Cărțile Sfintei Scripturi au, atât din punct de vedere spiritual, dar și lexico-gramatical, trăsături cu totul deosebite. În cuprinsul textelor biblice pot fi întâlnite unități lexicale, forme și construcții specifice, inedite, diferite de textele laice, precum și numeroase enunțuri interogative, căci întrebarea este un act de gândire reprezentativ pentru ființa umană, care se raportează într-o manieră problematizantă la sacralitate.
Enunțurile interogative pot funcționa ca acte de vorbire de tip întrebare, marcate prin procedee sintactice, morfologice și lexicale gramaticalizate , presupunând, în mod paradigmatic, existența unui locutor(emițător), care solicită interlocutorului(receptor) un răspuns, funcționând ca întrebări închise sau deschise.
Exemplul: “Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb?” (In.9, 19) (BBVA), (BO) funcționează ca o întrebare închisă, orientând receptorul către un răspuns punctual, de genul da/nu, fariseii solicitând familiei orbului vindecat de Hristos o informație în vederea recunoașterii identității sale.
Există și enunțuri care funcționează ca întrebări deschise, ce solicită un răspuns amplu, dezvoltat, de pildă: „Ce să-ţi facem ca să se potolească marea?”(Iona 1, 11) (BO), Iona fiind solicitat de către corăbieri să ofere un răspuns propriu, să ofere detalii și să comunice eficient.
Însă în textele biblice se întâlnesc şi numeroase situaţii în care enunţurile interogative apar în forme sintactice noninterogative, folosite pentru a performa alte acte de vorbire, construite prin procedee lexico-sintactice explicite și pragmatice implicite. Structurile interogative de acest tip deviază de la funcţia prototipică „întrebare”, dar păstrează de la actul de vorbire prototipic de la care au deviat componenta „orientare a locutorului spre interlocutor”, participând la un amalgam pragmatic cu acte de vorbire declarative, imperative, exclamative, asertive, directive.
Enunțurile declarative au forma enunțiativă și conținutul întrebare. Pot fi neafective, așa-numite interogative indirecte, de exemplu răspunsul Mariei Magdalena la întrebarea îngerilor: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus.” (In.20, 13) (BBVA), în care conținutul interogativ este subordonat verbului de informare, la forma negativă nu știu, determinând modificarea sintaxei interogative în sintaxă declarativă, semnul întrebării fiind înlocuit de punct.
În alt exemplu de enunț declarativ, identificat în Evanghelia după Matei: „Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l mântuiască/scape!” (Mt. 27,49) (BBVA), (BO) funcția întrebare este conferită de elementele prezente în universul comun de discurs, respectiv așteptarea momentului în care să reacționeze, în funcție de sosirea sau nu a proorocului Ilie, presupozițiile nefiind fixate în enunț, ci urmând să fie fixate prin răspuns, întocmai ca în enunțurile interogative.
Structurile declarative sunt folosite și atunci când, cunoscând una dintre presupozițiile întrebării, emițătorul își manifestă dorința de a afla alte informații, de pildă într-una din epistolele pauline: „Aş vrea acum să mă găsesc la voi şi glasul să mi-l schimb, căci nu ştiu ce să cred despre voi!” (Ga.4, 20) (BO)
Apostolul verbalizează dorința de a cunoaște mai multe despre destinatarii epistolei, folosindu-se de un verb care, prin semantica lui, arată lipsa acestor informații: nu știu, din șirul de propoziții ale frazei, ultima având sens interogativ. Conținutul afectiv este și el puternic marcat prin semnul exclamării, exprimând, în cazul de față, incertitudinea.
Gramatica Academiei mai identifică o categorie particulară de întrebări cu structură declarativă, cele construite cu verbul performativ, prin care se numește actul de vorbire performat (în cazul de faţă, te întreb sau echivalente semantice, vreau să ştiu), folosit la persoana I, indicativ, prezent (trecut sau viitor echivalent cu prezentul) activ.
Structurile funcţionează ca acte de vorbire de tip „întrebare”, deşi, din punct de vedere sintactic, întrebarea propriu-zisă este subordonată unui verb de declaraţie (asemănător întrebărilor din vorbirea indirectă): “Tobit i-a zis: «Vreau să știu adevărul: al cui ești, frate, și care-ți este numele?»” (Tob.5, 12) (BO)
Întrebările declarative pot avea și conținut afectiv, constituindu-se în structuri exclamative sau imperative.
– Întrebările cu formă exclamativă pot avea forma afirmativă, conținutul interogativ provenind din expectanța unei reacții din partea interlocutorului, de exemplu, în următorul verset din Apocalipsă: „Şi strigau, uitându-se la fumul focului în care ardea, zicând: Care cetate era asemenea cu cetatea cea mare!”(Ap.18, 18) (BO)
– Întrebările cu formă imperativă pot fi organizate sub forma unei propoziții principale cu formă imperativă sau a unui enunț conținând o propoziție principală și o subordonată sintactic. Exemplificăm cele două tipuri cu următoarele versete din Vechiul Testament:
”Şi a întrebat şi Iacov, zicând: „Spune-mi şi Tu numele Tău!”(Fc.32, 29) (BO)
Se distinge un singur enunț cu formă imperativă, funcția întrebare putând fi dedusă nu numai din conținutul acestuia, ci și din presupozițiile textualizate în enunțul anterior.
“Nu-i da apei niciun loc de ieșire și nici femeii rele să aibă gura slobodă; dacă nu se poartă pe placul tău, desparte-ți-o de trup!” (Sir.25, 25) (BO)
Enunțul imperativ este constituit dintr-o propoziție principală, căreia îi este subordonată o condițională: daca nu se poartă pe placul tău. Pragmatic, se deduce următoarea întrebare logică: Se poartă pe placul tău?, având textualizată și consecința neîndeplinirii condiției: „desparte-ți-o de trup!”
Enunțurile interogative asertive au diferite grade de gramaticalizare, care, contextual, pot fi folosite pentru a face diverse tipuri de aserţiuni.
În exemplul: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?”(In.8, 46) (BO), emitățorul mesajului, Iisus, se adresează iudeilor cu scopul de a realiza o aserțiune, respectiv niciunul dintre voi nu poate dovedi că sunt păcătos.
Un alt enunț cu caracter asertiv îl întâlnim în Psalmi, cu un pronunțat caracter didactic, în fapt, fals interogativ, căci întrebarea psalmistului este urmată imediat de un răspuns, inclus în conținutul propozițional al acesteia, reluat într-o formă afirmativă, interogativa circumscriindu-se intenției didactice a emițătorului: „Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei.”(Ps 23, 11) (BO)
Enunțul interogativ funcționează ca parte dintr-o strategie argumentativă, pentru a demonstra faptul că psalmistul crede fără putință de tăgadă în puterea divină și se încredințează acesteia.
Între întrebările cu conținut asertiv, Andra Șerbănescu identifică și întrebări redundante, numite și tautologice, al căror răspuns se impune ca evidență.
Exemplificăm această subcategorie prin textul Evangheliei după Ioan: „Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?” (In.5, 6) (BO) conținutul propozițional al întrebării fiind, în același timp, și conținutul aserțiunii, în contextul în care se precizează că omul „este aşa încă de multă vreme”, respectiv bolnav de 38 de ani, răspunsul fiind, așadar, o evidență.
Enunțurile interogative directive sunt întrebări folosite imperativ, actul directiv urmărind impunerea voinței emitățorului, care-i va solicita/ordona interlocutorului să facă un anumit lucru.
În exemplul: „Nimic n-ai învățat de la-ntelepți, din toată-nvățătura lor?”(Iz.28, 3) (BBVA), actul de vorbire directiv conținut este: Învață odată!
Conținutul propozițional este în contradicție cu întrebarea, deoarece este pus sub semnul obligației morale a receptorului: ar fi trebuit să înveți de la înțelepți, din învățătura lor, ar fi fost cazul să-ți dai singur seama că ar trebui să fi învățat, amalgamul pragmatic este controlat de maxima moralității, invocată direct de emițător, semnalând un conflict între participanții la acest dialog, respectiv Dumnezeu și prooroc, iar întrebarea are și o componentă retorică.
Enunțurile cu funcție promisivă sunt enunţuri interogative totale, cu structură lexicală fixă şi polaritate inversată, folosite de locutor pentru a-i face interlocutorului o promisiune.
Exemplificăm cu un verset din Vechiul Testament, din cartea Iona: „Dar Eu, cum să nu cruț Ninive, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de o sută douăzeci de miriade de oameni care nu-și cunoșteau dreapta sau stânga? și vitele lor multe?…” (Iona 4, 11) (BBVA)
În cazul de față, întrebarea face parte dintr-un dialog al lui Dumnezeu cu Iona, profetul care a fost trimis să vestească voința Sa ninivitenilor, pentru a-i salva de la pieire. Este binecunoscută încercarea lui Iona de a se sustrage misiunii profetice, precum și modul în care va ajunge la înțelegerea necesității asumării acesteia. În finalul cărții, ca răsplată pentru faptul că Iona își duce la îndeplinire misiunea sa, Dumnezeu îi face acestuia o promisiune: că va salva cetatea de la pieire, aducându-i și argumentul suprem: nespusa Sa milostivire și iubire de oameni.
Conținutul propozițional al întrebării face referire la marea milostivire divină, prin analogie cu o faptă a lui Iona. Dacă lui Iona, făptură creată, I se făcuse milă de o plantă, cu atât mai mare va fi mila lui Dumnezeu față de făpturile create de El, care, în plus, sunt ființe umane numeroase și ignorante, necunoscători ai adevărurilor superioare.
Actul comisiv vizează conținutul propozițional, intrebarea fiind orientată cu emfază către receptor, încecând să-i controleze atitudinea, în cazul în care acesta ar avea îndoieli. În traducerile mai vechi ale Bibliei la noi, formulările sunt uneori ambigue, lipsind din primele trei adverbul de negație nu, parte dintr-un mecanism de modalizare, de tipul: cum(dar/dară) să nu? care dă actului de vorbire conținutul comisiv, ele fiind prezente însă, în edițiile mai noi, dând actului de vorbire întrebare și un conținut expresiv.
Există și structuri interogative cu funcție expresivă, folosite pentru a exprima sentimente, stări psihologice provocate de alocutor sau de o stare de fapte din lumea reală. În textul biblic astfel de întrebări sunt frecvente, dat fiind că textele biblice exprimă o gamă foarte largă de trăiri sufletești ale omului în relația sa cu Dumnezeu și cu ceilalți.
Ilustrăm tipul de întrebări acte de vorbire expresive prin textul evanghelic, în care Hristos îi reproșează, cu amărăciune și cu uimire lui Filip faptul că nu-L recunoaște ca Dumnezeu: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” (In.14, 9) (BO)
Locuțiunea adverbială antepusă marchează insistența asupra incapacității lui Filip de a se convinge de adevăr, iar întrebarea funcționează ca o întrebare de rangul II.
Stările psihologice ale psalmistului sunt identificabile în conținutul propozițional al întrebărilor: „Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit?” (Ps 12, 1) (BO): mâhnirea și epuizarea, respectiv nerăbdarea în: „Cand ma vei mângâia?” (Ps.118, 82) (BO), întrebările având, pe lângă caracterul retoric, și funcția de a accentua conținutul expresiv prin totala subordonare a emițătorului față de receptor, relevând nevoia omului de Divin, resimțită în mod dramatic de către psalmist.
Din punct de vedere al modului în care întrebările sunt codificate de către emițător, astfel încât să impună, în anumite grade, răspunsul, întrebările pot fi clasificate ca slab orientate sau puternic orientate.
Din categoria întrebărilor slab orientate, cel mai frecvent întâlnite în textul biblic sunt întrebările de confirmare, o clasă particulară de enunţuri interogative totale/ alternative, prin care emițătorul formulează întrebarea astfel încât solicită din partea receptorului o atitudine de confirmare sau de infirmare a unei părți din propoziția anterioară. Au tipar intonaţional ascendent și structura lexicală fixă, prin folosirea unor mărci gramaticalizate ale orientării spre interlocutor: nu-i aşa?, aşa-i?, da sau nu?, funcția dominantă fiind de „a verifica componenta cooperare a schimbului dialogal dintre emițător și receptor.”
Exemplificăm prin două versete din Vechiul Testament modul în care sunt formulate aceste întrebări ce așteaptă un răspuns de confirmare:
”Căci – nu-i așa? – cum aș putea eu să mă uit la necazul poporului meu, și cum aș putea sa ramân vie când neamul meu piere?” (Est.8, 6) (BBVA)
”Ca să ne prădaţi ne-aţi chemat, nu-i aşa?… „ (14Jd.15-16) (PROTESTANTĂ)
Prima întrebare prezintă o particularitate diferită față de majoritatea unor astfel de întrebări, pentru că este o construcție formată din patru propoziții, marca orientării spre interlocutori fiind prezentă în prima parte a construcției, având, din punct de vedere pragmatic, o pronunțată intenție persuasivă, urmată de modalizator plus verbele la condițional optativ și conjunctiv într-o structură coordonată copulativ. Așadar, informația semantică este poziționată în cea de-a doua parte a întrebării, dorindu-se o confruntare a punctului de vedere al emițătorului cu cel al receptorilor, intonația enunțului fiind descendentă.
Cea de-a doua întrebare are scopul de a verifica valoarea de adevăr a aserțiunii, putând fi clasificată logic drept pozitivă, în ciuda formulării ei negative, căci răspunsul așteptat este unul afirmativ. Pe de altă parte, negaţia poate funcționa şi în această situaţie ca modalitate de atenuare a potenţialului agresiv al structurii interogative.
Din categoria întrebărilor puternic orientate fac parte întrebările retorice, unele dintre cele mai frecvente tipuri de întrebări întâlnite în textul biblic.
Interogativele retorice sunt structuri sintactice interogative – totale sau parţiale – care impun un răspuns propozițional, invitând receptorul să evalueze, să recepteze asupra conținutului propozițional. Funcția lor este de a verifica atitudinea receptorului față de presupozițiile unui conținut al aserțiunii făcută de emițător, fără să prezinte diferențe formale față de alte tipuri de interogații. Întrebările retorice se pot clasifica într-un număr destul de mare de subcategorii, pe care le vom enumera și exemplifica după cum urmează:
– întrebări retorice pozitive, cu formă afirmativă: „Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce locuieşte întru cele înalte și spre cele smerite priveşte, în cer şi pe pământ?”(Ps.112, 5-6); „Că cine este Dumnezeu afară de Domnul? Şi cine este Dumnezeu afară de Dumnezeul nostru?” (Ps.17, 34) (BO)
În exemplele alese, reprezentând întrebări retorice totale, cuvântul interogativ ia valori din domeniul cuantificatorilor universali(cine-nimeni), răspunsul așteptat fiind: Nimeni nu este ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce locuieşte întru cele înalte și spre cele smerite priveşte, În cer şi pe pământ, nimic altceva decât o recunoaștere de către emițător a punctului de vedere formulat în conținutul propozițional.
–întrebări retorice negative: “Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?” (In.18, 11) (BO)
În acest exemplu în conținutul propozițional este prezent, ca în cazul tuturor întrebărilor retorice negative, adverbul de negație nu, iar întrebarea prezintă în mod obligatoriu fenomenul polarității inversate, astfel încât răspunsul așteptat este unul afirmativ, provocând indoiala receptorului asupra conținutului propozițional, efectul fiind unul de emfază.
– întrebări retorice de tip aserțiune, care atrag atenția asupra conținutului propozițional, care se dorește a fi o aserțiune: “Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (Mt.6, 30) (BO)
– întrebări retorice directive, cu o deosebită forță persuasivă: “Poţi să mănânci ce n-are sare fără sare?” (Iov 6, 6) (BO), actul de vorbire funcționând, pragmatic, ca un îndemn: Mănâncă, dacă poți, ceea ce nu are sare!
– întrebări retorice comisive: “Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?”(Mt.6, 30); “Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu?” (Ps.61, 1) (BO)
În primul exemplu se poate observa și mecanismul argumentației, întrebarea având o funcție argumentativă inerentă, pentru că Mântuitorul emite o ipoteză introdusă de corelativul dacă, pe care o susține cu argumente, care să-i convingă de adevărul spuselor sale. În cel de-al doilea exemplu, din punct de vedere pragmatic se observă o strategie argumentativă prin care se obține asentimentul receptorilor, care conduce la un răspuns coorientat cu atitudinea exprimată de către psalmist.
– întrebări retorice expresive, care au o pronunțată valoare afectivă atașată enunțării lor: “Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ?” (Ps.72, 24) (BO)
Se poate observa encomionul, figură a dresării directe la persoana a II-a, ce conferă evidență conținutului afectiv al întrebării, omul conștiențizând că suprema dorință a celui credincios este comuniunea cu divinitatea, care întrece toate doririle vremelnice și incapabile de a-i aduce omului echilibrul, iar răspunsul la această întrebare îl dă Sfântul Ioan Scărarul, ,care afirmă: „Nimic altceva (nu mi-aș putea dori n. n. ) decât să mă lipesc de Tine cu mintea neîmprăştiată în timpul rugăciunii”.
– întrebări retorice care impun un răspuns pe baza evidențelor din context sau făcând apel la judecata receptorului. Vom exemplifica acest tip de întrebări prin textul Evangheliei după Matei, în două dintre variantele textului sacru avute în vedere în lucrarea de față: „Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? (Mt.18, 32-33) (BO)
”Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: “Slugă hicleană, toată datoria aceaea iertaiu ție, de vreame ce m-ai rugat. Nu ți să cădea și ție să-ț fie milă de cel ce e împreună cu tine rob, cum și mie mi-au fost milă de tine?” (Mt.18, 32-33) (ȘERBAN)
Versetele în discuție, din parabola slugii nemilostive, sunt un exemplu de construcție retorică amplă, prin care se solicită un răspuns explicativ al unui tip de comportament, pe baza unei argumentații inatacabile, făcând apel la judecata rațională a receptorului, pe baza evidențelor.
Întrebările retorice reprezintă o formă specială de monolog, în care este anulată granița dintre vorbirea directă și cea indirectă, precum în următorul exemplu: „În Dumnezeu voi lăuda toate cuvintele mele toată ziua; în Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme: Ce-mi va face mie omul?” (Ps.55, 4) (BO)
Se poate identifica un raport cauzal între aserțiune și interogativă, propozițiile asertive fiind circumstanțiale cauzale, iar cea interogativ-retorică, în fapt, una negativă, căci se exprimă negarea unei stări de lucruri, prin psedointerogarea ei: De cine mă voi teme?
Psalmistul conștientizează că, implicit, omul care se încrede în puterea(eminamente spirituală) a lui Dumnezeu este unul dintre aleșii săi, fără a se teme de nimic, cu atât mai puțin de cei ce se încred în materialitatea puterii lor.
O altă funcție a enunțurilor interogative este aceea de a face indirect un reproş. Au structura sintactică a interogativelor totale, formate dintr-o principală regentă şi o subordonată. Principala conţine un verb la trecut (perfect compus, eventual perfect simplu, mai mult ca perfect) care evocă o istorie conversaţională a interlocutorilor şi care îşi subordonează sintactic propoziţia care exprimă conţinutul reproşului; deseori verbul din principală este un verb dicendi (a spune, a zice, a ruga), dar nu obligatoriu.
Exemplificăm acest tip distinct de întrebări cu trimitere la Vechiul Testament: “Unde sunt milele Tale cele de demult, Doamne, pe care le-ai jurat lui David, întru adevărul Tău? (Ps.88, 48) (BO), în care conținutul propozițional al adresării lui David către Dumnezeu constă în reproșul în legătură cu o stare de fapt din lumea reală, respectiv jurământul lui Dumnezeu față de psalmist, pe care, aparent, Dumnezeu l-a uitat.
Reproșul lui David este făcut într-un moment istoric de cumpănă, pedeapsa divină survenind în contextul depărtării omului de divinitate, reconcilierea venind doar prin Hristos.
Interogativele de respingere sunt structuri interogative care exprimă dezacordul vorbitorului faţă de o aserţiune anterioară a interlocutorului, negându-i valoarea de adevăr.
În exemplul: „Dar eu de haina mea m-am dezbrăcat: cum o s-o pun pe mine iarăși?; picioarele mi le-am spălat: cum oare să le’ntin?”(Cânt.5, 2-3) (BBVA), se respinge conținutul aserțiunii anterioare a iubitului: („Deschide-mi, sora mea, iubita mea, columba mea, desavârșită mea, că plin de rouă-mi este capul și părul meu, de picături de noapte.”), negându-i justețea. Conținutul propozițional este construit cu adverbul cum, repetitiv, desemantizat, pentru a manifesta dezacordul emitătorului.
Se cuvine, în final, să menționăm că, în general, toate enunțurile interogative au particularități funcționale sau structurale comune, în virtutea faptului că toate derivă, la nivel de paradigmă, dintr-o nevoie interioară de a afla răspunsuri, așadar dintr-o întrebare prototipică, diferențele apărând în funcție de context și de sfera utilizării limbajului, distanțarea de prototip fiind rezultatul interacțiunii unor factori multipli din interacțiunea umană.
Urmărită în textele biblice, înterogația a relevat aspecte deosebit de interesante, atât în ceea ce privește tipologia întrebărilor utilizate de om în tentativele de relaționare cu absolutul sau în raportul direct cu Dumnezeu Cuvântul, cât și în ceea ce privește modul în care Dumnezeu a ales să se adreseze oamenilor, în manifestarea voinței Sale, precum și a nesfârșitei iubiri și purtări de grijă față de om, lucrul mâinilor Sale. Hristos, Mântuitorul lumii, și-a îndeplinit activitatea mântuitoare prin conversații cu oamenii, vorbind mulțimilor, învățându-i, utilizând adesea forma erotemică, în cele mai diverse manifestări.
Putem, așadar, susține că enunțurile interogative în textul biblic au funcții tot atât de diverse, precum a tipurilor de discurs biblic din cuprinsul său, pe drept cuvânt polifonic, care îi asigura textului scripturistic calitatea de a fi, până la sfârșitul veacurilor, Cartea Cărților.
Bibliografie:
Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, ale celei vechi și ale celei noao Lege, toate care s-au tălmăcit dupre limba elinească sau spre înțeleagerea limbii rumânești, cu porunca preabunului domn creștin și luminatului domn Ioan Șerban Cantacozino Basarabă voievod București, 1688. (SERBAN)
Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, GBV România, București, 2001. (PROTESTANTĂ)
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Vadului și Feleacului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001. (BBVA)
Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională, București, 1988. (BO)
ANANIA, Bartolomeu, 2001, „Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi”, în: Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
GRECU, Constantin, 1982, Logica interogativă și aplicațiile ei, București: Editura Științifică și Enciclopedică.
GUŢU ROMALO, Valeria (coord. ), 2005, Gramatica limbii române, Vol I, Cuvântul, Vol. II, Enunţul, (GALR), Bucureşti: Editura Academiei Române.
ȘERBĂNESCU, Andra, 2002, Întrebarea. Teorie și practică, Iași: Editura Polirom.
USCA, Ioan Sorin; TRAIA, Ioan, 2006, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților părinți. Psalmii, București: Editura Christiana.