism şi responsabilitate de către întreg personalul didactic. Într-o perioadă de disoluţie a reperelor morale, educaţia religioasă poate aduce un suflu nou în ceea ce priveşte aspectele relaţionale, comportamentale la nivel individual sau social. Morala de tip religios poate umple un gol sau ne poate ajuta să depăşim anumite sincope de orientare existenţială.

Valorile religioase au virtutea de a aduce oamenii laolaltă, de a crea legături durabile, de a solidariza şi cimenta unitatea grupală, comunitară. Identitatea unei comunităţi se exprimă şi prin îmbrăţişarea unor valori religioase comune ce sunt adoptate şi exprimate în mod liber. Relaţia dintre religie şi educaţie se actualizează diferit, de la ţară la ţară, politicile şcolare puse în act reglementând prezenţa şi ponderea educaţiei religioase în programele şcolare.
O analiză comparativă, între diferitele politici şcolare europene, poate conduce la o serie de concluzii: – în multe ţări europene (mai puţin Franţa), educaţia religioasă este inclusă în curriculum şcolar, punându-se accent mai ales pe elementele valorice şi pe reverberaţiile acestora în dezvoltarea personalităţii; – religia are un caracter obligatoriu şi nu este percepută, prin maniera în care se predă, ca fiind contrară libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti; – educaţia religioasă apare de cele mai multe ori alături de educaţia morală, fiind predate într-un mod comun sau separat. Educaţia pentru toleranţă religioasă deschide perspectiva formării omului din mileniul III, ea având ca obiective: – asimilarea cunoştinţelor referitoare la alte confesiuni şi religii; – cunoaşterea specificului doctrinar şi liturgic al altor confesiuni; – formarea culturii necreştine şi consolidarea culturii creştine; – susţinerea şi respectarea căsătoriilor mixte. Din acest motiv consolidarea conştiinţei şi conduitei tolerante se bazează pe familie, şcoală, biserică, asociaţii religioase, mass-media, internet etc. Apartenenţa oamenilor la spaţiile culturale, lingvistice, religioase diferite este şi trebuie să fie mobilul înţelegerii şi colaborării pentru triumful păcii în lume.

Procesul educativ trebuie conceput astfel încât elevii să preţuiască propria moştenire naţională, să primească contribuţiile originale ale oricărei naţiuni la civilizaţia modernă, pregătind profesorii şi elevii să înţeleagă valoarea diversităţii caracterelor şi a independenţei de spirit.

Bibliografie:
1. Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă: repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
2. Dirigenţia şi consilierea. Ghid metodologic, Editura Gheorghe Aexandru , Craiova, 2004;
3. Dicţionar de orientare şcolară şi profesională, Edtura Afeliu, Bucureşti, 1996, coordonator Tomşa Gheorghe;
4. Tribuna învăţământului, 2004; 5. Tribuna învăţământului, 2005, ianuarie- februarie. |

 

Articole asemănătoare