Stima de sine

Cunoaşterea şi acceptarea de sine sunt variabile fundamentale în funcţionarea şi adaptarea optimă la mediul social în menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale. Cunoaşterea de sine se dezvoltă odată cu vârsta şi cu experienţele prin care trecem.

Stima de sine este unul dintre cele mai cunoscute constructe din psihologie. Cea mai utilizată definiţie a stimei de sine este cea propusă de Rosenberg şi alţi teoreticieni ai ştiinţelor sociale, în anii `60. Mai exact, stima de sine este abordată drept evaluare stabilă şi globală a propriei valori. Stima de sine este una din componentele conceptului de sine şi vizează totalitatea judecăţilor de valoare, pe care cineva le are cu privire la propria persoană.

În adolescenţa timpurie, stima de sine este relativ instabilă însă se stabilizează în adolescenţa târzie. De regulă, o stima de sine ridicată este favorizată de aprobarea din partea parinţilor, susţinerea colegilor, aprecierea prietenilor şi succesul şcolar. Când stima de sine este compromisă, identitatea noastră, relaţiile pe care le avem cu ceilalţi şi felul în care ne simţim în legatură cu noi înşine şi cu locul nostru în lume pot fi mult afectate. Evaluarea globală a propriei persoane în termeni negativi pot avea efecte neplăcute, dar nici evaluarea globală a propriei persoane în termeni pozitivi nu echivalează în mod obligatoriu cu starea de bine la nivel psihic.

O stimă de sine foarte crescută, respectiv valorizarea excesivă a propriei persoane, poate duce la probleme psihologice. Indicat este ca nivelul stimei de sine să aibă un nivel mediu.

Ca persoană, ar trebui sa ne acceptăm necondiţionat, indiferent de succesele sau eşecurile pe care le-am putea avea şi să evaluăm felul în care ne-am comportat într-o anumită situaţie, fără a ne judeca sau eticheta persoana.
Fiecare persoană este valoroasa în sine, prin simplul fapt că există. Diferenţele dintre noi rezidă în ceea ce facem, nu în ceea ce suntem.

Acceptarea necondiţionată presupune admiterea şi asumarea responsabilităţii pentru însuşirile, calităţile şi comportamentele proprii, atât cele bune, cât şi cele rele, fără  a se cataloga pe sine drept bun sau rău.

Bibliografie:
Adriana Băban – Consiliere Educaţională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi consiliere, Ed. Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din România, 2009

Articole asemănătoare